Colegi de tură: Simona P, Cezar Partheniu
Cum sâmbătă la prânz avem ceva treabă, abia mai apoi putem pleca. Din alte variante pentru we ăsta rămânem la ceea ce propun eu, o ieșire simplă și frumoasă în sudul munților Baiului. Îmi sunt cunoscute locurile și ca urmare voi căuta și niște mici variații de traseu... După două ore și jumătate cu trenul regio ajungem din București în Posada (19.00). Schimbăm sandalele cu bocancii și câteva impresii cu o femeie care locuiește aproape de haltă, urcăm câțiva metri până la primul izvor unde oprim să alimentăm. Cum cățelul din curtea alăturată își face datoria lătrând de zor, vine șeful casei și mai vorbim una-alta... Printre flori foare viu colorate urcăm la DN1, trecem pe partea cealaltă și prin curtea muzeului cinegetic (de fapt curtea castelului familiei Bibescu) ieșim pe drumul ce merge spre valea Floreiului.
Pentru câteva sute de metri urmăm drumul prin pădurea verde (foarte verde mai bine spus!) și la intersecția cu marcajul CR facem stânga pe el. Știu că se termină brusc și mai departe mă bazez pe intuiție și pe amintiri (recente de altfel). Printre rugi de mure (care ne ”obligă” la pauze) urcăm și dăm de un tânăr posădean care mergea sus la colegii lui la grătar. Cum avem aceeași țintă (mă refer la loc, nu la grătar!) urcăm împreună. Seara e distracție mare mai ales pentru cei care se ”alintă” cu alcool. Noi doi stăm la foc, mai povestim cu colegii, ne facem o supă și undeva spre ora 22.00 ne retragem la somn sus în pod în fân. Mult mai bine decât jos unde e zgomot mai mare! De la pocnitorile băieților chiar și Codruț, cățelul unuia din ei, a fugit acasă în Posada... Reușim per total să ațipim vreo oră și vedem că se luminează. E timp pentru o nouă zi...
Pentru unii o cafea, pentru unii un baton cu susan și apă... Strângem rucsacii, nu ne grăbim deloc și pe la 9.30 (ne trezisem undeva pe la 7.00), facem o poză de grup, salutăm gașca veselă și pornim la drum. Știu că acum multă vreme urcasem prin poiana de mai jos spre o pepinieră și apoi peste garduri în șaua vechii cabane Florei. Acum suntem mai sus de poiană și intuiesc printre brazi poteca spre pepinieră.
Trecem primul gard de sârmă ghimpată și în loc de zona aproape sterpă de acum niște ani buni dăm de arbuști înghesuiți prin care abia ce văd potecuțe firave. Sunt și crengi țepoase la care trebuie să fim atenți, sunt și lemne putrezite, sunt și trepte de iarbă, sunt și brăduți pe sub care ne găsim poteca... Ajungem la al doilea gard cu perdea de brad lângă el. Îl recunosc dintr-o mie... Sărim gardul și ieșim printre brazi în plai. Suntem un pic sub o mie de metri sub șaua vechii cabane Florei. Facem o pauză de apă și urcăm în serpentine lejere (cu ochii și obiectivele în toate direcțiile) până sus în șa. Facem o mică pauză la umbră și îmi confirm poteca marcată cu BR (marcaje care de fapt lipsesc) pe lângă o defrișare foarte dezagreabilă... Și aici ați tăiat?
Din șa urmăm poteca cunoscută pe o curbă de nivel spre est. Altă dată pe aici era totul uscat și câinii de la stână au tăbărât spre noi (motiv pentru care o rog pe Simona să îmi dea fluierul să-l am la îndemână - sau înde-gură!), acum sunt boscheți mai mari decât mine și nu se vede nimic. Vedem stâna ceva mai jos de noi și e doar u ncățel mic și negru care apără și el cât poate casa stăpânilor. Trecem lejer și înainte de izvor (înainte să mă apropii de el îmi părea că e uscat - noroc că m-am înșelat!) vedem un Damas care trece pe drum puțin după șaua izvorului. Vin ”locuitorii” mașinuței să ia apă, schimbăm câteva vorbe cu ei (unul e fotograf) și ne urăm drum bun mai departe. Ei urcă spre Doamnele, noi coborâm spre Secăria...
În zare se văd Ciucașul și Grohotișul la limita orizontului... Coborâm la primele livezi și căpițe, intrăm într-o turmă de oi și Simona (fotografă fiind) roagă ciobanii la niște poze cu mioarele, mai schimbăm câteva vorbe (toți se plâng de secetă - n-a mai plouat de peste o lună și e doar praf!) și continuăm pe drum printre aluni și tufe de cătină. În toamnă la cules de cătină am urmat drumul până pe culmea Floreiului. Acum la un corcoduș bogat facem stânga să mergem la tanti Cornelia. Într-un fel, ea e scopul acestei plimbări...
Dacă n-am mai fost de ceva vreme la ea, am uitat exact ulița care duce chiar la casa ei mare cu grajduri pline cu vaci și viței. Nimerim ulița de sub casa ei și ca urmare urcăm prin spatele curții.
”Tanti Cornelia?”
”E acasă, intrați și încui eu poarta”, ne spune Ion, sluga ce era sus în pod să dea fân la vaci.
”Eu am deschis poarta, eu o închid :D! Tanti Cornelia e la ea în bucătărie?”
”Da, se uită la televizor!”
”Bine, mulțumesc. Om veni mai încolo la animale...”
Urcăm și tare se bucură de revedere. La început nu mă recunoaște (trebuie să vin mai des!) și curând își aduce aminte și devenim ”nepoții” ei (o anunțase prietenul Emil că e posibil să venim!). La câtă lume vine pe la ea... Noi am venit doar să o vedem și să povestim (anul trecut a căzut și are niște coaste fisurate de nu poate sta întinsă) de una-alta... E una din bunicuțele faine și tare șugubeață! N-ar sta locului și ne face niște ochiuri și o salată de roșii, ne dă și niște cașcavea și caș, are un musafir ”permanent” de care trebuie să aibă grijă, are grijă de păsări și de viței (îl are pe Ion și tot ea supraveghează treaba), tot mai vin și alții cât stăm noi la ea (”vă dau o pătură să stați pe iarbă?”), se plânge de viața ei grea (și multe vin de la alcoolul ce i-a stricat oamenii), ne arată pisoiașii din care unul orb e pe ducă, ne jucăm cu Lăbuță, un dolofan de cățeluș negru și pufos și cu Gălăgie, mielul căruia tocmai i-a scos niște atele de la un picior și care vine după ea mai ceva ca un copil după fusta mamii, ne face o cafea și se scuză că nu mai poate sta cu noi fiindcă la 4 trebuie să dea de mâncare la animale. Îi mulțumim și promitem că mai venim pe la ea (că-i foarte accesibil!). Cam pe la ora amintită lăsăm casa în urmă și pornim la vale spre centrul satului la mașină.
Puțin după ora 17.00 suntem la capătul mașinii, ne luăm câte o înghețată și la 17.30 microbuzul plin pornește spre Comarnic. Altă dată mi s-a părut că merge mai încet, acum în vreo 20 de minute ajungem la DN1 și de aici pe jos la gară. Prindem regio clasic (18.19) care ne duce puțin înainte de ora 21.00 în căldurosul București...
Sperăm să revedem cât mai curând locurile pe unde am mers că tare-s faine... Sau și altele la fel de frumoase prin ”Apusenii de lângă București”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu