”Mergem pe deal (Istrița)?”
”Da, cu o singură condiție. Să trecem pe la pensiunea ”.
”S-a făcut”
”Și în principiu eu ar trebui să mă întorc seara în București”
”Bine”
Cam ăsta a fost startul unei noi plimbări/explorări pe Istrița...
Dimineață ajung cu un schimb de trenuri (același clasic regio 3001 la 6.23 din Gara de Nord cu schimbare în Brazi) în Pietroasele și pe drumul asfaltat direct urc spre linia de dealuri de după Pietroasele. În drum mă întâmpină Adi care venise cu o ocazie cu un vecin (merge la săpat la via dintre Pietroasele și DN 1B).
Mergem la stânga la intersecția cu troiță de îmi iau o înghețată (nu au bere fără alcool la sticlă la nici un magazin), o savurez în parc și apoi ne îndreptăm spre pensiunea ”La butoaie” (sunt săgeți indicatoare, nu ai cum te încurca).
Ideea proprietarilor e foarte faină și unică. Din niște butoaie aruncate pe marginea drumului au amenajat câteva camere cu două paturi. Stăm de vorba cu proprietara, mai aflăm detalii despre butoaie și despre operațiunile, în special cele de toamnă, ce se fac aici. Ne arată locul de stoarcere și toate echipamentele folosite pentru diferite tipuri de vinuri (nu fac rarul vin pelin pe care îl gustasem la o cramă în zona Seciu-Gâlmeia pe ”Drumul vinului”) și ne invită să le vizităm și crama (asta după ce la intrare în pensiune ne jucasem cu simpatica fată canină paznică). Ce răcoare, bine și plăcere e aici pe căldura de afară...
Cu muțumiri urcăm pe ulițe și ne place tare mult un gard amenajat cu flori. Apare proprietara și ne invită în curte la ceva povestiri. E un rai aici, foarte multe flori colorate, foarte multă verdeață... Loc foarte fain după cum e sufletul cald al proprietarilor. Chiar în curte Adi are surpriza să îl cunoască pe băiatul femeii care ne-a invitat la povești...
Bucuroși pentru găsirea unui loc și a unor oameni așa de calzi, mergem mai departe spre biserică pe lângă o fântână ornamentală, case care de care mai frumoase și fântâni aflate la răscruci de ulițe. Alimentăm cu apă de la cișmeaua de lângă biserică și pornim în sus spre deal. Puțin pe drumul cunoscut și apoi facem dreapta în direcția drumului ce urcă spre antenele de pe Istrița. Avem de căutat un anume zid de piatră prin zonă... Pe un drum de pământ urcăm spre niște mini-pereți care mă atrag. Îi zic lui Adi că mă duc până acolo și inițial mă așteaptă pe loc pentru a veni apoi la pietre... Ce poate fi mai tentant decât să găsești niște pietre pe care să cațeri în mijlocul unui deal înverzit...
Eu nu aș urca pe ele și văd că Adi urcă cu elan. Bine, merg și eu după el pe pereții ce-i vedeți mai sus. Deasupra pereților facem dreapta printre boscheți țepoși și ne găsim drumul prin apropierea unor căpițe spre valea (uneori cu aspect de canion) ce ne separă de culmile împădurite ale Istriței. Găsim cum să coborâm în firul văii (bazându-ne pe intuiția lui Adi) și pe poteci de animale (marcaj ”trei căcăreze în triunghi” :D) urcăm într-o poiană cu o cireadă de văcuțe. Aici facem pauză și îmi dau seama că aș putea să rămân la Adi și să plec mâine dimineață (cu un tren de noapte să ajung dimineață în București). Atunci nu ne mai grăbim! Ce bine! Pe deasupra văcuțelor vedem ”cozonacii”. Ca să înțelegeți ce sunt, vă spun doar atât: fiecare are o aripă de 4-5 metri pe care o manevrează cu corzi... Parapantiști, ați ghicit! Unul, doi, trei... șapte! Motiv pentru Adi să îl intrige pe un prieten cu acestă pasiune :)! Îi mai admirăm, mai pozăm, mai mâncăm un biscuite, ceva și pornim în sus pe poiană spre pădure...
În capătul de sus al poienii dăm de o altă văioagă, urcăm la stânga până aproape de capătul ei și vedem pe partea cealaltă un intrând în pădure și o potecă. E făcută de animale și coboară la apă! Daca până aici au fost informații suficient de clare, de aici încolo, cel puțin o parte nu știu cum aș putea descrie. De la firul apei cu un mic lăculeț urcăm la stânga pe lângă viroagele cu maluri mâncate de apă, tot facem ușor dreapta pe la un fânar-hrănitor pentru căprioare și ieșim la drumul antenelor. Și nici urmă de zid...
Tot căutând ținta noastră, pe drum în sus dăm de un cuplu care era la plimbare. Tamara se trage din Pietroasele și a venit cu prietenul ei Bogdan (pentru a câta oară) pe Istrița la plimbare. Ne luăm la povești în sus spre antene și Adi îi ambiționează cu locuri cunoscute de noi unde ei nu fuseseră.
Mai întâi mergem pe Culmea Șoimului spre grotele-tuneluri. Ne și mirăm cât de neclară e poteca la început față de data trecută la început de mai 2015. Pentru noi nu e nici un copac piedică! Așa că ne furișăm până la primele grote mai adânci (până înainte de ”cetate”). Eu greșesc un pic poteca pe deasupra peretelui și Adi mă corectează ;).
Fiindcă tot Bogdan și Tamara nu au mai fost, le propunem să mergem și la Chilia lui Ambrozie că doar e aproape. Chiar sunt interesați, mai ales că tatăl Tamarei mai fusese și acum se va bucura când află că a urcat și fata lui la chilie. Pe sub antene trecem prin zona îngrădită și nu mai mergem peste culmea pietroasă ca data trecută, ci pe sub ea pe potecă de pământ mâlos până sub crucea albă și peretele în care se află chilia. Tot povestim și aproape fără să ne dăm seama, fac dreapta și ne trezim la grohotișul pe care se urcă la chilie și în câteva minute de atenție la baza peretelui calcaros la scară. Urcăm până sus în micul adăpost săpat de pustnic, simțim ceva din taina acestuia și coborâm la baza scării pentru o masă suficient de bogată și veselă. Cine se gândea că ajunge până aici? Pe cer se văd aripile colorate și chiar unul din parapantiști ne filmează și ne salută vesel și aproape de perete. Tare faini sunt oamenii care au o pasiune, trăiesc pentru ceva, nu pierd viața doar vegetând!
Pornim cu atenție pe grohotiș, trecem de crucea albă și se ușurează poteca...
”Mergem pe la gorgoane și apoi pe la crucea înclinată spre Pietroasele?”
”Da, da”
Coborâm cumva în vâlcelul aproape secat, mă cam bodogăne colegii fiindcă nu găsesc poteci fără ciulini agățători și cu iarbă mare... Nu am ce face, pe nicăieri nu e potecă mai clară... Trecem firul vâlcelului, urcăm pe lângă un fir electric (spusesem că s-ar putea să fie curent și să piște, Adi l-a verificat :D), apoi pe lângă văcuțe și cu ochii la ”cozonaci” ajungem la drumul de sub culme la care părăsim tot cu atenție zona ”electrificată”. Drumul ne duce pe sub pădure până la capătul de jos al culmii, vedem unde au mașina parapantiștii și pe lângă ea ar trebui să ajungem la gorgoane și la stația de lângă ele. Urcăm un pic spre crucea înclinată, facem dreapta pe la o țeavă din care iese apă cu presiune, ținem cumva altitudinea și coborâm în direcția Pietroaselor. Cumva găsim o potecă tot de animale care trece un alt vâlcel prin mărăcini sau arbuști cu crengile foarte joase (tuneluri de 70-80 de centimetri înîlțime), ieșim la colțul unui gard și pe lângă el, pe deasupra unor maluri de piatră, coborâm în aceeași direcție.
”Tot înainte ca soldatul rus” (eu sunt ăsta, mi-au zis colegii direcția și acum merg indiferent ce teren este - că tot văzusem ”Tigrul alb” săptămâna trecută).
Direcția (că nu pot să îi spun potecă) ne duce exact deasupra bisericii la un vâlcel ceva mai larg. Suntem acum în locuri arhi-cunoscute de toți patru... Coborâm la biserică, apoi pe ulițe până la asfalt, facem stânga spre centru și ne oprim la un magazin pentru o bere sau o înghețată (era să uit, îmi făcuseră cinste cu o nefiltrată la cutie la masa de la chilie - mulțumiri!). De aici fiecare pe drumul lui spre casă!
La întoarcere avem noroc cu același vecin care îl adusese pe Adi cu mașina (chiar de la ieșire din Pietroasele) și așa ajungem pe lumină acasă! Plăcută plimbare!
Trecem pe la mama lui Adi pentru niște vin (de fapt pentru asta venisem inițial) și nu numai, ne mai luăm și la povești și seara doar mâncăm și la somn. Se simte ceva după vreo 20 de kilometri pe dealuri! Verificasem de tren și am găsit că am și mai târziu, așa că dimineață am mai lungit-o puțin și cu mulțumirile de rigoare către Adi, pe la 10.00 sunt la gară la Ulmeni și la 12.50 în București. Timp suficient pentru ceva curățenie și apoi plimbare pe post de ”ambasador” al orașului pentru un prieten polonez până târziu în noapte...
