Via Transilvanica! Nu ”Via Transilvănica” sau ”Via Transilvania” cum am auzit de câteva ori... Un proiect ambițios care are valoare datorită celor care l-au conceput și construit, datorită dedicaților voluntari de la Tășuleasa Social și datorită celor care parcurg părți din traseu sau chiar traseul integral. Cum sunt convins că s-a spus în seara în care scriu acum: Noi ducem Flacăra mai departe! (să mai spun aici că toate au un rost: este a doua oară când încep să scriu postarea asta de început, prima am șters-o din greșeală sau nu ;) ). Pornind de la ideea drumului Camino și a drumurilor de lungă distanță din lume (GR în Europa), frații Ușeriu au conceput și luptat pentru a avea și noi un drum de lungă distanță. Pentru mine au însemnat 1360 de kilometri parcurși în mai multe etape, cu greutăți, cu ambiție, cu câștiguri sufletești și cu pierderi (din care, desigur, este un câștig înțeles mai devreme sau mai târziu!). Văzând din ce în ce mai mulți prieteni atrași de acest ”munte pe orizontală”, cum spun prietenii Dinu și Marlene, hotărăsc să pornesc și eu la drum. Dar în stil propriu, pe jos și de la capăt la început. Adică de la Drobeta Turnu Severin la Putna, nu invers, așa cum mi s-a spus să parcurg, în principal fiindcă așa este scris în Ghidul Drumețului, disponibil în mai multe variante pe site-ul www.viatransilvanica.com. Ideea, învățată în timp de la mama, este că dacă se poate, să fac altfel decât ceilalți! Și veți vedea în câteva postări că se poate! Nu spun când va fi ultima fiindcă reiau scriitura pe blog după multe luni și obișnuiesc să scriu în ordine cronologică. Dar să luăm zilele la rând. În postările legate de Via Transilvanica voi numerota zilele pentru a vedea la final cât mi-a luat. Nu e vorba de performanță ca număr de zile, ci ca performanță în a termina un astfel de traseu. Cum mă voi simți, după multe zile de mers, în seara când ajung la sediul Tășuleasa, ca la un final de maraton. Sau ca la un traseu de ultra-maraton: esențial nu este locul pe care termini, ci să TERMINI traseul! Chiar dacă nu alerg pe munte sau aiurea doar dacă am un motiv bine determinat :).
Ziua 1 - 16 februarie 2023
Cobor de la muncă pe la prânz și seara (pe 15.02) sunt în trenul spre Drobeta Turnu Severin. Contrar părerilor permanente, spuse sau nespuse, că e greu, că ar trebui să mai stau și eu pe acasă... Dar când în jurul tău sunt oameni care au trecut prin marele moment-cumpănă și cu care mai poți vorbi (adică au scăpat ca prin urechile acului de oprirea motorașului) sau nu ;) și care mereu spun să trăiești clipa în loc să programezi, să planifici mereu și mereu (dacă nu duci planurile la îndeplinire, ele rămân doar planuri), parcă cu atât mai mult pornesc cu curaj la un proiect atât de complex. Ca de obicei, singur! De notat că în toamna lui 2022 a fost finalizată marcarea ultimelor părți din traseu în județul Alba.
Voi da pe parcurs și multe detalii legate de traseu și voi încerca să pun și cât mai multe trăiri și sentimente fiindcă acestea formează Calea fiecăruia chiar dacă fizic traseul fizic este același. Detalii despre traseu se regăsesc în Ghidul Drumețului despre care ma amintit mai sus. Și să pornim la drum cu prima experiență de pe Calea mea și cu îndemnul drumeților pe Via Transilvanica: Cale bună! (o traducere a Buen Camino!, cu multe semnificații și energie - știu, criticii nu vor aprecia pe moment ultimele două cuvinte)
La 3.30 ajung în Severin și cobor din trenul care merge mai departe spre Timișoara. Am de stat până se luminează pentru a porni la drum. Și mia ales pentru a pune pe carnet prima ștampilă. Comandasem în prealabil Carnetele de drumeț (și eu și Laura) de pe site-ul amintit și ne veniseră acasă cu niște cadouri din partea celor de la Tășuleasa: stickere și o vedere ce te îmbie la drum. Cum știu ei atât de bine să îți dea energie pe Cale... Carnetele se pot lua din mai multe locuri de pe traseu. Primul în acest sens este la Taverna Grădețului și ultimul chiar la Putna. Iar anticipez un moment fain și probabil o să mai repet descrierea: călugărul de la magazinul de la Putna a fost impresionat de carnetul plin de ștampile. Nu mai văzuse nici el așa ceva și nici cei de la Tășuleasa!
Explorez un pic gara pentru a identifica toaletele și un loc unde aș putea dormi și încărca telefonul în același timp. Pare un detaliu ”indecent”, dar toaleta este foarte importantă mai ales în localități. Căci în natură este cu totul altceva ;)! Gara este modernă și elegantă și identific un loc de dormit la etaj lângă un stâlp cu priză. Las rucsacul jos și mă proptesc de el, sau pe lateral sau pe post de pernă și ațipesc câteva ore. Iepurește fiindcă verific din când în când să am telefonul lângă mine. Mă bucur că în zona în care stau pot stinge lumina, deci îmi pot face cât de cât un mediu mai bun pentru odihnă. Dimineață, puțin după 7.00 savurez o cafea de la automat înainte de a porni la drum.
Ziua 1 - 16 februarie 2023
Cam pe la 7.20 pornesc la drum spre punctul de început al traseului: prima ștampilă și ceea ce înseamnă borna nr.1 pentru mine. Traversez Parcul rozelor, intru pe bulevardul Carol I, las pe dreapta monumentul Eroilor și Palatul Culturii Teodor Costescu și îmi apar marcajele Via până la Muzeul Regiunii Porților de Fier. Știam că voi face aici un dus-întors și am atâta bucurie la fiecare marcaj. Cred că îmi va rămâne pe veci întipărit în minte T-ul ce mă va duce până la Putna... La 7.45 sunt la poarta muzeului. Abia venise portarul. Îmi pune ștampila pe carnet. Prima ștampilă! Primită cu emoție ca un botez pe Via. Îmi arată direcția spre bornă. O găsesc în fața muzeului și mă apropii cu sfială. E o energie tăcută pe care o simt aici și îmi promit că voi ajunge anul acesta la borna geamănă de la granița de nord a țării. Căteva poze spre piciorul podului lui Apolodor, spre amfiteatrul roman și apoi stau de vorbă puțin cu paznicul. Amândoi suntem bucuroși când vorbim de locuri cunoscute: Halânga, Schinteiești, Balotești, Păunești, Godeanu, Marga, Cireșu... Îi mulțumesc și cu urarea ”Cale bună!” pornesc înapoi pe bulevardul Carol I spre borna 2.
După Colegiul Național ”Traian” fac stânga pe strada Smârdan. Ce legătură cu același Carol I și anul 1878: Atacul de la Smârdan și Asediul de la Vidin! Pe dreapta am cetatea medievală a Severinului pentru care redau câteva cuvinte de pe panoul explicativ: ”Cetatea medievală Fetislam a fost construită pe pământul fortificației romane Zanes. Fetislam e compusă din Velika Tvrdava (Marea cetate) și Mali Grad (Orașul Mic) (construit în 1524 în timpul lui Suleiman Magnificul) din interiorul său, care a fost o fortificație militară și un punct strategic important pentru controlul navigației dunărene”. Urmez strada Smărdan până la bd. Dunărea și apoi un dus-întors până la Port (pe strada omonimă). Trec pe lângă Fântâna Portului (incredibil cum aceasta era de ajuns pentru zona portuară!) și pe lângă clădirea monument a fostei administrații portuare (sec. XIX) și ajung la borna 2. Pe aici a intrat Carol în țară la 8 mai 1866 cu celebrele cuvinte ”Punând piciorul pe acest pământ sacru, m-am și făcut român.” Asta m-a inspirat la final pentru un ”titlu” al Căii mele: ”De la Lică la Fănică” (Carol, respectiv Ștefan :D).
Cu acest al doilea ”kilometru zero” pornesc la drum spre nordul țării. Urmez strada Portului care mă scoate la parcul ”Tudor Vladimirescu”. Prin parc trec pe lângă busturile lui Decebal și al lui Traian și urmez strada Theodor Costescu ce mă duce printre catedrala episcopală ”Învierea Domnului” și hala Radu Negru, monument arhitectural de sec. XIX. Câteva cuvinte despre ea (sursa: https://audiotravelguide.ro/hala-radu-negru-drobeta-turnu-severin/):
”Hala Radu Negru este una dintre clădirile de patrimoniu din oraşul Drobeta-Turnu Severin, judeţul Mehedinţi. Se află în Piaţa Radu Negru, în ea aflându-se, astăzi, magazinele mai multor particulari.
Proiectul halei a fost realizat de inginerul primariei Turnu Severin, C.I. Gabrielescu, si a fost discutat pentru prima data în 1893, însă Consiliul Tehnic Superior a respins cererea pentru vicii de concepție.
Dupa 1893, proiectul halei a fost reluat anual în discutiile Consiliului comunal, fiind refacut substantial în 1899, 1900 si 1903.
După această dată, proiectul a revenit în discuţiile autorităţilor, iar în anul 1896, s-a luat hotărârea ca un împrumut să fie solicitat, pentru a ridica o hală din fier şi piatră, în care să fie depozitate alimentele ce nu erau vândute de pe o zi pe alta. Deşi Ministerul de Interne a fost de acord cu împrumutul, Consiliul Tehnic Superior a respins din nou proiectul, pe motiv că nu au fost repartizate cum trebuie gheretele din interior şi proiectul nici nu menţiona construirea unei gheţării în care să fie depozitată carnea.
Abia în anul 1903 a fost acceptat proiectul unei hale, avizul fiind semnat, printre alţii, şi de Anghel Saligny. In martie 1904, Ministerul de Interne aproba proiectul constructiei halei de alimente Radu Negru, licitatia pentru constructie fiind adjudecata de Scarlat Petculescu, arhitect din Bucuresti. Lucrarile vor demara in primavara lui 1904 si se finalizeaza in 1905.
Deşi lucrările au întâmpinat câteva obstacole, cum ar fi faptul că arhitectul nu a făcut rost de piatra dorită sau câteva lucruri ce ţineau de instalaţii, în cele din urmă, ele au fost finalizate.
În anul 1906, în Hala Radu Negru a avut loc recepţia provizorie – comisia formată pentru a verifica lucrarea a ajuns la concluzia că hala a fost realizată în condiţii bune, dar trebuia să se intervină la asfaltare. Astfel, problemele au început să fie remediate, iar în anul 1907 s-a deschis, oficial, hala. Ea a fost dată spre folosinţă, însă asta nu a însemnat că lucrările de modificare sau îmbunătăţire nu au continuat. În anii următori, în clădire, a fost adăugată o hală de zarzavat, cea de alimente a fost îmbunătăţită, la fel şi gheţăria de peşte.
Construirea Halei Radu Negru a fost deosebit de importantă pentru Drobeta-Turnu Severin, deoarece a reprezentat o etapă a dezvoltării arhitectonice a oraşului. Mai mult, o perioadă lungă de timp, a fost unul dintre punctele de referinţă ale centrului oraşului, alături de primărie şi de castelul de apă.”
Mai departe trec pe lângă Castelul de Apă (emblemă a orașului) și marcajele mă scot la capătul nordic al străzii Smârdan. Pe bd. Ion. C. Brătianu ies la podul Gruii și mai departe pe Calea Tg. Jiu depășesc linia de centură și merg până în Halânga, înainte de podul peste Topolnița. Sunt kilometri buni de asfalt obositori mai ales când vii în sensul de parcurs descris în Ghidul Drumețului. Eu am energie și nu îmi par grei. Dimpotrivă îmi par ieșirea normală din civilizația orașului spre frumoasele drumuri ale țării. Marcajele T (care îmi vor fi ghid alturi de trackurile înregistrate de Marlene în drumul lor pe Via) mă scot pe DC10 spre cele două turnuri nordice ale termocentralei Halânga.
Asfaltul mă duce până în Schinteiești unde fac stânga și la capătul satului trec pe lângă niște tomberoane de gunoi, traversez un afluent al Topolniței și urmez drumul fain prin lunca acesteia. E mult mai bine decât pe asfalt! Depășesc apa pe un pod suspendat foarte fain și prin păduri tinere de sălcii înalte ies la drumul mare (DC7) după o carieră/exploatare de argilă. Tot asfalt am și de aici mai departe până în Balotești. Mă rugase dl. Dinu să mă opresc, dacă pot și doresc, la Margareta Păulețu. Când au fost ei pe Cale i-a cinstit și s-au bucurat de poveștile reciproce. Este la fel de ”de treabă” și cu mine și nu pot ”scăpa” fără un pachet pentru drum :). Încă puțin spre capătul satului și mă opresc la Taverna Grădețului unde încă proprietarul nu a deschis pentru public. Urmează să facă asta cât de curând (să re-amintesc că suntem doar la mijlocul lui februarie!). Dar îmi oferă o cafea, o limonadă și un mănunchi de povești alături de ștampila VT! La 15.30 pornesc mai departe pe DC 6B (adică la dreapta, în urcare) pe sub cetatea Grădețului.
Kilometrii curg pe drumul pietruit... O singură dată mă întâlnesc, după primele curbe, cu un grupuleț ce cobora spe Balotești. În Păunești am iarăși zonă cu asfalt. O întâmplare interesantă: opresc la o fântână să scot niște apă să îmi umplu rezerva de pe rucsac. Apar câțiva oameni curioși ce este cu mine pe acolo. Le povestesc ce și cum e cu Via Transilvanica și sunt destui de uimiți de ideea de a merge atât de mult pe la noi prin țară. Sunt oameni simpatici și faini și o femeie ține musai să îmi aducă o pâine, niște slană, o bucată de brânză și niște roșii. ”Să ai că e drumul lung!” Mai mult îmi prezintă pe fata ei și mă întreabă dacă nu vreau să mă însor. Mai ales că le-am zis că sunt de la București și pentru ei care au universul doar de câteva sate în jurul satului lor, eventual și un oraș mai mic, Bucureștiul e un fel de ”fata morgana”, tărâmul tuturor posibilităților. Bineînțeles că refuz oferta lor amuzându-mă de naivitatea oamenilor simpli și de treabă :). Câteva sute de metri mai sus, pe asfalt, niște oameni cu căruța mă întreabă unde merg pe acolo, cu bagaj așa de mare. Le povestesc în câteva cuvinte de Via și că aș campa lângă crucea ce se vede în deal. Îmi zic că nu sunt animale, dar să am grijă că poate apare vreunul din ei noaptea la cort să îmi fure ceva. O iau ca glumă ținând cont de același univers restrâns. Dar voi merge mai departe...
Pe asfalt mai departe până aproape de Godeanu. Aici, pentru a mai ușura drumul, marcajele merg pe un drum de pământ ce ajunge chiar la crucea mare. Se cam lasă seara și ideea mea de a rămâne aici nu este chiar cea mai bună: sunt zone cu gheață care se topește și totul este cam mocirlos. Așa că fac doar câteva poze și la borna următoare, de după cruce, ajung iarăși la asfalt (18.20). Îmi propun să ajung la parcarea de deasupra Topolniței, chiar dacă este întuneric. Știu că până acolo este asfalt și nu sunt probleme de orientare.
Vreo 500 de metri pe asfalt și fac stânga spre Marga. De acum e întuneric și (aproape) singurele elemente care fac diferența sunt bornele VT, fiecare cu altă sculptură. În întuneric te ”așteaptă” ca niște vechi prieteni care au brațele deschise să îți ofere o îmbrățișare și o încurajare. Trec prin Marga unde se remarcă borna cu alura feminină elegantă și încă o bornă la final de sat. Și apoi sunt doar eu și asfaltul pentru doi kilometri care mă coboară la parcarea de la peștera Topolnița. Mai fusesem în parcarea asta și explorasem puțin zona. Acum doar aș vrea să găsesc un loc de cort și nu e ceea ce vreau eu. Plus că se aud câinii de la casa privată alăturată și dacă aș rămâne aici m-ar lătra toată noaptea. Și am nevoie de odihnă!
Așa că merg mai departe pe trackul prietenilor mei. Știam poteca înclinată de data trecută și e mai ușor să mă ghidez cu telefonul. Care este pe mod Avion pentru a păstra cât mai mult bateria! A-propos de ghidare cu telefonul: pentru orientare folosesc fie aplicația Via Transilvanica, fie OsmAnd pe care în prealabil am pus trackul despre care spuneam! Ambele merg offline și astfel consumă puțină baterie. Plus că noaptea nu este nevoie de luminozitate mare și reduc la minim intensitatea luminii din spatele ecranului. Coborârea pe pietre este ok și peste vreo 700 de metri o săgeată mă dirijează la stânga (TR și T-urile mele) spre Gaura lui Ciocârdie, ieșirea din peștera Topolnița. Spun ieșirea fiindcă pe aici iese cursul de apă subteran din peșteră, marea cavitate având în total patru ieșiri. La borna cu pasăre sunt destul de obosit și merg tot în față pe TR. Dar este greșit și după câteva sute de metri îmi dau seama că nu mai am T-urile. Așa că fac cale-ntoarsă până la ultima bornă! Aici greșisem: marcajele fac un cot de 90 de grade și încep să urce. Așa că urc după ele și la 21.05 ajung la următoarea bornă. Am multă oboseală adunată și găsesc în ghid telefonul lui Gică Predoni de la Geoparcul Platoul Mehedinți. Acolo aș avea următoarea ștampilă! Îmi spune că aș putea veni până la ei. Dar fiindcă am cortul la mine și mi-e ok să campez, îmi sugerează un loc la începutul asfaltului. Mâine voi merge la ei! Găsesc rapid locul, campez și trimit un mesaj lui Dinu: ”36 de km. Sunt frânt, dar recuperez”. Este și el uimit că am plecat singur fiindcă de cele mai multe ori ei merg în doi sau cu alți colegi de club. Știu că este curaj să pornești singur la drum. Sunt multe lucruri care se pot întâmpla. Dar! Dacă ar fi să aștept mereu ca cineva să vină cu mine, probabil că până acum aș fi văzut doar un sfert din locurile pe care le-am văzut! Când ai încredere în tine solitudinea nu mai este o problemă. Fiindcă în esență niciodată nu ești singur dacă ai deschidere la tot ce este prin jur!
Odihnă sănătoasă și refacere după ziua lungă de ieri. Pe la 8.00 fără ceva mă trezesc și peste vreo jumătate de oră sunt gata de drum. Respectând una din regulile muntelui ”să lași doar urmele pașilor și să iei doar amintiri”!
După aproape un kilometru strada cotește la stânga și coboară spre centrul satului Cireșu. Pe dreapta este sediul geoparcului ”Platoul Mehedinți”. Dacă aseară aș fi venit până aici cu siguranță ajungem frânt. Așa, cu sugestia lui Gică, sunt super odihnit și cu chef de mers și povești. Fiindcă el și cu coelga lui mă întâmpină ca niște dragi părinți! Un pahar de apă, povești, ștampilă, ”împrietenire” pe facebook. Nici nu știm cum au trecut vreo două ore când mă hotărăsc să pornesc la drum.
Cu energie trec de prima bornă, cea di nsat și următoarea este la drumul de mașină care merge spre parcarea de deasupra peșterii Topolnița. E cam la un kilometru și jumătate de unde sunt eu acum. Știți, cea unde voiam să campez aseară...
E cam soare și merg în continuare. Nu îmi închipui că soarele îmi va arde atât de tare pielea de pe mâini încât voi păți ceva inedit: arsură cu bășici pe mâini! Inițial îmi par niște pete albe de ceva mizerie și apoi când dau cu mâna peste ele văd că se ia și o bucată mică de piele. Și curge lichid! Zic că nu e mare lucru și merg mai departe. Dar se vor ampifica, zi de zi, și asta mă va determina să îmi iau niște mâneci de bumbac începând de tura viitoare. Se găsesc pe internet și au un preț infim! Nu așa cum sunt talonetele de silicon/călcâie pe care le voi lua din Mediaș. Dar anticipez prea mult! Mai povestim la momentul respectiv. Acum urc în Jupânești unde pe dreapta se vede o turlă de biserică impunătoare și apoi cobor spre platoul carstic unde vine Ponorețul dinspre peștera Epuran și Cornetul Prosăcului unde se află una din cele patru intrări ale peșterii Topolniței. Cea mai importantă din cele patru este Gura Prosăcului, un impresionant portal de 67 de metri înălțime prin care intră apa în peșteră. Se pare că ar fi puțin mai mic decât portalul de la intrarea în dolina 2 din Cetățile Ponorului, măsurat la 70 de metri înălțime și 30 de metri lățime. Ambele sunt la fel de impresionante!
Peștera Epuran este rezervație științifică de categoria I. Are 3604 metri lungime, este dezvoltată în calcarele malmneocomiene din Cornetul Jupâneștilor, are galerii dispuse pe două etaje și comunică cu Topolnița prin etajul inferior activ. În zona intrării au fost descoperite urme de locuire preistorică și în interior s-au găsit numeroase schelete de Ursus spelaeus.
Urmează iarăși o urcare constantă până la ultimele case din Cireșu, cu oprire la borna cu cireșe. Cu codițe, așa cum erau cele pe care le puneam pe urechi când eram mici! De aici urmează o lungă și faină curbă de nivel printre dealurile Arsenie, Cusacu, Draganovăț, Cucuiu Mare, Dăncioanei și Văcăriei. Soarele mă îndeamnă spre zona de pădure/umbră ce mă coboară spre valea Topolniței. Cum am amintit și mai sus, nu este o problemă să mergi singur când ai încredere în tine. Doar că din când în când mai sunt momente de plictiseală fiindcă picioarele și mâinile (cu bețele, prelungire ”naturală” a mâinilor) sunt pe pilot automat. De asta mă opresc la un podeț la trecerea peste Topolnița și scot telefonul de pe modul Avion. Văd că sunt ceva probleme de rezolvat pe grupul de discuții de la serviciu (scris cu câteva ore înainte) și deja se rezolvaseră. Nah, sunt în programul de zile libere, nu mă simt obligat să răspund la toate... Înapoi pe mod Avion și mai departe!
Sunt în Lunca Ponorețului și urmez un drum care lasă pe dreapta Cornetul Bălții (627m, rezervație ce combină carstul subteran, cel de suprafață și tufișurile submediteraneene) pentru a ajunge la o uliță asfaltată și apoi în centrul satului Balta. Fac stânga și parcurg satul cu o scurtă oprire la vitrina comunei Balta, un mini-muzeu ce prezintă tradițiile și obiceiurile locale. Ieșirea din sat este marcată de o bornă cu o tablă de șah sculptată pe ea. Încă o bornă pe drumul spre Nadanova și Ponoarele (cu celebrul Pod al lui Dumnezeu și faina zonă carstică) și marcajele mă conduc la stânga pe un drum de pământ pentru a ajunge în DC 29 spre Prejna. E o scurtătură pe care am reținut-o fiindcă m-a odihnit (a odihnit tălpile) după mersul pe asfalt. Puțin după aceasta fac dreapta pe DC 30 care urcă spre cătunul semi-părăsit Gornovița.
Sunt undeva pe la 500-550 de metri altitudine și cam pe la ora 17.00. Curând va începe să se întunece. Adică între Cuca Înaltă (786m) și dealul Grengii (719m) ajung la altitudinea maximă de 681m pe un drum de pământ cu zăpadă în afara urmelor de tractor. Încep o coborâre ușoară cu ochii în spate la norii ce aduc niște culori fantastice. Curând se va duce zăpada în coborârea spre Isverna. Mai trec de o bornă cu motiv tradițional și borna cu adăpost sculptat mă prinde înainte de intrarea în sat.
Ziua 3 - 18 februarie 2023
Dimineața în doi e ceva mai lejeră. Bine, nu prea mult! La 9.00 avem toate bagajele la mașină și pornim pe jos pe ulița asfaltată care duce la peștera omonimă. Sunt câteva sute de metri și apoi un drum de piatră. Nu coborâm prea mult fiindcă știu că nu se poate intra în peșteră fără echipament speo. Dar sunt cu ochii pe toate coamele de deal pentru a intui pe unde se urcă spre crovuri și spre poiana Beletina. Aici am trasee neparcurse și cândva va veni și rândul lor. La întoarcere vom sta la povești cu un localnic despre caii care îi sunt dragi și foarte de folos în treburile gospodărești. Înapoi la mașina pe care o lăsăm aici pentru câteva zile. Luăm bagajele și la drum...
Ne întoarcem puțin pe drumul pe care venise Laura cu mașina (prima bornă, cu porumbelul păcii este sugestivă și la fix se potrivește în funcție de starea dintre noi). Facem stânga pe un drum secundar și fiecare bornă ne face să zâmbim: parașutiști, pădure, mere, geamuri... Tot urcăm până sub Vf. Paharnicului (885m). Noi suntem pe la 750 de metri și facem dreapta, deja pe zăpadă... Sunt și zone cu noroi și ne simțim mai bine să vedem unde punem piciorul și unde nu ne murdărim de noroi, inutil. La borna cu seif facem stânga (aproape 800 de metri altitudine). Avem de traversat limbi de zăpadă care ne coboară pe drum de pământ. Treptat sub gheață apare asfaltul și urmează o coborâre abruptă, pentru vreo doi kilometri și ceva, până în centru lsatului Obârșia Cloșani. Noi ca noi că suntem în coborâre, dar ne gândim ce incomod este să urci pe aici, pe asfalt...
Eh și aici avem o problemă: ștampila se găsește la primărie și acum este sâmbătă și e închisă primăria! Și cum facem? Întrebăm niște oameni care se uitau curioși la noi. Ne zic să întrebăm la magazinul de lângă primărie că acolo trebuie să aibă telefonul unui angajat de la primărie. Pe primar nu îl putem găsi fiindcă este plecat la vânătoare. Hm! Hai acolo! La magazin e un cuplu, soț și soție. Și ne povestesc că au avut ei ștampila și că acum nu mai este la ei. Așa ar fi mai bine... Dar știu pe cine să sune și până vine omul cu ștampila mai povestim una-alta. Nu știu, pentru alții poate par obositoare discuțiile astea despre mărunțișurile locului. Și pentru mine sunt obositoare după o perioadă mai lungă. Dar așa, pentru maxim o oră este în regulă. Îmi aduc aminte acum de Ferencz Csabo, husarul din Sânpaul. Cu el cred că am povestit vreo oră și jumătate. Dar detaliile vin la momentul potrivit. Vine omul de la primărie, ne pune ștampilele, revenim la magazin-bar de luăm rucsacii și la drum. Fusese o etapă scurtă, de doar 11 kilometri și noi putem mai mult într-o zi!
Vreo 200 de metri în jos și marcajele și track-ul ne ghidează la stânga. Pe un stâlp e desenat un poștaș simpatic ce arată drumul T-urilor. Mai puțin de 100 de metri și pe dreapta e o biserică în curtea căreia vedem ghiocei bogați. Jos rucsacii pentru câteva poze! Doar ce intrăm și un domn vine și ne întreabă dacă primim de pomană. Bineînțeles, nu se cuvine să refuzi! Mâncăm cu poftă coliva și pâinica și ce mai primim punem la rucsac. Care rucsaci erau mari și acum devin și mai mari... Ulița asfaltată urcă din greu. Facem stânga și la următoarea bornă (cea cu chei) povestim puțin cu nenea din curte. E tatăl primarului. Ne spune că drumul e bun și asfaltat în sus până în poiana Obârșiei, până după izvor. Mulțumim și pornim la deal. Prima bornă cu iepure dă zvâc la urcare. Apoi se văd niște tăieturi în mal făcute pentru a amenaja drumul. Se formează din ce în ce mai multă gheață și a doua bornă, cea cu călugăr, este la izvorul amenajat tot de primar. Vara îmi închipui că urcă pe aici mulți cu grătare... Oprim, ne înfruptăm din pâine, brânză și roșii, reumplem sticlele cu apă și de aici ne dăm seama că pornește greul (ora 17.00).
Și, exact cum bănuiam, după câteva sute de metri se termină asfaltul. Bine, era el acoperit de zăpadă dar totuși ne ajuta puțin. De acum intrăm în zăpada care ajunge uneori la genunchi și sunt doar niște pași foarte vechi și vagi. Dar e bine că e lumină și drumul este cât de cât evident. Ne ajută drumul și stâlpii de direcție, mai ales în capătul poienii unde face stânga în urcare și apoi tot dreapta. Borna cu clepsidră este sugestivă pentru timpul care se scurge cu repeziciune. Nu doar filosofic ci și practic, spre apus și întuneric. La intrarea în pădure dăm de următoarea bornă și ne scoatem frontalele. Știm că mai avem câțiva kilometri pentru a ajunge în valea Cernei. Nu este prea rece, dar întunericul și lipsa unor repere fac drumul greu. Merg eu în față și am tendința să fac urme depărtate. Simt că Laura obosește în spatele meu și atunci mai micșorez urmele. Caut să mergem cât mai aproape astfel încât lumina de la frontala ei să îmi lumineze picioarele și chiar puțin în fața lor. Vreo patru kilometri ne ghidăm după bornele și drumul care ne coboară la valea Cernei. Suntem la asfalt și știm că acum avem de mers la stânga. La pensiunea Valea Cernei se găsește ștampila, dar noi o avem deja pe carnete de la Obârșia Cloșani! Suntem obosiți, mai ales după mersul noaptea și prin zăpadă. De la Obârșie am mers încă vreo 20 de kilometri.
Mai mergem vreun kilometru în căutarea unui loc pentru campare. În condițiile de față cel mai bine este să pui cortul pe zăpadă. Și după încă o bornă găsim pe stânga drumului o platformă cu zăpadă. Urcăm acolo și simt oboseală mare la Laura. Și normală și de înțeles! Ca să ne băgăm la somn cumva trebuie să urgentez lucrurile. Așa că lăsăm rucsacii jos, identific locul cel mai plat și tasăm zăpada cu bocancii, atât cât e nevoie ca suprafață pentru cort. Întindem cortul la lumina frontalelor și aranjăm tot ce e nevoie pentru somn. Un pic de masă și somn. Nu e semnal pentru a da mesajul de informare de seară. Posibil ca stilul de a comanda ce e de făcut a deranjat, dar știam ce e de făcut în condiții de dormit pe zăpadă.
Ziua 4 - 19 februarie 2023
Dimineață nu ne grăbim. Totul trebuie strâns și uscat bine ca să nu am/avem probleme în viitor. Tot legat de viitor: Laura îmi va spune că a fost o super experiență pentru ea: prima dată când a dormit în cort, pe zăpadă! Eu ce să zic :)! Chiar și peste două luni voi mai experimenta încă o dată, în depresiunea Ponorici. Ajungem și la acea povestire! Acum pornim la drum și în câteva sute de metri dăm de borna cu Acoperământul Maicii Domnului. Mai departe pe drumul cu asfalt vechi și puțin degradat vom mai găsi încă cinci borne până la intersecția cu DN67D care vine de la Baia de Aramă. Normal că este un motiv de a ne odihni puțin. Adică vreo jumătate de oră :D!
Pozăm borna de lângă noi și mai departe spre sud. A treia bornă, cea cu trandafir, marchează schimbarea de direcție. E ca și cum ai da un trandafir partenerei de drum. Facem cum de fapt ar trebui făcut cu toate florile din natură: doar poză și mai departe :)!
Trecem podul de îl vedeți în imagine și facem imediat stânga. La o casă sunt niște oameni care se ocupă cu un grătar tradițional, la iarbă verde. Îi salutăm și se vede că se miră de cei doi drumeți cu rucsac în spate, puțin după mijloc de februarie. Fiecare cu pasiunea și experiența lui! Urmăm marcajele care ne urcă la o bornă faină ”cu plasă” pe un punct panoramic, trecem de o bornă cu o margine precum Coloana fără de sfârșit și la următoarea bornă, cea cu troiță, ne întâmpină un cățel simpatic. Vom merge cu el până la prima casă din Scărișoara unde stăm de vorbă cu o tanti gârbovită de vreme. Ne povestește de viața ei de văduvă, de greutăți și de cățeii care îi alină singurătatea. Îi spunem că vrem să ajungem diseară la nea Nistor Talpeș și la tanti Ioana. Sunt nu am reținut ce fel de verișoare și ne roagă să îi transmitem că e bine sănătoasă. Asta e cel mai important aici! Cu greu ne despărțim de ea spre următoarele borne. Cea pe care scrie ”Forest lives matter” și cea cu ”labirint” preced o altă întâlnire faină. O femeie, cam pe la 40 de ani, ieșise cu fata de câțiva anișori să se dea pe zăpadă. Fâșul o ajută să se bucure de câțiva metri de zăpadă. Din ochi ne înțelegem, lăsăm rucsacii jos și scoatem ceva dulce pentru fată. Văd atâta dragoste în ochii Laurei și ai fetei când cea mică primește acele mici bucurii. Sunt atât de emoționate și ea și mama încât nu știu ce să spună. Dacă cei din Prisăcina mai primesc câte ceva, aici, după școala și biserica din Ineleț nu vine mai nimeni. Ne mai jucăm un pic cu pisica pentru a detensiona situația și ne vedem fiecare de drum. Cu amintirea în suflet! Imediat ajungem la biserica faină unde ne oprim pentru câteva poze. Aici vine drumul de acces cel mai scurt de la asfalt, pe la scările de lemn.
Plecăm de la biserică undeva pe la ora 18.05 și curând se întunecă. Am mai mers pe aici și acum singurele elemente distinctive sunt bornele VT. Pentru care admirăm sculpturile și munca de a le aduce aici. Dacă prin alte locuri au putut fi aduse cu mijloace motorizate, aici au putut fi aduse doar cu calul. Cai ai zonei despre care am alte amintiri! Și trec bornele: una, două, trei, patru... La a cincea bornă am trecut de Cracul Mare și coborâm spre Valea Prisăcinei. Începe să plouă și este trecut de ora 20.00. Punem pe noi pelerine de ploaie și huse pentru rucsaci și dă-i la deal! Amândoi simțim oboseala și, dacă nu ar ploua, eu aș mai avea energie să merg până la glamping. Dar avem de pus ștampila la Talpeș. Așa că decizia vine de la sine mai ales că văd că Laura merge din ce în ce mai greu. Sunt și zone unde s-a format noroi și e din ce în ce mai incomod. Vom rămâne la Căsuța lui nea Talpeș! Spun Laurei și parcă mai schimbă un pic din tonus. Asta și cu ceva apă cu pastile de Litorsal dizolvate în ea! Dar noroiul tot dă de furcă. Hai încet la deal că nu ne-o termina ultimul kilometru! Mergem pe varianta de drum, nu prin poiană, traversăm apa pe un podeț de lemn, ajungem pe ulița de intrare în Prisăcina, trecem de a șasea bornă și ne bucurăm când găsim deschisă ușa de la nea Talpeș. Ne aude tanti Ioana și ne iese în întâmpinare. Laura o știe și imediat se reia legătura. Imediat ne simțim ca acasă, mai ales când intrăm în bucătăria călduroasă. Până ce povestim cu șugubățul și fainul ei soț, vine cu o mămăligă imensă, cu brânză și smântână și apoi ceva gogoși extrem de gustoase. Păi așa să tot ajungi ”acasă”! Suntem obosiți și ne arată camera în care vom dormi. Ne vedem dimineață!
Ziua 5 - 20 februarie 2023
Dimineață avem o altă stare psihică după un somn bun și sănătos într-un pat moale. Și cheful de mers mai departe se materializează după ce rezolvăm cu ștampila și cu plata cazării. Ne urnim cu greu de la oamenii aceștia faini puțin după ora 10.00. Ce scrie la ei în curte rămâne mereu întipărit în mintea noastră:
O luuungă curbă ne duce la prima bornă de astăzi, bornă pe care recunoaștem ochii de pe coiful dacic de la Coțofenești. Chiar dacă suntem în Terra Romana :). Denumire care, știind că sunt tot felul de discuții, merită o precizare. Denumirile date de cei de la Tășuleasa pe diversele segmente de traseu nu sunt delimitate geografic chiar dacă le veți găsi așa în Ghidul Drumețului. Delimitarea făcută de ei se bazează pe criteriul cultural, etnografic. Deci nu este nici o diferență majoră între localitățile ”de graniță”. Poate doar vom întâlni altfel de porți în Terra Siculorum față de Ținutul de Sus sau față de Bucovina. Poate vom întâlni mai multe elemente care țin de romanitate sau de legăturile cu dacii când vom trece prin Terra Romana sau Terra Dacica. Dar în esență este o singură țară și un singur drum, nu așa cum El Camino trece prin teritorii cultural diferite total: Catalonia, Țara Bascilor! Aici mă refer desigur la Camino Frances, nu la multe alte variante!
O scurtă urcare și ieșim la antenă, punctul de unde se coboară la tanti Maria. Este una din bătrânele care stau cel mai izolat din Prisăcina. Și fiind și singură îi este mereu tare greu, motiv pentru care inimoși prieteni merg pe la ea să o ajute cu diverse. Ca și tanti de ieri, cei de pe aici nu prea sunt obișnuiți să primească ajutor și nu au ideea cum să reacționeze. De multe ori se ”blochează” în emoțiile pe care de cele mai multe ori nu își permit să le manifeste. Treburile casei nu prea îți dau voie aici să simți. Doar peste iarnă, în serile lungi și reci, mai găsește vreunul puțin timp să se gândească la ale sale. Și nici atunci nu ai prea mult timp fiindcă trebuie să ai grijă de animăluțele de pe lângă casă sau de focul care trebuie să ardă toată noaptea.
Încă o bornă și ajungem în dreptul glampingului din Dobraia. Evident că acum sunt doar platformele de lemn, nu și corturile mari, de tip arăbesc. Încă puțin și ajungem la borna de la biserica din Dobraia, faimoasă mai ales pentru orășeni. E adevărat, nu neg, că aici mi-am dorit și am făcut și eu un Paști acum câțiva ani, cu doi prieteni, cu cortul. Și am rămas impresionat de simplitatea și de bucuria oamenilor cu ocazia Învierii. Mai bine zis a respectării cu strictețe a obiceiurilor care dau un sens spiritual întregii munci de peste an. La cât de banalizate sunt sărbătorile creștine jos, la oraș (fiind crescut parțial la oraș, parțial la țară observ cu ușurință diferențele), aici pare că totul este oprit în timp acum zeci de ani. Și, chiar dacă viața este grea, oamenii spun asta fără să se plângă. Știu ordinea lucrurilor și rar se întâmplă să iasă din acele reguli nescrise.
Drumul acesta superb ne duce prin soare pe lângă două borne, face apoi dreapta și dăm de borna cu ilic. Cum spuneam și voi mai spune, fiecare bornă este un monument care îți schimbă starea prin sculptura de pe ea. E adevărat că uneori doar te întrebi ”ce vrea să spună autorul?”. Altă dată ceea ce vezi pe bornă te trimite cu gândul în zeci și zeci de locuri. Fiindcă Via nu înseamnă doar kilometri, ci înseamnă oameni. Înseamnă ceea ce vor să trezească în tine cei care au sculptat fiecare bornă. Înseamnă cei pe care îi întâlnești sau cei cu care dorești sau apuci să vorbești. Înseamnă energia din fiecare. Distanțele și timpii de parcurs devin doar cifre, doar ceea ce poate contoriza și monitoriza omul. Dar sufletul și energia și bucuria fiecăruia este incomparabilă, se poate doar trăi și înțelege. Via este în sine o explorare, o transformare, o împlinire. Și este ceea ce spune Dinu: oboseala trece, amintirile rămân! Chiar dacă aici scriu de la începutul parcurgerii Căii (personale), pot spune cuvintele iar și iar, cu fiecare bornă-prieten! Și devine un pic ciudat cum prietenii cei mai buni sunt copacii, frunzele, păsările și pietrele (naturale și borne sculptate cu pasiune) și oamenii rămân pe un loc secund. Nu vă simțiți cumva jigniți! Fiecare din voi este important prin gândurile care ne unesc, fie aproape, fie de mai departe. Fiecare dintre voi este un fel de bornă de pe Cale. Dar Calea este personală pentru fiecare și uneori bornele se ”ascund” și abia după mult timp își arată importanța! Ca și acum când scriu. Dacă la fiecare pas borna părea doar o sculptură interesantă, în timp vedeți că se dovedește a fi mult mai mult!
Urmează o curbă la stânga și drumul pe deasupra ultimelor case. Pe dreapta Poienii Lungi în care ne aflăm acum se vede colosul de piatră al Bilianei. Cu zona stâncoasă a ”mini Pietrei Craiului din Cernei” pe care mi-o aduc aminte de când era foarte slab amenajată! Tot din acea tură pascală de care am amintit mai sus. De fapt eu îmi aduc aminte de Arjana și de Zascol, nu de Biliana pe care nu am ajuns până acum.
Coborâm ușor la stânga prin Poiana Lungă și facem o scurtă pauză de admirat peisajul. Și să asimilăm câte ceva din terenul nou (pentru noi) pe care călcăm. Cum de altfel fac de fiecare dată: dincolo de click-urile date pentru a pune imaginile în memoria telefonului, dau multe alte zeci de click-uri imaginare pentru a pune imaginile văzute prin ochi în memoria de lungă durată. Sunt conștient că asta e greu de înțeles, dar vă întreb eu cum altfel aș putea pune aici atâtea detalii? Și sunt conștient și spun aici că sunt doar unul din mulții care fac asta. Acum depinde foarte mult cum alege fiecare să împărtășească lucrurile... Și cum vrea să le primească...
Ceva mai jos facem dreapta pe un drumeag și mai apoi stânga pe drumul în coborâre și cu ceva noroi. Recunosc drumul fiindcă în panta de mai jos s-au blocat altă dată câteva mașini 4x4 cu care ne chinuiam să ajungem cu diverse lucruri la oamenii izolați de aici. Se vor recunoaște prietenii de atunci în cuvintele de aici, dacă și când vor găsi timp de citit. Pentru noi ”izolarea” locurilor de aici a fost unul din momentele de eliberare din oraș din perioada declarată de pandemie și izolare în case, cu anumite excepții. Doar mai spun că atunci a fost singura dată când ne-a oprit poliția să ne ceară declarațiile. Le-am spus de scopul nostru umanitar și doar au comentat puțin că ieșisem câteva sute de metri din traseul declarat. Păi dacă acolo era magazinul de unde cumpărasem ulei, zahăr și altele pentru oamenii de pe munte... Pentru ei izolarea este ceva natural fiindcă sunt distanțe mari între vecini...
Ajungem la un drum mai bun și mai larg și mergem pe el la dreapta. În câteva sute de metri ajungem în drumul mare de pe valea Bolvașniței. Mai sunt pete de zăpadă sau de gheață și parcă se diminuează văzând cu ochii... Vreo trei borne și ieșim din drum la dreapta. Doar vreo 50-70 de metri mai încolo avem o piedică în calea noastră... Dar știm/știu că totul este posibil :)
Mai precis avem de traversat apa care în mijloc pare să ajungă puțin sub genunchi. Și nu este nici un pod sau loc unde am putea sări. Mai sus sau mai jos pare să fie mai îngust, dar mai adânc și cu malurile abrupte. Așa că... jos bocancii și traversăm în picioarele goale! Da' e rece apa! Asta e, nu o să murim din câțiva metri de apă rece! Să nu uităm că ieri seară a plouat sus în munte și ca urmare apa este mult mai mare decât normal. Adică atunci ar putea fi trecută în bocanci, de pe o piatră pe alta! Cu bocancii legați de rucsac facem fiecare pas cu atenție. Este unul din momentele când bețele se dovedesc foarte utile. Una este să ai două puncte de sprijin când mergi prin apa cu pietre inegale pe fundul apei și alta e să ai patru puncte de sprijin!!! Fiecare pas cu atenție și suntem pe malul celălalt. Am reușit! Bucuria mea este mai mare pentru Laura fiindcă eu nu îmi făcam griji că ar fi ceva greu de făcut! Jos rucsacii, ne ștergem pe picioare și înapoi șosetele și bocancii. Câte o ciocolată și câteva guri de apă și suntem gata de mers mai departe!
Drumul, marcajele și bornele ne urcă pe deasupra unei cariere de piatră, pe dreapta noastră. Delușorul pe care urcăm este acoperit de o pădure de pini mai tineri și ne oferă o faină schimbare de peisaj. Pe stânga drumului, sub noi, vedem un tractor răsturnat. Cel mai probabil are o istorie interesantă. Ar fi fain dacă cineva ne-ar putea spune acea poveste/istorie... Drumul iese într-o scurtă poiană, mai urmează o bucată de pădure de pin și ieșim într-o poiană lungă de unde în dreapta-spate se vede abruptul stâncos al extremei sudice a munților Cernei.
Prima bornă, cea cu broască țestoasă, ilustrează cel mai probabil ritmul de mers pe aici :). Indiferent de sensul de parcurs. Pentru noi este chiar un motiv de pauză de masă (16.30). Avem o buclă mare pe coama dealului și apoi vreo trei borne care ne duc la vale. Spre stânga vedem culoarul larg al Timișului unde știm că vom termina ziua de astăzi. Cât de curând ajungem la asfalt. Este vorba de DJ 608 ce urcă de la Plugova spre Globurău. Ar fi interesant de aflat de la ce vine numele acesta... Urcăm câteva sute de metri pe asfalt și la curba mare la stânga avem borna cu peniță :). Trecem podul și ieșim din asfalt pe marcajele T pe care deja le avem ghid de câteva zile. Fac o paralelă: pe Via T-urile sunt asemeni benzilor roșii care îți este ghid în parcurgerea Meridionalilor și nu numai! Sunt momente când te saturi de aceste marcaje... Sunt momente când abia aștepți să vezi marcajul următor care te liniștește că ești pe drumul cel bun. Obișnuiesc la expresia asta să aduc aminte de bancul cu versetul 14 :). Drumul de pământ face dreapta și apoi imediat stânga și urcă săpând în deal pe un fel de canion de pământ. Ce noroi o fi aici când plouă... Dar nu durează mult și borna următoare (cu motiv tradițional) ne oprește câteva secunde în vârful dealului. Mai avem doar o coborâre și ceva kilometri de mers pe asfalt sau ceva drum paralel cu el. Doar că este 18.30 și curând se întunecă...
Un pic de coborât prin poiană și apoi intrăm pe un alt culoar săpat în pământ. În câteva sute de metri acesta ne scoate la asfalt, la valea Timișului (DN6/E70). Trecem pe partea cealaltă a drumului și ieșim repede pe un drum de dale. Încă două borne pe drumul paralel cu DN-ul și a treia bornă este la gara Crușovăț! Aici teoretic este punctul nostru final pentru primul ”episod” din Via Transilvanica. Urcăm cu fiecare pas greu pe scările metalice care ne duc la peron. Avem tren la 21.05 spre Orșova. Ne facem socoteala: 1. este 19.15 și avem timp să mergem până în sat pentru ștampilă și 2. pentru a ajunge la mașină cea mai bună opțiune este să rămânem în Herculane în seara asta și a doua zi să găsim soluția optimă: fie taxi direct, fie tren la Orșova și Severin și apoi taxi de acolo. Prima variantă este cea mai bună! Așa că punem din nou rucsacii în spate, coborâm treptele metalice și continuăm pe drum vreo 600-700 de metri în ritm de melc sau de broască țestoasă :)! Facem stânga și intrăm în sat. Peste câteva sute de metri e borna de la pod, cea cu motiv de dansatori în straie populare. Trecem podul și pe prima uliță facem stânga. Știm asta din track-ul înregistrat de Marlene! Ajungem imediat la biserică și găsim magazinul de lângă ea. Dar e închis! Întrebăm niște oameni și dau ei un telefon de vine o doamnă la magazin. Povestim un pic, punem ștampila, mâncăm ceva dulce și bem niște suc (cel puțin eu simt nevoia!), mulțumim mult de tot și înapoi pe pod și la gară (vreun kilometru și jumătate). Dau mesaj lui Dinu și apoi ne odihnim în sala de așteptare rece până vine trenul.
Cam o jumătate de oră cu trenul și coborâm în gara istorică. Doar că acum gândul nu ne e la poze, ci doar să ajungem la cazare. Găsisem cazare la pensiunea Vasy XL care este aproape de gară. Rezolvăm formalitățile și după un duș cald și binefăcător ne retragem la somn. Laura se agită cu soluția pentru mâine. Hai să o lăsăm pentru mâine! Ce rost are să ne frământăm acum când suntem obosiți?
A doua zi, după ce predăm camera facem socoteala că varianta optimă este să mergem cu un taxi până în Isverna. Chiar dacă este pe partea celalaltă a munților Mehedinți! Șoferul acceptă imediat fiindcă este o cursă bună pentru el. Chiar pe drum refuză 2-3 comenzi... Mergem pe ocolitoarea stațiunii Băile Herculane, apoi pe valea Cernei (DN 67D) și la dreapta spre Baia de Aramă. Nu mai fusesem pe zona dintre intersecție și parcarea auto de unde se urcă spre Vârful lui Stan. Așa că sunt cu ochii la drum și cu urechile și vorbele la povestirile cu șoferul. Încă niște serpentine și în Godeanu șoferul face stânga. Sunt drumuri înguste și la o curbă rog șoferul să oprească de urgență. Dacă pentru el și pentru Laura este ok, pentru mine nu este deloc. Deschid ușa și ”dau la rațe” chiar lângă mașină. Asta e! E defectul meu din naștere când merg în spate în mașină și/sau sunt multe curbe și luate cu viteză! La volan nu am problema asta fiindcă atenția este distribuită în altă parte :)! Șoferul e îngăduitor și îi mulțumesc. Și el cred că e mulțumit că nu i-am murdărit mașina :D! Continuăm drumul DJ 671E care ne coboară spre Isverna, la podul unde era borna cu mere. Vă dați seama că nu știu toate numerotările drumurilor și pe teren nu contează asta. Aici scriu numărul drumurilor pentru ca cine este curios să poată intra pe o hartă sau pe un Google Maps și să reconstituie traseul :). Ajungem la mașina noastră (mașina Laurei), plătim și mulțumim șoferului și ne pornim la drum spre casă. Primii 132 de kilometri pe Via pentru mine, primii 70 de kilometri pentru Laura. Distanță, oboseală și bucurie pentru amândoi!
Știu că ați citit foarte multe detalii și vă mulțumesc. Dar cei care citiți pe aici îmi cunoașteți stilul :D! Ce am vrut să arăt este că Via Transilvanica nu este doar un drum care străbate țara dintr-o margine în alta, ci este un ”drum care unește” locurile și mai ales oamenii! Și cu fiecare zi parcursă și mai departe mi se va confirma acest lucru. Asta printre detaliile inerente ale vieții personale...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu