Culori de toamnă în Subcarpați 5-6.10.2013
Colegi de tură: Adina Budică, Cezar Partheniu
Ziua 1 - sâmbătă 5.10.2013
"Da, câteodată!"
Ne urează "drum bun" și pornim în sus pe ulița îngustă.
Ziua 2 - duminică 6.10.2013
Adina are două zile libere și vrea o tură de relaxare. Eu nu am ieșit în natură we trecut (o înmormântare în familie și apoi o vizită neașteptată și foarte plăcută la scumpa mea nepoțică Anais din Ploiești) și mi-e dor de toamnă. Apelez la vechiul meu plan de relaxare pe dealurile dintre văile Prahovei și Doftanei. Construiesc traseul pe GPS (24 km), luăm cortul și mâncare pentru două zile, nu avem un loc fixat pentru campare și sâmbătă dimineață suntem în gară la regio obișnuit de la 6.35. În Comarnic ne întâmpină covorul tomnatic pe trotuarele șoselei principale. Coborâm vreun kilometru pe DN1 (urmăm traseul pe GPS), trecem pe stânga drumului/văii și începem urcarea prin cartierul Poiana. Ne sună Emil din București și tare ar fi vrut și el să vină... Urcăm câteva serpentine și ne oprim la biserică unde simt nevoia să intru un pic. E slujbă pentru cei plecați dintre noi, parcă special pentru tata și pentru nașul meu! Înainte și după biserică adunăm mere și pere de pe marginea drumului (căzute din copaci) și ne vor hrăni toată ziua. Urcăm pe ulița principală și la un moment dat GPS-ul ne scoate pe o uliță mai mică și puțin mai noroioasă la stânga. Văzusem o mașină de poliție la intrarea pe uliță (până acolo a fost asfaltat) și ne întâlnim cu doi polițiști tineri care coborau din pădure.
"Se mai întâmplă ceva pe aici?""Da, câteodată!"
Ne urează "drum bun" și pornim în sus pe ulița îngustă.
La primul loc mai luminos ne oprim la câteva poze și curând ieșim dintre copacii galbeni-verzi-roșiatici-portocalii spre pășunea alpină. Începe frumusețea toamnei!
Drumul ne duce până în vârful dealului. Aici vedem în zare covorul alb pe Bucegi. Știu că acum sunt mulți prieteni în ture "de iarnă". Mă gândesc la turele lor și încă vreau să mă bucur de culorile toamnei. Voi avea din plin ture pe zăpadă! Acum doar mușchii albi de pe mușuroaiele de pământ anunță trecerea spre anotimpul alb. Săptămâna trecută în Poiana Ruscă aflasem că astfel de mușuroaie se fac datorită acidității pământului și că în astfel de zone lipsesc excremenetele oilor.
În planul inițial din vârful dealului trebuia să coborâm la drumul dintre Secăria și Seciuri și apoi să coborâm în acest sat. Dar privirea ne e atrasă de vârful Secăria și de satul cu același nume ascund între munți (la capătul sudic al munților Baiului). E devreme! Hai să coborâm în valea din stânga noastră (Secăria) și apoi prin poieni să urcăm spre vârf. Am și întrevăzut un culoar deschis din poiană în poiană! După vârf coborâm în Valea Doftanei, ocolim lacul Paltinu și ne întoarcem pe traseul inițial! Coborâm pe un picior nordic al dealului cu pauze de poze pe pășunea alpină.
În capătul piciorului golaș intrăm în pădure și coborâm pe un picior direct spre vale. Trecem peste un gard lăsat pentru noi (căzut la pământ) și ieșim pe o potecă firavă într-o poieniță. De aici peste o viroagă cu apă trecem la stânga și apoi la dreapta spre firul adânc al văii Secăria. Fiecare găsește soluția pentru a coborî peste malul de pământ la firul apei. Cine se aștepta să fie așa de frumos un pârâu de munte pierdut între dealuri? Trecem pe o parte sau pe alta a apei pe dune de nisip, ne jucăm printre liniile de culoare și de soare, sărim peste câteva pietre ascuțite pe stânga apei și dibuim o potecă ce urcă în stânga.
Nu e prea greu de urcat și căutăm pantele cele mai line. Nu ne grăbim fiindcă nu avem o țintă fixă. Ne oprim unde ne prinde seara! Urcăm vreo 10 minute prin pădure și dăm de prima poiană puțin în stânga. Aștept să vină Adina din spate și dibuim o potecă în colțul din dreapta sus al poienii pe lângă o creangă cu frunzele caracteristice de toamnă.
Mai urcăm un pic și ieșim într-o poiană lungă și îmbietoare. Sunt trei rânduri de căpițe și ne oprim lângă cele din mijloc pentru masă (e ora 14.00). Mâncăm și ne lungim puțin la odihnă. Facem de fapt o pauză totală de două ore. Chiar și eu ațipesc puțin, deși nu e obișnuit pentru mine să fac astfel de pauze!
Pornim mai apoi la drum în sus și prin gardul de la capătul poienii ajungem în livada unei case de vară. E închisă și așteaptă să revină proprietarii! Urcăm până la gardul de sus, trecem printr-o gaură din gard la stânga într-o altă livadă și în sus-dreapta printr-o poartă mare ajungem la un durm de căruță. Mergem un pic dreapta și printr-o altă livadă la stânga urcăm spre un alt drum de deal. Mergem un pic la stânga spre vârful Secăria și ni se pare că ocolește prea mult. Avem noroc cu o uliță de animale în dreapta. Urcăm până la casa situată cel mai sus pe culme. Ce culori calde sunt aici. Verdele nu se mai satură s-și schimbe nuanța pe tabloul unui pictor nehotărât la intensitatea verdelui, galbenul solar îngălbenește sau înroșește frunzele mestecenilor... Parcă în stânga se conturează vârful. Avem poieni lungi spre vârf și urmăm linia cea mai scurtă. Urcăm pe piciorul de munte și ieșim pe culmea vârfului ce depășește ușor 1100m.
În vârful pe care îl vedeam suntem deasupra depresiunii Secăriei. Mai avem vreo 200 de metri la dreapta spre punctul cel mai înalt (1120m). Chiar pe borna geodezică am inspirația poetică pentru cei dragi și stăm doar cât să trimit 3-4 mesaje. Pe unde coborâm de aici? Drumul de culme ne conduce în câteva serpentine deasupra carierei. Coborâm trei-patru trepte ale carierei de piatră până la șoseaua asfaltată dintre Secăria și Valea Doftanei. Uf, avem de mers pe asfalt! Și talpa de la bocanc începe să îmi flencăne. Ați muncit destul, meritați și voi (bocancii) o pauză! Asta fiindcă vine iarna și trecem la mașini grele! Coborâm un pic pe asfalt și Adina vede un drum în dreapta jos spre pădure.
"Hai pe acolo! Poate nu se înfundă și coborâm spre sat". Intrăm un pic în pădure, un pădurar ne confirmă că în jos ajungem la ultimele case, "junglărim" printre mesteceni de un verde extrem de puternic și odihnitor și pe un vâlcel ajungem la primele garduri. Un localnic ne confirmă că ieșim la șosea tot în jos printre case. O ultimă scurtă pauză și pe uliță trecem pe lângă niște mașini cu fundițe de nuntă. Mireasa mai lipsește!
În 50-100 de metri ajungem la asfalt. Facem dreapta și sperăm să ajungem la poiana pe care o văzusem de sus dinainte de vârf. Ce poate fi mai frumos decât să te trezești duminică pe malul lacului... Pe stânga văd un sătean și îl întreb cât mai e până la poiană. "Vreo șase kilometri și încă doi până în Seciuri!" Întreb și de apă și îmi explică de unde putem lua apă de băut. În timpul ăsta Adina vede un alt sătean care adună mere în grădină. Îi dă câteva mere Adinei (ce gustoase sunt!) și eu mă bucur că le "salvăm" de la țuică. Ăsta e destinul celorlalte mere!
După ultima casă mergem pe jos două serpentine și pe dreapta văd o stație de mașină și câțiva oameni așteptând. În seamnă că trebuie să vină un autobuz. În 10 secunde apare din spate autobuzul spre Câmpina. Urcăm în el, îi spunem că vrem să să rămânem cu cortul în poiană și înțelegem că știe el unde să ne lase. Nici el nu știe și nici noi. Așa că după ce trecem de poiană, ne întreabă șoferul până unde mergem (îi dădusem doi lei de fiecare). Coborâm la baraj! Facem câteva poze la baraj (teoretic nu avem voie!) și coborâm în câteva serpentine sub baraj. Faină senzația ca în puțin timp să fin sub barajul pe care ne oprisem mai devreme! Și încă e lumină! Peste vreun kilometru trecem pe lângă fostul restaurant Paltinul și pe lângă un magazin sătesc cu muzică destul de tare. Trecem ca acceleratul și Adina tot ar vrea să ne oprim să campăm. Toate poienile sunt lângă drum unde e praf și gălăgie. În câteva sute de metri facem dreapta spre Șotrile. Căutăm mereu o poiană pentru cort și toate sunt în pantă. Mergem aproape în centrul Seciurilor, facem stânga pe o uliță spre valea Fiarelor. În vreo 20 de minute trecem de ultima casă și găsim o poiană plată. E ora 19.00 și se apropie seara! Întind cortul, Adina se schimbă și intră în cort și eu mă duc până la penultima casă de iau o sticlă de apă de la cișmea. Las să curgă apa cu rugină și iau apă curată. Nu mai avem chef de supă și după ce ciupim niște brânză și stafide, ne băgăm la somn! Până să ne culcăm, sătenii ne tot sperie că vin urșii. Și că e frig... Noi nu mai putem de asta! Suntem obișnuiți să dormim în mijlocul pădurii!
Ziua 2 - duminică 6.10.2013
Pe la 4.00 Adina are nevoie să iasă afară din cort. Eu doar mă trezesc puțin și adorm la loc. Vine și ea imediat și dimineață îmi spune că pe la 4.38 (așa am aflat ulterior) a simțit că mă mișc prea mult în cort. De fapt a fost un cutremur de magnitudine 5.5 pe scara Richter! Se adaugă întrebările legate de cutremur dimineață când toți sătenii merg pe poteca lângă care ne oprisem. Mâncăm de dimineață, las cortul brumat să se usuce, strângem bagajele și pe la 10.00 pornim la drum mai departe. Avem doar vreo 10 kilometri conform traseului inițial. Până aici am făcut 26 de kilometri! Mergem pe drumul spre casele cele mai de sus și când drumul face brusc la dreapta, noi ieșim pe o uliță la stânga. Așa avem de scurtat spre Șotrile și eram curios de acasă pe unde vom putea urca! Ulița ne duce printre garduri apropiate, trece pe la obârșia văii Fiarelor și urcă spre primele case din Șotrile. Drumul e tare plăcut și ușor. Exact ce vroiam amândoi! Înainte de primele case veme un țăran care usucă fânul pentru căpițe pentru iarnă. Ne confirmă că suntem pe drumul bun și urcăm spre șoseaua asfaltată.
Teoretic de aici avem de mers doar pe asfalt. Coborâm prin Șotrile pe asfaltul care tot urcă și coboară peste dealuri și mai oprim din când în când să mai luăm câte o pară-două din pomi. Sunt pere care se coc abia la sfârșitul lui noiembrie-începutul lui decembrie! Văzusem de la începutul satului o pantă ce părea să urce lin înainte de a coborî spre Plaiul Fânului. Acum suntem pe panta asta și propun Adinei să mergem peste dealuri spre valea Prahovei. E un drum ce merge printre stâne ascunse în văi. Urcăm puțin și ne hodinim iarăși înainte de un mal de pământ roșiatic. Încă avem culori deschise de toamnă!
Pe un drum de căruță cotim la stânga pe la marginea pădurii pe deasupra unei alte stâne, mai inspirăm din verdele semiumbrit al fagilor și coborâm mereu pe piciorul de deal. Pădurea lasă locul unui culoar prin tufișuri ce se lărgește sub forma unui drum. Vedem un grup de ciupercari și intrăm în vorbă cu ei. "Pe drum în jos ajungeți la Nistorești!" Cât mai culeg ei ciuperci de prin păduri, noi mai ațipim încă o jumătate de oră într-o altă poiană.
Tot pe drum pe jos ieșim pe o fostă uliță acum plină de apă, evităm apa mai mare (eu pe stânga printre meri - ați ghicit, mai mănânc un măr luat direct din pom - și Adina prin dreapta pe o potecă), ieșim la asfalt și de aici după 500 de metri suntem la DN1 (în apropierea intersecției cu DJ 207). Pentru doi kilometri coborâm pe asfalt (de fapt e aproape plat) până la fosta haltă Nistorești. Avem de așteptat vreo două ore până la tren și încercăm norocul la ocazie. Opresc doi oameni de munte cu o dubiță și ne duc până în București (Piața Romană, 17.00). Așa de bine nici că se putea! Le mulțumim și cu metroul mergem fiecare spre casa lui fericiţi că am adunat atâtea amintiri şi culori de toamnă în aproape 37 de kilometri de plimbare delurită.
