luni, 20 noiembrie 2017

Focul lui Sumedru 21-22.10.2017

Participanți: greu de spus o listă întreagă fiindcă am mers într-o excursie organizată de prietenul meu Andrei Ionel de la Geoarhiva de Turism și de prietenii de la Lupta cu amnezia. Scopul principal a fost să reluăm tradiția focului lui Sumedru, veche de mii de ani și aproape uitată. Deci, cu un autocar întreg (și cu prieteni cu care ne vom întâlni acolo), ”Hai la focul lui Sumedru”!

Ziua 1 - sâmbătă 21.10.2017

Mergem prin Pitești până la Curtea de Argeș și de acolo la stânga pe drumul ce ajunge la Râmnicu Vâlcea. Prima pauză (și de fapt o pauză foarte importantă) este în Tigveni unde oprim autocarul lângă primărie. Nu ne interesează primăria (care este și închisă), ci moara aflată vis-a-vis de primărie. Moara (are undeva peste 70 de ani) are un turn interesant cu influențe arhitecturale bulgărești sau mai bine zis turcești, funcționează (și chiar câțiva colegi își iau ceva făină de aici!), are în apropiere o sală de nunți (chiar se pregătește o masă mare aici) și, ce e interesant, niște vechi mașini de pompieri! Avem colegi care au făcut armata pe astfel de mașini! Ceva mai multe despre Tigveni puteți citi aici.




Noi mai avem ceva de făcut aici. Apare și ghidul nostru local Radu Stăvăruș care ne va duce prin locuri foarte faine. Deocamdată ne-am gândit să luăm ceva apă pe care să o urcăm sus la mama lui, actuala Stăvăroaia care a refăcut tradiția împreună cu fiul ei. Mai încolo povestesc ceva de ea, este o femeie extraordinară! Radu a venit cu o mașinuță de teren, a luat câte ceva și ne vom întâlni la campingul Dragoșke unde vom sta peste noapte.

Din Tigveni mergem mai departe până în Burluși unde ne oprim la campingul Dragoșke (ați ghicit, pe proprietar îl cheamă Dragoș!) și, urmând lista de cazare a lui Andrei Ionel (organizatorul) și îndrumările lui Dragoș (Andrei a mai fost cu altă ocazie și îi este foarte ușor să identifice camerele și rulotele, doar un coleg luase un cort de rezervă și până la urmă am dormit toți în camere sau în rulote) ne repartizăm fiecare la locul lui. Nu stăm foarte mult și pornim la drum spre traseul nostru de astăzi. Avem multe de văzut! Între Piatra și Blidari facem dreapta și urcăm pe asfalt prin Golești și Giurgiuveni în cătunul Tulei unde oprim autocarul la ultimul magazin. 

Lângă el este de fapt și primul obiectiv: biserica din Poenița! Este construită în 1820 și, alături de alte câteva bisericuțe, intră în parohia unui singur preot. Preot care merge de la o biserică la alta pentru a sluji și pentru a-și cunoaște oamenii. Spun asta fiindcă, deși nu îi țin minte numele, este un preot tânăr (de fapt trebuie să recunosc că nu îi poți ghici vârsta prea ușor) care a venit să slujească din dragoste pentru oameni și nu pentru banii pe care i-ar aduce o astfel de meserie. Ne povestește multe aici la biserică și vom avea bucuria să ne întâlnim și sus la Stăvăroaia la binecuvântarea hranei. Anticipez deja prea mult! E un om așa de fain, are atâtea de spus despre sufletul satelor de aici, despre oameni, despre luptele pe care le are cu autoritățile și uneori cu sine pentru a rezista aici. De fapt el crește prin oameni și oamenii prin el! 


De aici autocarul se întoarce și noi vom porni pe jos prin cătunul Poenița. Mergem puțin spre Drăgănești și apoi facem dreapta în continuă și ușoară urcare pe drumul principal. Din loc în loc sunt troițe sau cruci adunate la un loc. Ceea ce sugerează că aici se păstrează vechile tradiții dacice prin care morții nu se duceau la cimitir, ci se îngropau în curtea în care au trăit pentru a fi mereu aproape de cei dragi. În fiecare cruce văd și simt dragostea pe care au avut-o oamenii pentru cel ce s-a dus din astă viață și pentru credința pe care astfle o transmit mai departe. 
Mai departe prima surpriză (Radu are cheia) este fosta școală cu clasele I-IV din Golești, jud. Vâlcea (sau cum a fost schimbat pe placa din interior Golești-Drăgănești, regiunea Argeș). Chiar dacă are structura destul de fragilă, intrăm pentru câteva poze la sala de clasă din stânga și în cancelarie (aici au găsit documente școlare din secolul trecut!) și mai ales în sala de clasă din dreapta. Câte amintiri îmi pot trezi Abecedarul, Limba română de clasa a doua, catalogul sau tăblița pe care scrie ”La mulți ani și Sărbători fericite!”. Doar cei ce le-au folosit știu ce înseamnă! Și slavă Domnului că încă suntem destul de mulți! Să vedem dacă va reuși Radu proiectul de a restaura școala sub forma unui muzeu (dacă tot nu mai sunt copii care să mai învețe, măcar să vadă și alții cum am prins noi tainele învățăturii!).






Urmăm mai departe drumul printre rânduri și rânduri de cruci, bucătării de vară de lemn sau vorbe schimbate cu oamenii locului (eu rămân în urmă și las un nene să îmi povestească despre viața lui) și Andrei mă așteaptă să coborâm cu ultimul grup la biserica din Drăgănești (hram Sf. Nicolae, atestată în 1848). Aici ne separăm puțin fiindcă avem ritmuri diferite de mers. Până una alta vizităm biserica acoperită cu tablă care, deși închisă, ne oferă niște unghiuri fotografice extraordinare. Aici găsim și un mormânt al lui Marin și al Mariei Stăvăruș, o altă generație din Stăvăroaie :D!






Drumul urcă, uneori mai ușor, alteori mai susținut, facem o pauză de regrupare la o casă părăsită cu o  grămadă de pere căzute pe jos (credeți că sunt bune :D?) și ajungem la Stăvăroaia, mama lui Radu, care ne așteaptă cu Cămara Stăvăroaiei și cu mâncarea pusă în ceaune. 

Ne povestește câte ceva despre tradiția Stăvăroaiei și despre locuri și, până să vină preotul pentru a binecuvânta bucatele, ne propune să mergem (în două grupe) la canionul de pământ. Ne grupăm (mai mulți în prima grupă) și pornim la drum. Eu sunt mereu însetat de locuri noi și nu am răbdare să merg în a doua grupă! Așa că cei din urmă vor primi mai repede binecuvântarea mesei și se vor ”împlini” mai devreme ;)! Ghidați de cunoscători (trupa de la ”Arcul Carpatin”) și de ghizii noștri, coborâm prin grădina Stăvăroaiei și intrăm prin niște tufișuri și apoi imediat ne trezim în canionul de pământ. Care, pe cât de neinteresant și obișnuit pare ca nume, pe atât de interesant este ca fenomen natural. Pozele spun mai mult decât aș putea spune eu în cuvinte. Pentru unii dintre noi, colegii au instalat o coardă (ca să ocolească o parte din canion și să coboare direct în canion mai încolo), pentu alții pur și simplu nu a fost nevoie de coardă. Eu personal mă bag pe unde sunt locuri mai înguste. Cu o condiție (pe care poate vreți să o rețineți): întotdeauna verific dacă am și soluția de a mă întoarce pe unde am venit!






Doar o parte din noi coborâm până sub ultima săritoare surplombată de vreo patru metri (eu nu am mai coborât), revenim cu toții deasupra ei și, pe un drum de cal, facem stânga și apoi prin pădure în sus pe pământul Stăvărușilor prin pădure ajungem repede înapoi la casa unde ne așteptau în curte bucatele și părintele. Încântați nevoie mare de lcourile văzute, mai răbdăm puțin (unii, eu nu mă număr printre ei!) să binecuvânteze părintele bucatele (fiindcă este un fel de parastas-pomenire a morților) și ne înfruptăm cu de toate. Mai întâi primim aperitive care mai de care și ne săturăm, apoi avem surpriza unei ciorbe de vită și a unei tocănițe de curcan. Care mai devreme se plimba prin curte! Sunt atât de multe și de bune mâncăruri că nici nu știm ând ne săturăm! Dar de vorbele faine ale părintelui nu ne putem sătura! Știe a se face plăcut și de asemenea când e momentul să meargă mai departe. Fiindcă după dulciuri nu vom sta aici, ci vom coborî puțin mai jos unde vom aprinde Focul lui Sumedru!


Pornim cu de toate mai la vale pentru vreo 200 de metri și ne oprim pe un platou unde Radu pregătise o vatră și apoi a mai venit cu ceva lemne cu mașinuța de teren (un ATV adaptat). A fost și multă muzică, și multă voie bună, și multe legende și povești spuse de mama Stăvăroaia, și multă mâncare, și multă băutură. Toți ne-am simțit minunat și aproape nu ne-am dat seama când a trecut timpul...

(parafrazez un vers din ”Locul vostru” cântată de Albatros: ”Focul vostru e aici, lângă noi”)




Doar că mai avem și ceva drum până la locul unde ne-am stabilit ”tabăra”. Adică campingul lui Dragoș până unde mai avem de mers prin pădure vreo două ore și jumătate. Așteptăm să ne regrupăm cu toții în curtea Stăvăroaiei, ne salutăm gazda și mulțumim pentru toate și ne pornim la drum. Cu ghizii cărora m-am alăturat ca închizător de grup. Chiar le-am povestit că dacă voi fi în țară la anul, aș vrea să fiu închizător la Maraton Apuseni!

Așadar cu Radu în față și Andrei la mijlocul grupului, înaintăm prin pădure pe drumurile cunoscute de ei. Ajungem la un moment dat și pe deasupra râpei Stăvăroaia și ținem grupul unit ca să nu avem surprize. Pentru noi, cei care suntem obișnuiți să mergem noaptea, nu a fost nici o problemă, pentru alții drumul ăsta lejer de noapte este o foarte faină inițiere! Cu o mică încurcătură (și descurcată rapid!) ieșim în zona caselor de deasupra campingului. Alegem să mai urcăm un pic (aici sunt lumini publice, aproape că nu mai este nevoie să mai folosim frontale) și puțin înainte de miezul nopții suntem la camping. Majoritatea merg la culcare, noi, prietenii vechi mai stăm la povești cu câte o bere în față. Mâine urmează o zi interesantă, cu alt profil decât cea de astăzi!

Ziua 2 - duminică 22.10.2017

Dimineață ne înviorăm cu micul dejun inclus în cazare, strângem toate bagajele și salutăm gazdele. Vom porni la drum cu ceva mai multe obiective decât erau plănuite inițial. Adică... erau în plan doar viaductul Topolog, tunelul Ploștina și mănăstirea Tutana și veți vedea că au mai apărut și altele, nou introduse în program sau chiar neașteptate! 

Așadar mergem câteva minute cu autocarul până în Piatra și ne oprim la intrarea în Piatra la un drum pe care Andrei găsise că putem ajunge la intrarea în tunelul Gibe/Gibei finalizat în 1989. Tunelul Gibei/Gibei, la fel ca și tunelul Ploștina inclus în program și viaductul Topolog, făceau parte din construcțiile de pe calea ferată abandonată Vâlcele-Râmnicu Vâlcea. Până să ajungem spre tunel vedem pe ambele părți ale drumului case mari, frumoase cu tot felul de pregătiri pentru iarnă. Se vede că sunt oameni harnici prin zonă! Chiar rămânând mai în urmă, mă opresc colegii fiindcă i-a invitat un localnic să vadă ceva: porcii mistreți pe care îi crește și taurul ”albastru de Belgia”. Așa simpatice sunt și animalele și fainul lor crescător! E atât de bucuros că ne-am oprit la el că la plecare ne-a dăruit niște țuică după ce ne-a istorisit povestea unor sălcii plantate de el acum vreo 30 de ani!.





Mai departe drumul foarte fain ne coboară prin galben de toamnă până ajungem la un fost viaduct mai mic al căii ferate. Acum mai sunt doar pilonii de susținere pe lângă care mergem la stânga spre tunelul Gibei.

Pentru cine vrea să afle mai multe detalii despre calea ferată, puteți citi aici câte ceva. Am văzut viaductul Sâmnic din autocar ieri, acum suntem lângă unul din viaductele mai mici :D! Proiectul căii ferate se voia a fi un fel de autostradă pe care visează acum constructorii să o facă între Pitești și Râmnicu Vâlcea pentru a lega pe drumuri rapide Bucureștiul de Ardeal. Cert e că și această cale ferată, ca și multe alte lucrări de anvergură, au fost construite cu foarte mari eforturi și fără a avea eficiența dorită...

Deocamdată intrăm în tunelul Gibei de 2250m (așa cât ești în tunel nu zici că ar avea peste doi kilometri!) și ne luăm la povești despre tot felul de tuneluri din lume (tunelul de sub Canalul Mânecii, cele din Norvegia și, după ce ne spune Emil C., tunelul săpat sub strâmtoare Gibraltar și tunelurile suspendate - interesantă tehnică). 



Ieșim din tunel și pentru câteva sute de metri urmăm linia terasamentului care se trece printre case și se ridică ușor mai sus de nivelul terenului din jur pentru a intra pe viaductul Topolog. Viaductul are 1440 de metri și se înalță la aproximativ 50 de metri în dreptul râului omonim. Este puțin curbat în capătul estic și pe el avem surpriza să ne întâmpine colegii de la Arcul Carpatin și Radu. Venise cu soția, cu câțiva prieteni și cu boxa mobilă cu muzică faină. Ne mai povestește alte detalii, despre fostele fabrici din Ciofrângeni, satul pe care îl vedem sub noi, despre calea ferată pe care el a apucat să meargă cu trenul, despre viaduct și șantierele de sub el, despre tuneluri etc. Părerea lui este că Ploștina este inundat și nu vom putea merge, dar merită să încercăm. Ne mai întâlnim după viaduct la câteva sute de metri unde vom face o pauză de masă foarte binevenită!








Recomandarea lui Radu a fost să vizităm și fosta gară Schitul Matei. Nu știu dacă colegii au mai inspectat-o, eu am făcut asta fiindcă părea tare interesantă. Radu ne spusese că aici se mai găseau acum câțiva ani ultimele bucăți de cale ferată de pe tot parcursul liniei. Nu mai sunt aici și în schimb vom mai găsi două bucăți puțin înainte de a ajunge în Tutana! E interesant că au folosit gara ca depozit pentru fân, a rămas aici un pat unde probabil dormea cineva, sala de așteptare e iarăși plină cu fân, e multă mizerie... Ca orice loc părăsit de la noi! Am găsit o descriere a unei intereseante ture ciclo-turistice, pentru cine se încumetă vreodată...



Uite un refren potrivit cu locul...

”Gara-i moartă de mult, gara e numai un sat. 
Şi aici nici-un tren n-a venit, n-a plecat. 
Aşteptaţi în zadar şi fluieraţi la refren. 
Nu există ce vreţi, nu există nici tren”

Sala de așteptare - Gil Ioniță
Continuăm pe terasament, coborâm pe la ruinele unor construcții ce se doreau a fi un alt mic viaduct, urmăm linia dreaptă a terasamentului care obosește (cu pietrele lui) câteva colege, facem două curbe mici și ajungem la tunelul Ploștina. Ah, era să uit, pe drum ne-am întâlnit cu un văcar/cowboy local care s-a mirat că suntem pe aici și chiar ne-a zis să îi spunem cum să îi găsească nepoata lui pozele pe care am zis că o să le punem pe internet. Cine știe, încurcate sunt căile internetului...




Deci, după cum spuneam, ajungem la tunelul Ploștina (1910 metri lungime). Tunel care, așa cum bănuia Radu, este inundat la capetele și nu putem risca să intrăm în el! Ploștina știți ce mai este printre altele? Una din poienile din crovurile mehedințene...

Asta e, trebuie să regrupăm, să ținem aproape și să găsim o soluție să ajungem în partea cealaltă a tunelului. Sau cumva să ne apropiem de Tutana! Andrei preia conducerea monomului, mergem pe stânga tunelului și eu rămân ”măturică”. Avem experiență împreună și ne descurcăm foarte bine. Chiar s-a întâmplat ceva care ne-a ”forțat” să oferim lecții celor mai neexperimentați: o colegă a avut o cădere de calciu și noi, cei cu vechime în munte, le-am arătat și celorlalți soluții ca să își revină rapid ”în stare de funcționare normală” (sunt mulți oameni experimentați pe munte în grup). 

Andrei găsește poteci, mai mult sau mai puțin umblate, care ne scot la un drum și apoi la casele din Alunișu. Până aici uneori nu am avut semnal GPS/GSM și a trebuit să mergem după intuiție, de aici știm unde suntem și vorbim prin stație cu Radu care mersese cu mașina la Tutana și ne aștepta acolo. Va veni în întâmpinarea noastră mai spre final! Drumul este foarte fain, cu multe cruci adunate pe marginea drumului, cu văcuțe foarte pitorești și, nu în ultimul rând, cu niște oameni extraordinari. Luasem câteva pere de pe jos și când ne-au văzut, ne-au adus o sacușă întreagă de pere dulci și zemoase. Pe care, bineînțeles, le-am împărțit cu toată trupa, doar le-am primit pentur toți!


Drumul este foarte fain și doar timpul care ne presează ne face să mai creștem un pic ritmul (atât cât se poate). Abia înainte de satul Tutana regrupăm relaxați că nu mai e nimeni în spate. Ultimele sute de metri le facem de la cele două bucăți de cale ferată până la primul magazin sătesc unde chiar e nevoie să ne răcorim cu niște beri rapide. Mai ales că acum știm că suntem la ultimul punct turistic, mănăstirea Tutana! Ne așteptaseră și Radu cu Carpatinii, și șoferul aproape două ore! Șoferul e de un atâta calm... Atunci când ne-a văzut în loc să comenteze ne-a spus ceva de genul: mergeți înăuntru, o să vă povestească părintele de biserică și de desenul de pe cărămidă. Care desen cică ar reprezenta un extraterestu, eu am reușit să îi identific elementele corpului. Ține de viziunea fiecăruia...


Un istoric al mănăstirii poate fi citit aici mai detaliat, eu am fost mai puțin atent la predică (de altfel foarte faină) și mai mult la detaliile estetice. Chiar lumina de pe o masă mi-a părut ceva divin...




După această ultimă vizită toți suntem mulțumiți și un pic obosiți și, ca urmare, mai facem doar drumul de întoarcere spre casă cu o pauză binevenită la o benzinărie de pe autostradă.

Cu mulțumiri pentru organizare, sper să mai revin cândva pe aici că sunt tare faine locurile și oamenii :)!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu