După atâtea drumuri trebuia să ajung și pe la fratele meu Adi. Fiindcă amândoi am avut destule de făcut în timpul săptămânii, merg la el duminică după-amiază și vedem ce om vedea și pe unde. Cam înapoi spre zăpadă, tot vreau să recuperez lipsa (personală) de zăpadă din ianuarie...
Luni dimineață pornim la deal cu ideea de a ajunge la izvorul Sărății. Cumva ajungem printr-o zonă ciudată, ce pare minată, sus pe culmea Ciuhoiului, ne lăsăm la vale spre Lacul Verde și apoi pornim în sus în stânga pe malurile îngustului pârâu al Sărății. De câteva ori pare să fi dat de izvor, mereu se mai aude un susur de apă pe sub zăpadă... Când în final nu mai vedem apă ajungem la concluzia că izvorul nu are o poziție fixă, depinde de an, de zăpadă, de ploi... Așa că pornim înapoi spre culmea Ciuhoiului, ne lăsăm la dreapta spre apa Darei/Dării și facem stânga pe la sălciile mari înapoi spre casă, ghidați de multe ori de crucile vechi... Fiți atenți la poze, am întâlnit și animale sălbatice: urși și pești :)))
A treia zi (miercuri adică) Adi îmi propune să mergem la schitul Ciobănoaia. E aproape și, după cum a simțit el, este un loc special. Veți vedea... Pentru asta trecem de Merei (centrul comunei) și în satul Ciobănoaia ratăm intrarea la stânga spre vii. Era prea mult să mai facem ocolul pe care îl făcuse Adi altă dată cu bicicleta. Așa că ne întoarcem puțin, găsim o uliță spre dealuri și, urmăriți de o mulțime de curci gălăgioase (mai gălăgioase decât niște câini), ieșim dintre case și începem urcușul printre vii. Avem un pic de-a face cu drumurile întortocheate care ne scot până la urmă sub ”castel”/”cazemată”/”bazin de apă”. Cred că de fapt este un punct de interes militar fiindcă la plecarea noastră de acolo apare o mașină de armată care pare să fie foarte atentă la mișcările noastre. Și veți mai vedea și un alt detaliu un pic mai jos...
Construcția de beton cu ceva pasaje în jos e interesantă și nu coborâm mai mult de limita siguranței. Cine știe în ce ne-am fi băgat...
Inițial vrem să ocolim dealul și coborâm drept spre schitul Ciobănoaia sărind peste maluri de pământ. În mod evident pe aici este un drum ocolit pentru mașini 4x4...
Intrăm în schitul vechi, de lemn, aflat cumva în dreapta porții principale, pe valea Teancului.
”Schitul Ciobănoaia, vechi așezământ monahal, ctitorie domnească, a aparținut doamnei Chiajna, soția voievodului Mircea Ciobanu, domn al Țării Românești, 1545-1559. După numele soțului Mircea doamna Chiajna era cunoscută în cronici sub numele de Mircioaia, iar după porecla acestuia Ciobanu unii au numit-o Ciobănoaia. [...] ”. Tot din istoricul bisericii aflăm că există și alte păreri potrivit cărora actuala biserică a fost adusă aici în 1959-1960 de la fostul schit Apșoara (înainte de 1700) ctitorit de boierul Dragomir Bencescu pe moșia sa de lângă actualele sate Zorești și Săsenii Noi. În 2002 s-a reînființat așezământul monahal de aici, până atunci biserica de lemn aflându-se în grija preotului Constantin Moise de la parohia Valea Teancului. În 2006 a fost transformat din schit de călugări în schit de călugărițe și s-a început amenajarea unui nou paraclis în incinta schitului.
Că tot am pomenit de noul paraclis, am fost invitați aici de către un preot (sau, mă rog, bărbat în îmbrăcăminte bisericească) care ne-a luat la întrebări într-un mod pur ortodox. Cum Adi mai fusese pe aici și eu sunt nou, am primit și răspuns la o grămadă de întrebări destul de personale. Nu am nimic de ascuns, dar modul de a solicita amănunte ne-a făcut să credem că acel bărbat avea nevoie și de alte informații decât ceea ce a aflat de la noi. E posibilă o legătură între acel bărbat, vizita noastră din vârful dealului și mașina de armată care a apărut la 15-20 de minute după ce am plecat noi? Rămân întrebări fără răspuns...
Pe alte drumuri coborâm la drumul principal printre alte vii și apoi spre casă... Mâine revin în București bucuros de locurile noi explorate (pentru mine ;) )
