Ultima dată am scris aici mai bine de o lună. Și uite acum următoarea postare! Câte și cât o mai fi vreme cu conflictele și toată agitația din viața reală... Măcar să arătăm și câte ceva frumos în negura în care ne trăim zilele.
Așadar... Știm cu toți că zimbrul este un simbol al românismului. Mare, masiv, calm... Doamne feri să se enerveze cumva (ca și ”marele urss actual”). Dacă pe 21 iulie 2021 fusesem în Parcul Natural Vânători Neamț și am văzut pentru prima oară mărețele animale, acum mă hotărăsc și merg spre Rezervația de Zimbri Neagra. Aici este unul din cele mai importante centre de creștere a calmelor animale.
Ca să ajungi acolo trebuie să te apropii de Bucșani și apoi prin satul Rățoaia intri prin pădurea Neagra pe un drum superb.
Acesta se intersectează cu drumul din Ion Luca Caragiale și ambele merg la intrarea în rezervație. Sunt drumuri pe care se poate merge cu orice mașină și este de preferat să fie una cu garda mai înaltă... Ajung la intrarea în rezervație, las mașina pe marginea drumului (care continuă la stânga și după vreun kilometru și ceva-aproape doi face dreapta prin faina pădure colorată) și intru prin poarta rezervației. Mai jos vedeți o poză cu programul și prețurile (10:30-15:00, preț adult 6 lei, copil 3 lei).
Pe dreapta este un mini-muzeu cinegetic interesant (bine, nu se compară cu cele două mari muzee cinegetice de la Posada și Sfântu Gheorghe sau cu muzeele de științe ale naturii din care amintesc Grigore Antipa din București și centrul muzeal ecoturistic Delta Dunării din Tulcea). Ce am remarcat aici sunt micile diorame și bannerele cu speciile de interes cinegetic și perioadele de vânare (patru bannere): aproape 180 de specii! Ies cu bucurie și merg printre garduri spre zona cu zimbri.
Un nene mă întreabă dacă vreau să vizitez zimbrii. Bineînțeles! Îi dau banii de intrare și îmi spune că se grăbește fiindcă trebuie să dea de mâncare zimbrilor. Să vin după ei, după căruță! Și poate avem timp să vorbim după aceea. Merg bucuros după căruța lor cu baloți cu fân și pe stânga văd uriașele animale (800-1000 kg masculii și 500-700 kg femelele) îndreptându-se spre locul de masă. Unii chiar au un ritm de trap și simți cum se zguduie pământul sub ei. E și terifiant și spectaculos! Trebuie să aibă atâta curaj oamenii ăștia să intre cu căruța cu calul printre giganți! La orice gest animalele se pot speria și nu știi cum reacționează... 31 de animale se îndreaptă spre baloții de fân. Unul singur, bolnav, stă separat în țarcul lui și îi vor da de mâncare la întoarcere. Nu vreau să vă spun ce amestec de senzații am avut când l-am văzut: milă pentru pielea scorojită și blana pe alocuri căzută și simplitatea și căldura simțită din ochii lui mari și curioși...
De la omul cu care vorbisem mai devreme aflu de problemele pe care le au cu hrana și îngrijirea frumoaselor animale. După ce vorbesc cu el, prețul de 6 lei mi se pare total nesemnificativ pentru toată munca pe care o fac aici. Și de multe ori voluntar, chiar și fără sprijinul ocolului silvic!
No, doar nu m-oi duce acasă când e pădurea așa de frumoasă! Hai o tură prin pădure și apoi mai văd ce fac. Explorez spre fosta unitate militară, apoi pe lângă drumul pe care îl văzusem mai devreme și mai departe spre lunca Cricovului. Mă opresc la linia unde o coborâre abruptă m-ar duce în luncă. Par ceva maluri abrupte interesante pe partea cealaltă (stângă) a apei și mă mulțumesc doar cu o imagine de departe. Printre frunze și culori tomnatice îmi găsesc poteci spre drumul de mașină și mai departe ajung la intrarea rezervației unde mă aștepta cuminte mașina. Mănânc ceva dulce și împart cu un cățel aciuat pe aici (mai bine zis lăsat aici și acum devenit cam de-al locului) și apoi mă gândesc pe unde să merg în continuare.
Aleg să merg pe drumul spre Ion Luca Caragiale. Drumul este fain și interesant. Are ceva adâncituri de intri cu mașina în apă până la mijlocul roții. D-asta spuneam mai devreme că e nevoie de mașină cu gardă înaltă. Intru în localitate printr-o zonă cu populație de țigani și mă strecor cu atenție printre ei cu viteză mai mică. Doamne feri să faci pe aici vreun accident! Oricum simt privirile un pic nedumerite. E foarte adevărat că, din punctul lor de vedere, nu e ceva tocmai obișnuit să vină o mașină pe drumul prost din pădure :)!
Telefonul mă scoate (Google Maps) la DN72 și fac stânga. Găsisem ceva interesant la doar 20 de kilometri spre Târgoviște! Deocamdată mă opresc pe dreapta fiindcă văd casa memorială Ion Luca Caragiale. Din păcate, astăzi marți, este închis după cum puteți vedea mai jos. De revenit!
Urmez DN72 și în Adânca fac dreapta spre Gura Ocniței. O dată ce am intrat în localitate, fac stânga spre Fântâna Gura Ocniței. Ca o paranteză, acum folosind Google Maps pentru descrierea exactă, am găsit și alte locuri faine unde e de revenit. Parchez lângă ea și fac câteva poze spre curiozitatea localnicilor. Lor le pare natural să ia apă de aici sau să mai stea la o bârfă lângă fântână.
”Numele Gura Ocniţei aminteşte « ocniţa » sau Ocna cea Mică, aflată lângă Târgovişte şi exploatată încă din sec.XV, dar renumele localităţii nu l-a asigurat exploatarea sării, ci aceea a petrolului, cunoscut aici încă din sec.XVII.” (sursa: http://www.primariaguraocnitei.ro/comuna/istorie). De aici putem afla mai multe detalii despre zonă (în special date și evenimente istorice pe care oricum le vom uita repede).
Merg direct la cele mai depărtate obiective cu gând să revin și la altele, cât mai este timp. Dacă vă uitați pe Google Maps o să mai găsiți și alte locuri unde nu am ajuns. Cum sunt și unele locuri faine care nu apar acolo! Telefonul mă ghidează după biserica Trei Ierarhi pe un drum pietruit la dreapta, în coborâre destul de mare. Nah, cobor fără grijă și cu atenție! De fapt e mai simplu celălalt drum pe care mă voi întoarce! Las mașina și merg într-o zonă cu sărătură și izvoare sărate undeva la stânga. Oamenii iau apă pentru animale!
Revin la mașină, pozez o troiță aflată pe dreapta drumului și urc pe jos pe drumul de mașină așa cum îmi indică telefonul spre locul numit ”La copăiță”. Și vezi tu să poți coborî în valea plină de tufișuri țepoase! Revin la pârâu și intru cumva pe firul lui, așa cum primisem indicații de la un localnic.
Înaintez cu atenție pe lângă apă, pe o parte sau pe alta, pe pietre sau pe maluri argiloase și printre ochiuri de apă și ajung la prima piedică de înaintare pe firul apei. Aici e locul numit ”La Copăiță”. Mai este încă o ”cascadă fără nume” mai sus. Sunt asemănătoare și, cum aici e umezeală și risc să alunec, mă mulțumesc doar cu prima. E interesantă treapta de gresie cu ceva depuneri calacaroase puțin sub nivelul apei...
Pe firul apei revin la casa a cărei poartă o văzusem mai devreme. Intru pe poartă și nu e semn de ceva om pe aici. Pare că bătrânii s-au dus acum ceva ani (după obiectele răvășite prin bucătăria de vară) și parcă mă invită totuși să le vizitez gospodăria. Las pe dreapta un șopron suspendat și merg direct la căsuța mică din susul curții. Mă impresionează prin picturile bisericești naive de pe peretele de pământ și prin ciupercile crescute pe acoperișul cu șindrilă groasă de lemn! Casa pare ca și cum acum câteva luni a fost lăsată de izbeliște! În spatele curții o poartă dă spre grădina acum plină de bălării. Așa se întâmplă peste tot, când se duc bătrânii... Și atâta frumusețe și liniște e în acea curte în care parcă vezi vreo doi câini de pază, câteva pisici și, de ce nu, câteva văcuțe...
Revin la mașină și mă opresc pentru câteva poze la ”Malul cu sare”. Probabil aș sta pe aici mai mult, dar vreau să mai văd niște locuri faine înainte de a mă întoarce acasă.
Fac un pic peste un sfert de oră până la strada Veteranilor din Gura Ocniței. Las mașina aici și merg pe jos spre izvorul amenajat la marginea pădurii. E interesant fiindcă deasupra lui sunt niște trepte de stâncă de sub care ar părea să iasă apa.
Urc pe stânga izvorului pe o potecă vizibilă prin pădurea colorată și ies repede deasupra străzii Melodiei. Cobor la stânga pe niște serpentine, las pe stânga o sondă și pe ulița Iazului trec printre case sperând să am o imagine interesantă spre Lacurile fără fund. E multă vegetație (în special stuf) și mă obligă să cobor spre primul lac. Merg cât pot pentru câteva poze și apoi, pe dreapta lui, găsesc o potecă ce pare să mă ducă la al doilea lac. Reușesc să văd doar forma lui prin stuf și nu am cum ieși spre strada Melodiei prin spatele casei de deasupra mea. Așa că revin pe dreapta celui de-al doilea lac și cumva reușesc să ies ceva mai jos de case.
Cumva îmi găsesc drumul pe aleea Sondelor, termin drumul de piatră și pe o potecă ajung spre ultimele lacuri. E un teren privat și întreb un om care amenaja un canal cu un excavator. Mă trimite la proprietar care are o ușoară reținere și apoi mă ghidează pe lângă iazul lui spre islazul unde este izvorul. Îi mulțumesc și cumva găsesc soluții ca să ajung pe malul Ocniței lângă izvor.
Trec pe podul metalic pentru mașini și ies la mașină. Sunt mulțumit de explorare și merg spre casă.
Cu mulțumiri vouă pentru lectură, celor ce au pus puncte pe Google Maps și curiozității care mă face să mai revin cândva!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu