În săptămâna dinaintea turei stabilesc cu Emil să mergem pe piciorul Gagului pentru panorama care se vede asupra Bucegilor. Mai urcase pe piciorului Gagului Mare cu pauză de noapte la stâna modernizată din Doamnele-Tituleni... Vroia să urcăm tot pe acolo din Valea Largă și propun să urcăm pe piciorul Gagului care e ceva mai lin... Îmi lasă mie sarcina să fac traseul pe GPS... Fac traseul pe calculator (Google Earth) cu variante, notez stânele și când să salvez în GPS, ia cablul de unde nu-i... Greșeala mea! Fac ceva poze la traseu (să le am măcar în aparat) și mă bazez pe noua hartă a munților Baiului, Pietrei Mari și Postăvarului (din seria ”Munții noștri”). Bineînțeles și pe experiența mea și a lui Emil! Ni se alătură colegul de club Emilian Drâncă indiferent de traseu... Planul e să dormim la una din stânele din zonă (speranța mea e la cea din piciorul Mierlelor, dar nu e nimic obligatoriu dacă nu sunt condiții suficiente!). Vrem să cercetăm starea celor câteva stâne unde nu am ajuns până acum!
Ziua 1 - sâmbătă 28.02.2015
Sâmbătă ne urcăm în tren cu drag de munte, ne așezăm pe locurile de lângă spațiul de biciclete și la Ploiești se urcă un drag prieten, Bunicu' (State Moldoveanu), cu doi prieteni. Ei vor să meargă în stâna din Petru-Orjogoaia. Mai fusesem acolo de câteva ori, acum avem alt plan. Cu ei timpul trece extrem de repede și e cât pe ce să coborâm la Valea Largă cu niște amici de la Floare de Colț București! Puțin înainte de ora 9.00 coborâm în Sinaia Sud și trebuie să vedem cum intrăm pe Valea Câinelui să urcăm pe piciorul Gagului. Mergem puțin spre sud pe sub o zonă industrială și vedem doi oameni care fac stânga spre un baraj peste Prahova. După ei fiindcă sigur e ceva bun! Chiar e soluția potrivită și după baraj facem o pauză de echipare. o cățelușă foarte faină se joacă cu noi. Nu e de luat pe traseu, e prea curată! În schimb un alt câine grizonat mai bătrân vine cu noi fără comentarii. De-ar ști el unde ne băgăm, nu ar fi venit! Speră la ceva de mâncare... Un băiat ne ghidase pe drumul pe vale de pe partea stângă (dreapta geografic).
Mergem puțin chiar dacă planul nostru nu e pe valea asta și găsim un drumeag ce coboară la un izvor spre firul apei. Trecem apa pe niște plăci de gheață fiindcă piciorul nostru e cel din dreapta. Găsim o potecă ce urcă pe curbă de nivel în dreapta și preiau conducerea (fusese Emil ”în primul front” până acum) până la linia culmii. Regrupăm fiindcă Emilian și-a mai scos din haine (se îmbrăcase prea gros). Pe drumul de culme urcăm din povestire în povestire. Eu ca de obicei sunt ”disperat” de nou și mai mereu sunt puțin mai în față. Mai oprim pentru câte un ceai, mai urcăm și cam pe la 11.30 ieșim la golul alpin (circa 1430 de metri). Două ore și jumătate, exact cum preconizase Emil ceva mai devreme!
În față pe picior se văd nori destul de negri. Noi totuși ne bucurăm că încă e soare! Oprim puțin pentru câteva napolitane și pentru ca Emilian să-și pună parazăpezile (până acum nu a fost nevoie!) și mergem spre dreapta spre stâna din piciorul Gagului. Știam asta din orientarea de acasă! În pauză cățelul nostru făcuse o gaură cu ghearele în punga cu napolitane și nu a reușit să ia nimic :D! Până ce trecem de culme nu se vede stâna și în schimb se vede panorama Bucegilor spre nord...
Facem vizita de rigoare la stână. Emil mai fusese aici și știe cu ce se mănâncă. Eu inspectez toate camerele și fac ceva poze, Emilian e cam stingher fiindcă nu sunt foarte bune condițiile (nu mai fusese până acum în vreo stână)... Tot cam în condiții astea dormim și deseară!
Ieșim din stână, admirăm culmile bucegene pe care am mers în alte ture, admirăm în spatele stânii culmea pe care am urcat și pornim la drum în sus. La început mergem în serpentine pe o zonă cu petice de iarbă/smocuri uscate printre limbi de zăpadă, ajungem pe vârful Gagului și de aici urcăm puțin pe o culme îngustă. Frumos se vede în spate spre Bucegi și Vânturiș...
Spre finalul piciorului (adică unde se unește cu piciorul Gagului Mare) urcăm pe o zăpadă extrem de albă (chiar și cu ochelari) și nu prea se văd ceva diferențe. Las câinele să urce spre liziera pădurii și urcăm pe urmele lui. Animalele merg instinctiv pe unde e mai sigur! Sus la liziera de pini cotim la stânga pe lângă copaci. Altfel zăpada e tare mare și înclinată. Chiar sunt niște plăci dezlipite care par a declanșa posibil avalanșe. Îi spun lui Emilian (și garantat își aduce aminte!) de crevasele de pe Grossglockner... Emil pornește mai în față și se adâncește repede în zăpadă, Emilian se oprește să bea niște ceai și eu surprind niște valuri înghețate printre pini, revin la culme la Emilian și după o ciocolată ajungem la Emil. Preiau săpatul urmelor, trecem pe deasupra unei stâni/boști mai mici, urcăm până pe vârful cel mai 'nalt și după el ne oprim un pic să studiem locurile. Pe dreapta jos în valea lui Bogdan văzusem două stâni, una la marginea Frunții lui Vasal și a doua într-o poiană - cred că e o casă de vânătoare sau canton silvic - pe unde vrem să coborâm mâine. Sus scot harta pentru lămuriri și aflăm că este vârful Mierlelor de 1660 de metri! Credeam că e puțin mai la nord pe piciorul Mierlelor!
Emilian e atras de zona Baiului Mare (de aproape 1900 de metri) și îi explicăm că în condițiile de față e o nebunie foarte lungă să mergem peste vârf și apoi să coborâm tot spre Sinaia. Vedem că e un pic nemulțumit că nu vrem să mergem pe vârf și se adaptează. Oricum e târziu să mergem la o altă stână mai spre Baiul Mare.
Pe hartă mă lămuresc: între piciorul Mierlelor și linia de creastă (piciorul Doamnele-Tituleni) mai este un mic picior care se pierde în valea Mierlelor. Deci noi de unde suntem puțin după vârful Mierlelor, trebuie să mergem pe piciorul din stânga. Coborâm în șa cu lumina soarelui printre nori în spate și urcăm pe urme de vulpe și de câine până aproape în punctul cel mai de sus al culmii. Ar fi un drum de stână pe sub culme, dar sunt câteva zone cu zăpadă înclinată și vreau să ne feresc de posibile evenimente neplăcute (alunecări de plăci). De aici doar avem de coborât pe picior spre est până găsim stâna și de admirat valurile albe dinspre nord și dinspre sud. Razele ce trec printre nori dau unghiuri extrem de plăcute care îndeamnă la meditație... Am mai sta ceva, dar încă mai avem de cătat casa pentru deseară... Coborâm pe un platou și de aici se separă două mici picioare. Stâna ar trebui să fie mai pe partea dreaptă a piciorului... Am depășit stâna Doamnele-Tituleni deci mai e puțin până la stâna noastră...
La 16.00 suntem la stână și Emilian nu-și găsește locul de somn. Prima cameră din dreapta are niște saltele vechi cu cine știe ce prin ele... În camera focului și în cea din stânga (cea a brânzei) nu avem unde dormi. În camera din dreapta sunt cele mai multe paturi și parcă tot nu e loc potrivit pentru Emilian. Parcă ar vrea să mergem la stâna Domanele-Tituleni, parcă ar amenaja aici ceva... Noi doi (Emil și cu mine) putem dormi în orice condiții, suntem obișnuiți. Emilian găsește un pat nefixat în camera cealaltă, îl aduce aici și mai pune niște blane pe el ca să doarmă mai bine. Noi curățăm locul, punem un sac de plastic în geam și-l prindem cu șipci, pregătim masa (un platou foarte gustos făcut de Emil), mai luăm câte o gură de încălzitor, mai facem un vin fiert, mai dăm câte ceva de mâncare și umilului nostru câine pe care îl învățăm să nu intre în camera de dormit, mai povestim câte una-alta și cam pe la ora 20.00 (Emil un pic mai târziu; mai vorbește la telefon cu prieteni comuni care se bucură de apeluri) ne băgăm în saci și la somn (e o ceață ”totală” afară și cine știe ce ne așteaptă mâine). Noaptea a plouat și a bătut vântul la greu lovind tablele de pe casă și fluturând foliile de plastic...
Ziua 2 - duminică 1.03.2015
Duminică dimineață Emil se trezește ceva mai devreme și pe la 9.00 mă trezesc și ies afară! Bucurie mare: e senin și sub noi la circa 1100-1200 de metri altitudine e mare de nori! Haideți afară să vedeți minunea! Repede la poze și admirat joaca valurilor și a prafului de nori în coloane! Doar cu ochelarii se poate vedea jocul norilor, altfel totul e un mare alb! Facem unghiuri peste unghiuri, valuri albe vin despre Doamnele-Tituleni, pulberi coboară din șaua unde stă tanti Cornelia din Secăria spre valea Mierlelor și se ridică spre picioarele noastre... Ceața urcă și prin pădurea de pe valea Vornicului aflată la nord de noi și dă să intre pe golul alpin unde suntem noi. Nu prea mut și se retrage în grabă în vale... Facem o mămăligă cu brânză de burduf, stăm afară pe spătarele băncilor (e gheață pe bănci și pe masă) și mâncăm din ce avem în față, mai adăugăm și niște halva și admirăm mereu marea de nori. Credeam că se duce repede și avem mult timp parte de ea! Cam pe la miez de zi strângem bagajele, curățăm locul unde am dormit și ne apucă ora 13.00 la plecare. Cum avem câteva ore până la tren, alegerea cam e de la sine: coborâm spre valea Mierlelor!
Prin spatele stânii ne lăsăm cumva la vale printre smocurile înalte de iarbă și avem de găsit un culoar să intrăm în făgetul des. Vedem noi niște drumuri ce urcă pe curbe de nivel spre stâna dorită și deocamdată trebuie să ajungem în vale... Mă mai uit o dată cu aparatul foto spre partea de sus a culmii și a văii...
...și Emil vede un culoar cu zăpadă mai la dreapta. Cred că ar merge și să coborâm direct în față fiindcă e puțină zăpadă. Emil pornește în jos pe laterala bocancului pe petele albe și pe frunzele care se lasă abrupt în jos. Eu îl urmez fără probleme și îi explic lui Emilian (e puțin în spatele meu) cum să coboare pe laterală să nu aibe probleme cu alunecatul. Sub zăpadă aștept să regrupăm în timp ce admir copacii de lângă mine. În dreapta e un copac fulgerat și acum din el mai sunt doar câteva cioate, în stânga e un copac spiralat cu frații lui de încredere în apropiere...
Cotim puțin la stânga spre un brădet și apoi mai la stânga pe o vâlcea care ne coboară la un drum forestier. Încă nu suntem în firul văii. Primul meu gând (rostit) e să mai coborâm până la vale. Emilian ne spusese de mai sus că poate ar fi bine să mergem pe drum în sus. Da, pare cea mai bună variantă! Stăm până vine de sus de pe pantă și pornim în sus pe drum câteva sute de metri. Eu îs curios ca întotdeauna și merg ceva mai în față. Văd pe dreapta o stație de captare de apă betonată cu niște conducte care vin de mai sus și apoi coboară spre fir. Pe partea dreaptă a văii conductele urcă pe un drum cu zăpadă spre culme. E posibil să fie chiar conducta de deasupra stânei Corneliei și apa să fie împinsă cu pompe încolo... Și lui Emil îi pare o variantă de urcat cu ceva zăpadă și îi arăt o variantă aparent mai lină mai în față. Adică peste vreo sută de metri unde se termină drumul într-o poiană de zăpadă...
În stânga trebuie să urcăm noi! Emilian sugerează un culoar de zăpadă direct, mie îmi pare mai bun unul mai puțin înclinat mai în față. Emil propune o urcare printre ele pe pantă cu iarbă, pământ și frunze. Bine! Urc puțin, mă opresc la un copac și îmi pare tare nesigur! ”Eu mă duc pe dreapta”. Emil urcă direct pe pământul și pe frunzele alunecoase, Emilian își ia în vizor culoarul văzut inițial. Fiecare e pe drumul lui și scopul tuturor e să ajungem deasupra pantei unde pare o poiană. Cam căpoși toți trei în frunte cu mine! Sau fiecare își urmează drumul pe unde se simte în siguranță (relativă)! Emilian urcă cel mai repede și ne așteaptă deasupra pantei, eu ocolesc în câteva curbe și mă întâlnesc cu Emil ceva mai sus sub buza pantei. Urcăm printre rădăcini amândoi și suntem la luminiș. Mergem (acum pe zăpadă mare și sigură) la Emilian și continuăm mai departe printre razele ce luminează zăpada strălucitoare. Nu mai contează panta dinainte, eu radiez alături de soarele care se joacă cu privirile mele. Mă las pe genunchi pentru poze, mai fac doi pași, mă opresc să mai prind vreun unghi, mai merg doi pași... Cățelușul nostru drag (l-am numit Gagu după piciorul urcat ieri!) e tare obosit. Pentru el e cel mai greu fiindcă sau intră în zăpadă până la genunchi (încheieturile picioarelor), sau preferă să urce pe urmele lui Emilian. Doar că e o mare diferență: unde noi intrăm până la mijlocul gambei, Gagu intră până la burtă și abia face pas după pas! Este cumva asemănător cu senzația pe care o ai când mergi prin zăpadă până la brâu și în plus te mai și uzi pe burtă continuu! Îl înțeleg că se oprește o dată la câțiva pași și se tot uită la mine în spate: ”Unde m-ați adus? Pe unde vreți să mai mergeți?” Cu binișorul îl împing să mai meargă spunându-i că nu mai avem multe d-astea.
Deasupra noastră se vede stâna și Emilian e în față până la limita pădurii. Aici se odihnește și preiau eu urmele pe zăpada lucioasă până la un drum al stânii. Văzusem stâna de unde ne-am adunat mai devreme! Urc pas cu pas afundându-mă în zăpadă până la genunchi, ajung la drum și de aici pe marginea drumeagului până la stână. E frumos renovată cu bani europeni deși îmi plăcea mai mult cum era când am fost data trecută!
Mergem în foișor de lăsăm rucsacii și bem câte o gură de ceai fierbinte și inspectăm locul/stâna. E o ceață lăptoasă care nu ne arată drumul în continuare. În mod evident de aici voi pune GPS-ul în funcțiune ca să ieșim în culme. Ca direcție știu bine pe unde trebuie să mergem, dar nu e cazul să bălăurim prin white-out!
Intrăm prin fiecare cameră a stânei pentru inspecție. Unele camere au beton pe jos, altele au chiar gresie! Pe pereți peste tot este pus lambriu... Arată mai mult ca o casă particulară și mai puțin ca o stână! ”M-am simțit la stână dincolo, nu aici!”, ne spune Emilian. Ne bucură concluzia lui! Mâncăm câte o bucată de rahat cu aromă de trandafiri, mai bem o gură de cai și la drum cu ochii pe GPS. Uite cum (nu) se vedea drumul...
E simplu cu aparatul care ne duce până în drumul de culme prin marea albă. ”Mai la stânga... Urci până la linia pietrelor și te oprești acolo...” Pietrele sunt la drumul de creastă ”marcat” unde noi schimbăm direcția la dreapta. De pe hartă se vede că în punctul unde drumul forestier iese din linia crestei, se formează un drum la stânga ce merge pe sub culme spre stâna următoare (din piciorul Fruntea lui Vasal). Altă dată poate mergem pe acolo... Acum urmăm muchia care ne urcă spre vârful Răzoare. Din când în când se vede vârful, din când în când îl văd în spate pe Emil care urcă dinspre marea de nori (urcase marea de nori față de ce am văzut dimineață!). Găsim niște urme (recente) de rachete în coborâre cu un pas pe bocanci alăturat și doar înainte de vârf mai vedem puțin spre piciorul Mierlelor pe care am coborât ieri după-amiază și spre gâlmele vârfului. Ceața/norii revin chiar înainte să ajungem pe vârf...
Urmăm la stânga direcția aparatului și coborâm pe piciorul Fruntea lui Vasal! Ideal pentru o pârtie! E feerie albă cu zăpadă până la genunchi... Panta așa îmi aduce un dor de cristiane... Pas cu pas ajungem la un cot al piciorului unde vedem printr-un gol în dreapta cantonul/stâna din poiană și continuăm la stânga spre stână (circa 10 minute). Am putea să coborâm direct la dreapta, dar dacă tot am venit în inspecție de stâne...
E cea mai bine amenajată stână pe care am văzut-o în România: camere betonate și curate, sala de mese cu mese cu fețe de masă din plastic, două dormitoare curate cu 11-12 paturi, cameră pentru rezerva de lemne, cameră pentru foc, foișor cu mese lungi de berărie... Pornim la vale pe niște urme și apoi la stânga pe drumul stânii (drumul de ”servitute” pe unde coboară sau urcă oile!) ajungem în drumul forestier de pe valea lui Bogdan.
Renunțăm la cantonul (ne tot latră niște câini de acolo) din poiană și coborâm pe drum 3,8 kilometri până la DN 1 (discutând cu Emilian de Grossglockner sau tot felul de alte planuri de ture comune). Treptat zăpada dispare și vom merge doar pe piatră de drum în serpentine...
La DN îl mângâi pe Gagu și știu că nu va mai merge cu noi pe șosea. E normal să îi fie frică de mașinile grăbite :D! Mai merge puțin prin pădure pe lângă șosea și îl pierdem. Se descurca el să ajungă de unde l-am luat! Lăsăm pe stânga un panou cu un grobian care arată spre coșul de gunoi (interesant de învățat pentru unii dintre conlocuitori!), trecem de firul văii lui Bogdan (probabil dacă am fi mers la dreapta la singura intersecție de mai sus, am fi ajuns fix aici!) și după pod Emil întreabă niște prahoveni cu mașina de coborârea spre gară.
Nu știu pe unde este (probabil nu sunt de pe aici) și continuăm pe șosea. După câteva sute de metri ajungem la restaurantul Pârâul Rece, facem stânga pe un drum betonat (al punctului electric Valea Largă) și apoi pe lângă o casă la dreapta găsim scările în serpentine care ne scoboară la podul și apoi halta Valea Largă.
La fix ca după 10 minute să luăm trenul regio la 18.06 spre București (Emil s-a grăbit un pic ca să ajungem la tren și bine a făcut)! Trece timpul cu altă masă și alte povești din toate domeniile...
A fost o plimbare faină în stil străvechi printre stâne și valuri de nori! Sper că v-a plăcut povestirea și să ne ”vedem” cu bine la următoarele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu