luni, 17 septembrie 2018

Fundătura Ponorului-Palma lui Dumnezeu-Cioclovina 04.02.2018

De ieri Corina și Billy negociaseră (sper că nu doar pentru mine) să mergem într-un loc foarte fain: Fundătura Ponorului sau Palma lui Dumnezeu. Ei mai fuseseră (doar e la ei în zonă :D), eu de mult îmi doream să ajung. Așa că toate se potrivesc ;). Eu doar mă lipesc la grup, ei găsesc alți doritori și în total suntem nouă în grup (Corina Teretean, Victor Șipoș, Billy Tirlea, Felicia Gabor, Andrei Borsa, Alina Borsa, Cezar Partheniu, Nicu Danciu, Andrei Clăpan), adică două mașini. Ei cunosc bine drumul, au mai fost de câteva ori. În plus, pornim foarte matinal (nocturn) fiindcă avem zi lungă și doar serpentinele dintre sate îmi pot da ceva amintiri. Vă închipuiți că la 7.30 trecusem de satul Luncani Vale și de drumul spre cetatea dacică Piatra Roșie, parcasem mașinile și ne pornisem la drum! Așa cu ceva povești am ratat un pic drumul, ne-am întors și am pornit pe varianta bună pe valea Luncanilor pe drumul spre Cioclovina cu apă. 

Ca o paranteză peștera Ponorici-Cioclovina ”este o peșteră cu lungimea totală de aproape 8 km, având una dintre deschideri în polia Ponoriciului, iar alta la Cioclovina. În capătul de la Cioclovina, într-o galerie aflată la 10 m deasupra galeriei principale, s-a găsit un depozit de peste 6000 obiecte de bronz, chihlimbar, sticlă, fainață, corn de cerb etc. Depozitul a fost atribuit grupului arheologic Cincu-Suseni, datat în Hallstatt AI (prima epocă a fierului).” (sursa)

Drumul este simplu și continuu în urcare, are câteva serpentine printre care curge apa cu viteză și urcă destul de repede spre intrarea în complexul carstic. Cu Billy scurtez o serpentină peste câteva garduri și ieșim în poiana cu căpițe suspendate. Regrupăm și facem câteva poze la căpițe și la fainii pereți de deasupra Cioclovinei și fetele pornesc în sus prin poiană. Eu cu Victor coborâm spre intrarea în peșteră (cum să nu văd eu ce se poate explora :D) și vor veni apoi și Felicia cu Alina la gura peșterii. Victor și cu mine rămânem mai mult în peșteră și el chiar încearcă o urcare pe pantă de pământ cu frunze pe partea stângă a ieșirii peșterii (până la limita siguranței și înapoi).  

După tura mă voi documenta puțin mai mult. Complexul carstic este format din trei zone principale: Cioclovina uscată cu intrare în polia Ponorici continuată cu un puț de circa 30 de metri spre galeria Ponorici prelungită pe o distanță mare spre Cioclovina cu apă. După cum se poate vedea din harta peșterii, în partea de jos a peșterii (Cioclovina cu apă) s-a găsit acea comoară din epoca fierului.

Urcăm la foișor unde ne potolim puțin foamea și apoi tot în sus (de data asta pe poteca în serpentine) spre șaua care marchează începutul poliei Ponorici. Este un ”platou” format din mai multe doline în prelungire care duc spre Fundătura Ponorului.








Urmăm drumul ce merge în cea mai mare parte pe stânga poliei, facem ceva pauze de apă sau de admirat casele uitate de oameni, continuăm tot pe stânga, de multe ori prin proba ”100 de metri garduri” :D... Într-una din doline găsim o mică grotă în stânga. Hai în ea, ce mai așteptăm! Pe rând intrăm cu toții în grota de 8-10 metri lungime aproape până în capăt (că nu încapi chiar în locul cel mai îngust!). Este tare interesant că, cu cât intri mai mult în pământ, cu atât este mai cald. De parcă ne-am apropia de niște izvoare termale...

Trecem ușor pe partea dreaptă deasupra unui alt grup de case (drumul era mai ocolit pe stânga, noi am mers pe poteca intuitivă), avem parte de alte căpițe înconjurate de gard și tot în sus din dolină în dolină. Mereu avem impresia că ajungem imediat în Fundătură și de fiecare dată Billy ne liniștește: ”Mai avem, mai avem...”















Pe la 12.15 ajungem pe ”malul” destinației. Și, chiar dacă unii dintre colegi mai fuseseră, rămânem toți blocați de uimire la frumusețea ce se întinde sub noi. Nu degeaba i se mai spune Palma lui Dumnezeu. Este ca un loc în care timpul a rămas în loc. La fel și oamenii... E liniștea și spectacolul acelui Rai atât de dorit de mulți, mai ales de noi, care stăm la oraș și suntem împătimiți după frumosul din munte! 

Ponor înseamnă o formă de relief carstic (dolină, aven, microdepresiune etc) prin care apele de suprafață se scurg în subteran. Și aici asta se întâmplă: râul pe care îl vedeți șerpuitor intră sub peretele calcaros și cu siguranță (mă rog, eu doar presupun, speologii pot confirma!) iese în complexul Cioclovina despre care scriam ceva mai sus. Termenul ”fundătură”, întâlnit ceva mai rar și la oraș, semnifică un loc de unde nu mai poți înainta mai departe. Mă rog, aici este vorba de accesul mai ușor cu mașina sau căruța... Deși acum se poate ajunge aici pe drum dinspre Federi (chiar când am plecat noi, pe partea cealaltă a Fundăturii pleca o căruță ”la vale”). 

Am citit că locul a fost făcut ”cunoscut” în ultimii ani, deși am prieteni care știu de locul ăsta de câteva zeci de ani. Pe vremea aia când se mergea la pas și fiecare își căra propriul bagaj și echipament, nu acum când toți caută să ajungă cu mașina în cele mai ”sălbatice” locuri... 

Să revin la prezent: vrem să ajungem cu toții jos, în fundătură, și fiecare pare atras de una din variante: fie pe dreapta pe drumul mai larg, fie pe stânga peste stânci și apoi pe unde s-o putea în jos. Pare-mi-se că Billy și Corina vor să vină cu mine peste stânci, restul coboară pe dreapta. E așa de fain să ajungi pe câte un țanc și să îți urmărești colegii de undeva de sus. 

Întâi suntem pe stânci, apoi găsim poteci care ne coboară printre și sub stânci... Eu rămân mai în spate și mă voi încăpățâna să merg cât mai mult ”pe sus” ca să văd imaginea de ansamblu. Corina și Billy au coborât în depresiune și se miră cum Victor ne face semne de pe un țanc de pe partea cealaltă. De jos pare aproape imposibil de urcat acolo, din spate vom vedea că e chiar accesibil... No, găsesc poteci care mă duc până la ultimele garduri din depresiune și trec pe câteva lemne (chiar lejer) pe partea stângă a apei. Aici mă întâlnesc cu colegii și urcăm, fără să ne dăm seama (chipurile!) spre casa unor localnici. Ei doar urcă cu animalele aici peste vară, acum e de mirare că găsim pe cineva.









Sus îi tanti Eva cu o vecină. Mai își povestesc câte una alta. Tare se bucură când ne văd și Billy le aduce aminte când au venit acum vreun an și ceva în iarnă. Da, parcă își amintesc ceva... Tanti Eva iese în prag și țipă după nepotu-său. Plecase ceva mai departe să cate semnal la telefon să vorbească cu mamă-sa... A venit și nu are timp să stea deloc, tanti Eva îl pune la treabă: să aducă ceva caș și salam și o sticlă de țuică pentru musafiri. Doar că noi am venit aici să povestim, nu să mâncăm și să bem. No, așa-s oamenii aici, dacă nu te servesc cu ceva nu se simt ei bine. Și tot o văd cu coada ochiului pe tanti Eva că se frământă ce să ne mai dea să fie bine... Mai povestim de una-alta, aducem aminte de Mircea Bezerghean care tocmai ce a plecat cu un grup de turiști de aici. E unul din puținii oameni de la oraș care vine des pe aici. Pentru localnici e o binefacere să mai aibă cu cine sta de vorbă, cui spune păsurile... Pentru fotografi e raiul pe pământ... Pentru turiști e o superbă oază de liniște...
Cred că vreo două ceasuri zăbovim aici și, cât am stat jos, nu s-o simțit țuica. Abia când te ridici în picioare îi simți efectul. Noroc că scade după puțin timp de mers... Ieșim afară pentru o poză de grup (eu îs în spatele aparatului), mulțumim și îmbrățișăm tare gazdele și ne pornim la drum. Nu mai venim prin fundătură și urcăm pe drum pe la case. Vom sta puțin de vorbă și cu vecinii de la următoarea casă. Da, stăm de vorbă și în același timp ei își văd de treabă. Că doar nu o face nimeni în locul lor... 

Urcăm prin aceleași doline și înșeuări, urmăm puțin drumul pe partea dreaptă și ne lăsăm apoi pe o pantă cu puțină zăpadă spre stânga (de ce nu chiar derdeluș :D), ținem aceeași potecă pe partea dreaptă (bine, eu cu Victor mai mergem de câteva ori pe firul apei să vedem unde intră în pământ!) și ne apropiem de ultima șa de unde ar trebui să coborâm spre Cioclovina cu apă. Acum nu am mai intrat în mica grotă călduroasă...









În ultima dolină eu și Victor suntem mai în spate. Chiar mergem pe firul apei până ce acesta intră în peretele calcaros. Cum suntem pe partea stângă a apei, vedem că undeva în față pare să fie intrarea într-o peșteră. Urcăm un pic și apoi o pantă cu pietriș ne coboară spre o fisură orizontală de vreo 40-50 de centimetri înălțime. ”Ne băgăm?” ”Ne băgăm!”  Las bețele aici fiindcă sigur ne întoarcem tot pe aici și pătrundem în adânc.

Mai întâi dăm de o pădure de stalagmite de gheață și cu grijă trecem printre ele. Suntem într-o sală imensă de vreo 10-12 metri înălțime din care se fac trei galerii: una la stânga mai îngustă, una la dreapta largă și una în stânga-față tot așa îngustă. Prima din stânga se termină repede, mergem pe cea din dreapta câteva zeci de metri... Sunt scurgeri parietale pe ambii pereți și tot așteptăm să vedem unde duce. Ocolim un dom pe partea stângă, mergem după el vreo 10-15 metri și la stânga galeria se închide brusc. Bun, aici am terminat explorarea. Înapoi în sala mare fiindcă mai avem galeria îngustă. Intrăm pe ea și vedem că e foarte faină. E îngustă cam de un metru-un metru și jumătate și cu lumina frontalelor nu vedem cât de înaltă este... Mergem aproximativ la orizontală, poate doar din când în când să mai coborâm peste câte un bolovan (pași lejeri, nu simțim diferența de nivel). Tot continuăm, mereu știind limita siguranței. Fără echipament și fără cineva profesionist, nu mă bag acolo unde nu văd ce se întâmplă mai departe! Nu știu exact la ce distanță (undeva în jur de 100 de metri, părerea mea!) galeria începe să coboare mai abrupt. Coborâm și noi câțiva metri și spun STOP. În fața mea este un puț care coboară atât de ”negru” că nu îmi pot da seama cât de adânc este (acasă voi vedea că are puțin peste 30 de metri!). Hm, ne pare rău acum că nu avem ceva echipament speo mai bun să mai avansăm. Probabil cu ceva speolog vom coborî altă dată. Punem punct explorării și ne întoarcem pe aceeași galerie cvasi-orizontală pe care am venit. Când ajungem în sala mare parcă simțim că ne-am întors în altă lume: nu mai sunt pereți atât de apropiați, avem spațiu ”cât vedem cu ochii”. Ieșim prin ”pădurea de gheață” la lumină. Ce fain o fost... Suntem atât de bucuroși încât urcăm panta de grohotiș pe care venisem și ajungem deasupra apei. Mă întreb așa deodată: ”Cezare, unde ai lăsat bețele?” Tot eu răspund ”La intrare! Victor stai puțin că mă duc să îmi recuperez bețele!” Le recuperez (stăteau cuminți la intrarea în fisura orizontală) și amândoi urcăm înapoi la potecă și prin șaua cunoscută coborâm la vale. 













Uitasem de o treabă: puțin după ce am intrat în peșteră mi-a murit bateria de la telefon. Așa că mai departe am făcut poze cu aparatul foto :D! Poate că ăsta a fost unul din motivele de alarmare pentru colegii noștri, mai ales pentru Corina. Eu nu mai puteam fi găsit pe telefon, Victor nu avea semnal...

Cam când au ajuns la drum, colegii s-au alarmat că noi nu mai veneam. Nu era nici o șansă să ne pierdem, eu mereu mă bazez pe mine. Doar că ceilalți nu aveau de unde ști asta... Și mai mult, Billy ne-a povestit mai încolo de cineva care s-a rătăcit chiar în zona asta deși știa drumul... Corina s-a alertat și Billy a intrat pe ”regim salvamont”. Adică a început să se întoarcă după noi cu strigăte din când în când. Doar că noi fiind în peșteră, nu aveam cum auzi. Nici până să trecem de șa... De fapt nu am auzit nici mai departe, până am coborât la foișor. Deasupra foișorului un drum face la stânga (știm bine pe unde am venit) și am mers un pic pe el. Se transformă în potecă și apoi intră într-o galerie dreaptă. Hai și noi! Uitasem complet de grija celorlalți, eram prea extaziați de ”descoperire”! Mergem prin galeria care pare săpată de om, pentru câțiva metri mergem prin apă și, când nu mai vedem luminița din spatele nostru, ne blocăm: e un perete de beton cu o ușă metalică închisă. Deasupra ei scrie cu roșu PEȘTERĂ! No, aici înseamnă că e intrarea în rezervație. Cum nu avem acces, ne mulțumim cu asta și facem cale-ntoarsă până la lumină. Încă nu se întunecase și pornim la vale pe lângă foișor. 

Auzim pe Billy strigând și îi răspundem ca să se liniștească. El s-a liniștit, Corina e încă agitată până ne vede. Și e normal, Victor e fiul ei! Ne vedem undeva pe la căpița suspendată, coborâm la drum și apoi la mașini și înapoi pe același drum spe casă. 

Cred că multă vreme de acum încolo ne va rămâne în minte explorarea și ”promisiunea” ne a încerca cândva mai mult...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu