Răsărit liniștit... Să vedem ce idei mai îmi vin peste zi...
Hai în cel mai înalt punct accesibil din București! E vorba de un punct artificial, nu natural. Așa cum este și vârful releului Coștila cel mai înalt punct accesibil din țară, punct artificial nu natural. Și tot așa, se poate ajunge doar în anumite condiții.
Cel mai înalt punct accesibil din București, pentru toată lumea, este etajul 36 (restaurantul NOR) din Sky Tower. Se accesează cu pre-notarea datelor personale la paza turnului sau prin programare prealabilă la restaurant. Prima variantă este mai simplă! Ceva date despre Sky Tower, aflat în zona Aurel Vlaicu-Pipera, puteți citi pe Wikipedia. Dacă știi direcția și distanța aproximativă (mai puțin, fiindcă aerian nu este chiar atât de simplă estimarea cu ochiul liber!) poți identifica multe clădiri din București... Bucharest One, din apropiere, este pe lista celor mai înalte clădiri din București și din țară. Catedrala Mântuirii Neamului are ”doar” 127 metri, cu zece mai puțin decât Sky Tower!
Interesant capacul de la supapa unei roți, lângă stația de metrou Aurel Vlaicu. Știu, este un detaliu mărunt pe care l-am căutat zilele trecute și este evident că nu l-am mai găsit :)!
Am de ajuns la magazinul Himalaya din complexul comercial ”Cocorul” (hm, cine mai știe de denumirea asta de pe vremea sistemului dinainte de 1989? Dar de magazinul ”Cabana”?) pentru cumpărat ceva. Așa că mai jos vedeți câteva imagini din ”muzeul” expus pe scările ce urcă la etajul 1...
Și, fiindcă este în apropiere, mă opresc câteva minute la bustul marelui rege dac Decebal...
Cu mulțumiri (și cu cuvinte, și cu gândul!) pentru toate zilele faine petrecute în Ardeal (să tot fie mai bine de o săptămână!) pornesc la drum spre casă. Și aleg drumul clasic, prin Turda. Hm, salina am mai văzut-o, ruinele castrului roman le-am mai văzut (deși sunt tare faine, singura dată când am fost era ceață și parcă ar merita văzute și pe vreme bună pentru a realiza mai bine întinderea castrului!)... Dar Turda îi cunoscută și prin altceva. Aproape de localitatea ”asociată” Câmpia Turzii este chiar locul unde a avut loc celebra bătălie a lui Mihai Viteazul și trădarea sa.
Pe locul celebru a fost construită după 400 de ani o mănăstire foarte faină care merită vizitată. Are un loc de parcare foarte mare și curat unde pot încăpea câteva autocare. Dar eu am doar mașinuța mea și o las să se odihnească cât timp vizitez parcul și mănăstirea. În capătul aleii drepte este un obelisc dedicat vizionarului Mihai, ban al Olteniei. Nu știu dacă aici sunt osemintele domnitorului, dar mormântul de marmură are inscripționate numele său (Mihai Vodă), localitățile unde a avut principalele lupte și pe obelisc sunt stemele celor trei ”țări” unite de el. Cunoașteți termenul ”țară” nu ca stat oficial, actual, cu granițe, ci mai degrabă ”ținut” cu tradiții, obiceiuri, unitate între oameni? Onor marelui Mihai!
După citirea pisaniei bisericii intru în mănăstirea fortificată. Acum gândesc că zidurile groase ale fiecărei mănăstiri (rare sunt mănăstiri care nu au ziduri, cel mai probabil fiindcă au fost distruse sau au fost inițial biserici simple și apoi trecute la statut de mănăstire!) au dublu rol: primul ar fi de apărare a bisericii centrale și a credinței și al doilea ca loc pentru chilii, magazii, trapeză, bucătărie și alte anexe. Îmi vine în minte acum bucătăria/cuhnia de la mănăstirea Cozia... Cel mai fain sentiment este când intri într-o biserică și sunt foarte puțini oameni. Mai ales când aceștia sunt călugări sau măicuțe și sunt atât de discreți încât parcă ar pluti cu ”teama” de a deranja rugăciunea pentru care a venit fiecare în biserică. Aici este doar un tânăr care are aceeași atitudine retrasă. Îmi place foarte mult starea de liniște dătătoare de reflecție spre legătura strânsă cu Dumnezeu/Divinitate. Acea legătură pe care deseori o punem într-un sertar mai ascuns al minții și ne pierdem în lucrurile vizibile, tangibile... Doar după ce ne retragem într-o parte/într-o strană pentru câteva momente de tăcere tânărul intră în vorbă cu mine, îmi dă câteva icoane și îmi spune povestea lui. Nu o spun aici fiindcă ține de discreție și mă ofer să îl ajut să ajungă la una din mănăstirile de la Rimetea. A primit sfatul și chemarea de a ajunge acolo. Îl duc doar câțiva kilometri până în Turda fiindcă vrea să se oprească aici o vreme. Dumnezeu să te ajute!
Din Turda ies spre Valea Arieșului și înainte de Buru fac stânga spre Rimetea. Gândul îmi este la Cheile Turzii, la cascada Ciucaș de pe Hășdate și la multe și faine locuri de pe valea Arieșului. Pe unele le-am văzut, pe altele încă nu! Doar ce intru în județul Alba și pe dreapta este mănăstirea Rimetea/Soborul Sfinților Arhangheli Mihail, Gavril și Rafail. Am văzut și alte variante de scriere, nu comentez de ce aici sunt scrise așa! Cert este că doar ies puțin din drum, las mașina în parcare și intru prin faina poartă de lemn. Mănăstirea, ca și cea ”geamănă” din apropiere, este ridicată în 2001 de către părintele Ioan Comăneci de la Poșaga. A primit sarcina/chemarea de a construi aici două mănăstiri, una de maici și alta de călugări. Dar au fost prea multe măicuțe și amândouă au rămas mănăstiri de maici. Cel puțin așa am aflat eu! Mănăstirile au o arhitectură apropiată (vezi turlele) și totuți diferită. Dacă aici structura bisericii este cea clasică, regăsită la mai toate bisericile românești, la cealaltă vom vedea forma crucii grecești cu brațe egale. Și, dincolo de asta și pictura este diferită. Și povestea este diferită, așa cum le-am trăit eu. Aici dau să intru în biserică și este închisă. Ceva poze pe afară, inclusiv cu trenulețul ”de iarnă”, și dau să plec. O femeie care vine dinspre poartă mă întreabă dacă am intrat în biserică. Spun că nu fiindcă este închisă. Este o măicuță acolo și îți deschide, dacă vrei. Bineînțeles! Mulțumesc și revin pentru biserică. Este așa o senzație de liniște și bunătate. Știu multe discuții legate de biserică și ce s-ar petrece și aici toate dispar. Totul este aici căldură sufletească dincolo de fizic. Cu o scurtă istorie a bisericii și apoi timp acordat pentru a vedea locul unde ești (că tot am fost ieri la filmul Avatar 3 și de la primul îmi este cunoscută expresia ”Te Văd!”). Din respect nu stau prea mult, mulțumesc și ies împăcat și bucuros spre poartă. Primesc invitația să merg și la cealaltă mănăstire, aflată la 400-500 de metri mai jos, spre Rimetea. Nu înaintea de a observa gresia și soba din toaleta publică. Știu, nu este chiar un detaliu foarte elegant, dar arată cumva grija chiar și pentru locurile ”discrete”!
Mănăstirea de mai jos, cu hramul ”Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” are parcarea mai mică și te invită la câțiva pași spre biserica cu turlă rotundă, asemeni celor de la biserica abia văzută. Biserica are uși pe fiecare latură a crucii grecești, forma bisericii. Evident nu încerc ușa de la altar! Primele două sunt închise și doar a patra este deschisă, pe partea opusă a bisericii față de cum am urcat de la parcare spre biserică. Mă întâmpină o măicuță ce pare mai în etate. Dar transmite prin felul de a se mișca și prin glas căldura bunicii cu pas lin și voce caldă, primitoare și reținută. Cuvintele ei sunt primitoare. Chiar de discreția evită asta, parcă prin cuvinte te îmbrățișează și te primesc în casa lor. ”Bine ai venit, copile, de departe. Vino de te odihnește!” Nu contează că este puțin rece în biserică. Simți energia faină și liniștea atât de dorite în lumea agitată de afară. Culoarea albastră dominantă în pictură este și mai liniștitoare. Pictura a fost terminată recent și putem regăsi multe icoane și detalii cunoscute și cu multe semnificații. La plecare simt că pornesc la drum cu binecuvântarea lui Dumnezeu, prin gesturile și cuvintele măicuței!
Mai fac doar două pauze pe drumul lung spre sud. Una este înainte de a intra în Rimetea pentru un unghi pe care îl văd mai rar spre Piatra Secuiului. Și al doilea la intrarea în Cheile Aiudului/Vălișoarei cu gând la posibile viitoare ture pe aici. Și pe Data, în stânga și pe Dealul Bogzii, în stânga. Când le-o veni vremea... Deocamdată ”Drum bun” spre intrarea în autostradă și apoi spre casă...
