Prin Bucegii nemarcați 15-16.08.2015

Motto:

”Caraimanul, Coștila-scunsă sub un nor

Și Morarul mă vor chema la pieptul lor”

Imnul Bucegilor

Povestirea începe cu primele versuri din Imnul Bucegilor și probabil că aș putea continua doar cu versurile acestui cântec (cuvintele ascund chiar esența Bucegilor și a celor ce calcă cu drag pe potecile lor, nu au nimic din povestirile ce umblă pe net și prin mințile și trupurile neobișnuite cu Muntele):

”Dacă ai un dor ce te frământă

Nu căta că-i drum obositor

Hai prietene cu min'pe munte

Pe cărările Bucegilor”

Așa mi s-o făcut un dor că n-am mai putut sta acasă. Întreb eu câțiva prieteni de vor să vină cu mine, le spun planul și fiecare are altceva de făcut: doi sunt la Oradea, alți doi la Vâlcea, altul prin Banat, altul a promis o altă tură prin Horoabe (tot în Bucegi), altora doar le place ideea pe facebook, un coleg clujean ar veni, dar ajunge în Bucegi peste trei săptămâni, alți colegi se ”luptă” cu vânturile Făgărașilor în Fereastra Mare a Sâmbetei... Până la urmă mă trezesc și plec singur, așa cum am mai făcut de multe ori. Într-un fel e mai bine că pot face divagări sau schimbări de traseu după bunul meu plac... În mod sigur niciodată nu sunt singur pe munte. Pe prima parte de traseu (valea Jepilor, marcaj CA și apoi coborârea spre Peștera) mai mult ca sigur că voi găsi grupuri cu care să merg și cu care să mai schimb o vorbă. După aceea am stâncile, norii, soarele, florile (garofițe, flori ale reginei, clopoței), izvoarele...

Ziua 1 - sâmbătă 15.08.2015

Chiar din trenul regio clasic (6.20-9.00) am parte (e o înghesuială de nedescris, de câte ori am mai mers așa...) de grupuri care mai de care. O familie din Ploiești nu știe ce traseu să facă în afară de Urlătoare, un grup de tineri veseli ce plimbă o sticlă de vodcă se gândesc să meargă întâi pe la mănăstirea Caraiman și apoi poate urcă... Abia găsesc un loc jos pe scara din vagon spre etaj... Toți au rucsăcei de o zi, doar eu am ditamai ursul pe care îl voi duce cu mine două zile! Degeaba spun eu unuia sau altuia numele văilor pe unde vreau să ajung, se uită la mine ca mâța-n calendar. Au auzit de Jepii Mici sau Mari (valea Jepilor sau valea Urlătorii mai corect), de Babele sau de Crucea de pe Caraiman (din șaua Caraiman, nu de pe vârf!) sau de Omu, dar de valea Șugărilor sau valea Căldărilor nu știu nimic. Nici măcar nu le pot localiza! Știu, voi, iubitorii de Bucegi știți pe unde sunt și vă sunt cunoscute! Și chiar mai mult de atât, puțini sunt cei care știu și de locuri și denumiri din abruptul Coștilei sau al Caraimanului. Unii au amintiri de acolo din abrupt, alții nici măcar nu visează la liniștea și la multele flori regale de pe brâne...

În sandale merg direct spre Silva pe lângă parc și sala de sport udreană (uite un nou cuvânt în limba română!) și îmi zic să fac o ieșire scurtă la mănăstirea Caraiman pe podul ce trece peste valea Jepilor. Trec podul și urc pe poteca cea mai directă până la parcarea de la mănăstire (trec peste o conductă aflată în spatele menajeriei mănăstirii). De ce oi fi venit eu aici? Când eram mic, aici era doar o bisericuță din lemn și parcă se urca de undeva mai de sus... Și mai era și o poiană mare în jurul bisericii. Ce amintiri frumoase! Acum e multă lume (de ”Adormirea maicii Domnului”, deh!) care de care mai pestriță1 Trec peste scârba (scuzați termenul, dar asta simt aici, puține lucruri au acum de-a face cu credința și cu Divinitatea, Biserica este o afacere!) ce mi-o provoacă lumea de aici și caut să văd punctele frumoase. Intru câteva minute cu rucsacul în spate în bisericuța veche din lemn, în gând mulțumesc Divinului pentru tot ce mi-a dat în ultima vreme și cer binecuvântare și grijă în continuare - care, între noi fiind spus, tot prin mine vin fiindcă Divinul e în fiecare din noi - pentru zilele ce urmează. Beau un pic de apă de la cișmea/izvor, mai pozez locurile și cele câteva animale și ies tot pe unde am intrat (vechea intrare nu mai este, acum sunt multe chilii înalte cu 2-3 etaje!).

Din parcare nu mai cobor la pod și merg la stânga pe niște poteci bătute de mulți oameni. Dacă mergeți pe acolo, fiți atenți pe unde călcați fiindcă, așa cum e obiceiul la noi prin locurile din spate (că-mi aduc aminte, măcar în India e peste tot așa!), poți găsi urme ale nevoilor umane! În fine, potecile mă conduc spre cartierul de sus al Buștenilor unde e terenul de fotbal. Pe care acum mulți ani am făcut o ecologizare a traseului spre Urlătoare, am strâns 200 de saci cu gunoaie și a doua zi totul era la loc. Homo mizerabilis! Ies la case pe lângă mini-hidrocentrala Bușteni, o clădire probabil de pe la 1900 și mă latră câțiva căței. Vorbesc cu ei și doar ce fac câțiva pași că vin la mine dând din coadă. las bețele jos, câinii se apropie și fiecare, după timiditatea personală, vine mai devreme sau mai târziu la mângâiat. Sunt și ei suflete bătute și chinuite de oameni și au nevoie de puțină atenție! Gata, băieți, chiar trebuie să plec acum! Mă ridic, trec prin stadion, ies în ulița de piatră și urc voinicește până la intrarea în traseul marcat cu CA. La marginea apei mă descalț să-mi pun bocancii, dau ceva sfaturi celor ce mă întreabă de traseele de pe aici (unora li se pare mult și o oră cât le spun că se face până la Urlătoare - pe săgeată scrie 30 de minute și burțile imense cu siguranță fac mai mult - și întreabă de drumul până la Babele!). Aici e un panou cu descrierea traseului ecoturistic pe valea Jepilor și e puțin cam distrus. Lucruri făcute cu cap ;)! Pun bocancii și la drum în sus!

Ba merg în spatele vreunui grup, ba depășesc, ba mă opresc să mai schimb o vorbă, ba mai dau un sfat pentru locuri de odihnă orizontale, ba mă latră cățelușa Lola... Cam într-o oră de la plecarea în traseu (am pornit la 10.30 de la panoul descriptiv!) trec firul văii pe partea stângă și continui urcușul salutând fiecare grup. Chiar simt ghidul dintr-un grup din Brașov - tatăl venise cu soția și fetele pe munte și era acum la relaxare ca și mine! Ies din pădure și depășesc lejer cablurile de aici. Printre jnepeni și tineri molizi urc cu pași mari, doar salut o pereche (mai târziu voi sta de vorbă și chiar merge cu ei o parte de drum!), trec pe stânga spre hornul cu lanț și intrarea în Brâul lui Răducu, depășesc un grup și exact la intrarea pe canionul cu lanț, tai o curbă sărind din piatră în piatră pe partea cealaltă a văii (stânga geografică). Chiar când începe grupul să intre pe lanț, le spun că acum două luni aici era aici ditamai limba de gheață și lanțul sub gheață (vă amintiți probabil din tura-plimbare la portița Caraimanului)! Pe stânga văi mai depășesc câte un grup, las pe dreapta intrarea în brâul Portiței și ajung din urmă perechea despre care am spus mai sus. Sunt clujeni (Dani și Vio, facem cunoștință mai sus) și prima dată în Bucegi și pe un traseu montan. Vor să ajungă la Babele la Sfinx și la Saint-Bernard-ul chinuit la poze lângă Babe (”Babele la sfat s-au adunat”). Mă roagă să le fac o poză și le spun să mai urcăm puțin să aibe în spate firul/peretele negru al cascadei Caraiman! Iese bine poza, pornesc mai departe, eu îmi schimb tricoul cu unul uscat, mănânc câțiva biscuiți și în sus pe lanțuri. Nu-s așa de urâte ca primul lanț unde se speriase Vio puțin... Uitasem să vă spun că la trepte am întrebat pe doi prieteni de munte dacă e deschis templul. Se opriseră chiar înainte de trepte. Se uită un pic ciudat și le explic denumirea ”treptele templului” :D!

Pe ultimele serpentine urcăm în șir indian fiindcă nu prea permite altfel terenul și după vreo trei ore de la plecare intru în cabana Caraiman. Iau două ceaiuri și întreb de apă (e secetă peste tot!), scot cutia cu sandwich-uri și se duc primele trei destul de repede cu primele ceaiuri (5 lei ceaiul, foarte bun și cald!). Vin prietenii mei clujeni și povestim la masă. Sunt vegetarieni și merg mai rar pe munte fiindcă sunt iubitori de animale și au destule guri de hrănit acasă. Le propun să se uite pe pagina clubului nostru și cu curaj să intre în grup. Sper să facă asta, sunt oameni faini! Mai dau pe gât două ceaiuri, schimb câteva cuvinte cu cabanierul (despre vremea ideală pentru mers :D!) și cu ai mei colegi urc spre Babele. Acum e plimbare pe cei 180 de metri diferență de nivel până la cabana Babele! Vio a terminat USAMV și e radar pentru câini. De la distanță vede un câine alb lângă stația de cabină și mai apoi flocosul Saint Bernard de la poze! Mai facem ceva poze, mai povestim și ajungem fără să ne dăm seama la telecabină. Le spun să verifice când e ultima cabină (17.45) fiindcă nu e cazul să meargă mai mult pentru primul traseu (și-așa e extraordinar pentru primul traseu montan!) și pentru ultimele momente împreună urcăm la cabana Babele. Bineînțeles că le spun faza cu WC-ul de lângă cabană (WC-ul în județul Dâmbovița și cabana în Prahova!) și prin bulucul de aici fac o poză cu câinele mare și leneș. 10 lei poza la minute cu aparatul fotografei sau al clientului! Eu nu pot face poze cu animalul chinuit și pe bani! Chiar dacă e el așa liniștit! Facem o poză de grup și schimb de contacte și pe la 15.30 pornesc la vale! Cam am rezerva de apă pe ducă și caut un izvor (cel de sub cabană e secat)!

Intru în vorbă cu un grup din Coșereni (lângă Urziceni) care cobora spre Peștera. Erau în teniși sau pantofi și ofticați de cât de mult au stat să urce cu cabina de la Peștera la Babele. Au stat o oră și jumătate la coadă și cam în atâta timp ar fi urcat pe jos! La coborâre ia cam o oră până la stația de cabină. Capul familiei (cu care povestesc mai mult) e stupar, acum prinde gustul muntelui și le dau tot felul de sfaturi. Nu le pot da bețele fiindcă îmi sunt de mare ajutor, le mai spun despre încălțăminte și despre izvoarele Ialomiței (în șaua dinainte de vârful Cimitirul Elefanților eu voi ieși din traseu și le arăt cele trei văi de la obârșia Ialomiței - Doamnele, Obârșiei și Șugărilor). Pe ultima voi urca eu mai încolo... Intuiesc intrarea în peștera din piciorul Babelor (e diferită de Avenul de sub Babele) și le arăt și colegilor de drum descoperirea! Nu e de intrat fiindcă prima coborâre are circa 30 de metri aproape verticală! Mă întreabă și ei (și alții!) dacă nu e cumva intrarea în tunelurile din Carpați. Nu este, aș vrea să găsesc și eu intrarea, peștera la gura căreia suntem este cartată de cluburile ”Emil Racoviță” și ”Focul Viu” până la ultimul centimetru!

Mai cobor un pic și în șaua despre care v-am spus îmi salut colegii și pornesc în tura solitară plănuită. Văd stâna din valea Șugărilor și mă gândesc că trebuie să fie vreo sursă de apă pentru oameni și animale. De nu, cobor până la Ialomița, ce să fac... Doar ce fac câțiva pași și aud licărit de apă la stânga mea. Izvor :D! Apa iese de sub un jneapăn imens și se duce pe un mini-canion paralel cu firul văii. Cobor repede de alimentez fiindcă nu știu dacă în sus pe vale mai găsesc apă. 

Pornesc un pic telefonul să dau un mesaj și, în lătratul câinilor de jos de la stână pornesc în sus pe firul văii. Prima parte a văii e mai ușoară pe partea dreaptă (stânga geografică, v-am stresat mereu cu observația asta, așa se întâmplă la urcare pe o vale!) și merg pe tăpșan ușor în sus. Chiar dacă fac poze cu telefonul și sunt unele cam șterse, îmi vine o idee: fiindcă am ochelarii de soare (de ghețar!) la mine, ce-ar fi dacă i-aș folosi pe post de filtru la mini-obiectivul camerei de la telefon? Încerc o poză-două și chiar văd că merge. Mă felicit în gând pentru idee și o voi folosi de multe ori în continuare. Urc concentrat la ce am în față (uneori merg cu ochelari, alteori fără) și abia observ când un câine de la stână e la vreo doi metri în stânga mea. Prima reacție e să întind un băț spre el și îl retrag cerându-mi iertare și vorbind cu el. Nu e chiar așa de rău și pe deasupra e singur! A venit la mine doar ca să mă conducă fiindcă sunt la marginea terenului lui de joacă. Mă opresc, las bețele pe pământ ca să vadă că nu sunt dușman și vorbesc cu el. S-a așezat în fund și se uită la mine. Ușor apropii mâna de el și nu zice nimic. Simt la el o mică temere când îl ating pe bot. Dă să se retragă și își oprește reacția. Se lasă mângâiat... Gata, suntem prieteni! Haide, vii cu mine? Iau bețele în mână, se retrage doi pași și merge paralel cu mine încă vreo sută de metri. Până la marginea curții lui...

Continui pe poteci de animale, pe stânga văd două vaci sus aproape sub pereții Obârșiei și pe firul adâncit-mini canion al văii aud și văd apa. Nu o văzusem de la izvor și mă bucur că am luat apă de acolo. Mai merg până la o veche stație de captare (acum părăsită), las la firul văii canalul de captare cu poarta metalică deschisă și văd primul prag mai înalt. Puțin la dreapta lui se văd tăpșane pe care pot urca lejer și urmez potecile spre acea direcție... Într-o adâncitură a firului văd că apa se termină sub un pietroi mare (de fapt aici e izvorul văii Șugărilor în momentul de față). pentru documentarea despre această vale am folosit articolul din România Natura. Urc peste prag cu ochii în spate. Se vede foarte clar forma de vale glaciară a văii între muntele Obârșia cu pereți verticali pe dreapta și zona Babele (aș putea spune coada Caraimanului) pe stânga. În sud spre Bolboci se văd nori negri de ploaie și mai apoi aburi albi care se ridică dinspre văi. Deocamdată pe mine m-a ocolit și peste prag începe să picure mai serios. Rucsacul jos, husa de ploaie pe el și geaca de ploaie pe mine! După vreo 15 minute se oprește ploaia și apare soarele printre nori și cu raze de sus dinspre Obârșia (aflată la vest față de mine). Tot urc și urc pe deasupra canionului de acum mai mic, trec prin zone cu nisip tocit din conglomeratele seci, pe o porțiune de câteva zeci de metri revăd apa jos în canion și curând mi se profilează în stânga șaua dintre Obârșia și Colții Obârșiei. Acum 4 ani am dormit aici cu Adina într-o altă plimbare frumoasă de trei zile... Mai am doar puțin până în șa și văd stâlpii de pe traseul marcat cu bandă galbenă BG de la Babele la Omu. Îi văzusem și mai devreme în dreapta mea... În șa spusesem că e posibil să mă mai întâlnesc cu turiști... După două ore de la plecarea de la izvor (18.00 adică) sunt la intersecția BG cu CR din șa (marcajul ce vine de la Babele pe la Cruce și pe sub releul Coștila) și admir Colții Morarului luminați de apus. Prea lejer și frumos a fost până aici și mai am mai mult de două ore și jumătate de lumină să cobor în valea Cerb...

Pentru coborârea pe valea Căldărilor am citit câte ceva de pe mai multe site-uri, unul fiind al colegului de munte Ioan Stoenică. În altă parte este doar menționată fără detalii... De pe site-ul lui Ioan reținusem că treptele de stâncă de pe firul văii se evită coborând pe partea stângă și urmez sfatul completat și de altul: cum nu există potecă, coborârea se face la propria alegere! Așadar cu Colții în față cobor în prima căldare, apoi în a doua, în a treia și tot așa... Nici nu le mai țin socoteala... În dreapta recunosc muchia Priponului și mă tot uit poate să mă dumiresc pe unde au trecut ei (vorbesc de descrierea lui Ioan) muchia stâncoasă să coboare aici în vale. Cezare, concentrează-te la ce ai tu de făcut, nu la ce au făcut alții! Mai ales că nu sunt indicații exacte... La un prag ce se profilează pe toată lărgimea văii mă opresc fiindcă stâncile nu mă lasă să înaintez pe direcția de mai devreme. Doar cad vreo 20 de metri vertical în jos! Pe dreapta pe fir nu merge că e ruptură, sub mine e vertical sau cel puțin așa pare... pe stânga parcă ar fi niște fire cu iarbă ce întrerup treapta de stâncă. Urc un pic deasupra lor și chiar sunt accesibile. Stau deasupra mini-vâlcelului înierbat și cu ochii îmi construiesc traseul la vale. E o idee bună de urmat în orice traseu nemarcat sau alpin: înainte să continui traseul, stai în regrupare și îți construiești linia până la următoarea regrupare. Nu-s eu mare geniu montan să dau astfel de sfaturi, este doar un sfat luat din alpinism și din bătrâni și vi-l reamintesc :D! Așadar după vâlcel văd traseul puțin la dreapta peste niște umeri de iarbă, cobor și găsesc o potecă evidentă. Clar, au mai coborât și alții pe aici și e drum bun. Poteca mă duce la marginea canionului, fac stânga pe muchia lui pe stânci și ajung sub treaptă. Ce grea pare de aici, de jos...

Mai departe e chiar lejer. Trebuie doar să cobor pe trepte de iarbă pe partea vestică a muchiei Priponului. Jos de tot se văd omuleții care coboară pe valea Cerbului pe marcaj și fac cât mai puțin zgomot să nu le dau vreo idee ;). Bine că la ora asta e mai greu să urce pe aici... Garofițele roz îmi dau momente de bucurie și de mulțumire a prietenului Munte cu care colaborez perfect (vorba prietenei ”de aceea sunteți voi așa buni prieteni”). Pe sub pereții de stâncă ajung la molizi și puțin deasupra potecii marcate văd un buchet de flori ale reginei...

Țin poteca/poiana la dreapta și ies în poteca marcată între jumătățile unei turme. Scuze, grup de oameni care nu au legătură cu Muntele! Nu contează pentru ei că sunt în așa frumusețe și pe o vale liniștită, unul din prima jumătate trebuie să urle la cei din spate... 

Caut să nu mă las văzut nici de cei din față, nici de cei din spate la ieșirea spre Pripon. Chiar cei din față aruncau cu pietre (nu înțeleg care e gândul acestor grobieni!) în poiana prin care se urcă spre stână/adăpost. Aștept să plece și urc rapid poteca până în poiana Priponului. E plină de urzici de peste un metru și mă bucur când văd adăpostul. E cam în aceeași stare în care l-au lăsat Ioan și Ilinca, are niște plastice rupte parțial și poarta care e închisă cu un cui îndoit. Fac două poze și mă uit la ceas: 19.30! Oau, ce repede am ajuns pe Căldări! Am timp destul și mă apuc să amenajez locul de dormit. Întind plasticele și le fixez cu lemne, mai acopăr cu patru saci de rafie pe care îi scutur bine de pământ, pe interior întind și pânza de cort pe care o luasem cu mine și am acoperit aproape jumătate din adăpost. Adică mai mult de cât am nevoie ca să nu mă plouă! Mă simt atât de bine aici în liniște și sâsâit de insecte că doar aș mai vrea să dau un mesaj de bucurie. Nu am semnal, sunt sub perete, doar sus în primele căldări mai aveam semnal... Transmit în gând liniștea de aici, mă descalț, mă fac comod pe patul de lemn, mănânc celelalte trei sandwich-uri din cutia din rucsac, beau un pic de apă (păstrez rezervă și pentru mâine că nu știu unde găsesc!), îmi pun rucsacul drept pernă și mă bag în sac. Pesemne că am obosit azi că adorm cam pe la ora 21.00 înainte să se întunece!

Ziua 2 - duminică 16.08.2015

7.30! Trezirea! De fapt mă mai trezisem eu de câteva ori în timpul nopții și de fiecare dată am văzut cerul înstelat deasupra capului. Am dormit aproape sub cerul liber :D! Doar ultima dată am văzut că e lumină și mi-am zis să moțăi până când organismul îmi zice: ajunge, trezește-te și la drum! Îmi strâng acoperișul și rucsacul, mănânc de dimineață un pate și niște biscuiți, mai beau două guri de apă și cu rucsacul în spate la 8.10 sunt gata de drum. Nu înainte de a închide poarta și de a admira stâncăriile din partea de jos a versantului sudic al Morarului. Fiindcă de aici spre Morar nu se mai vede chiar creasta principală și doar ce e sub Brâul de Mijloc! Uite pe aici voi urca (valea Priponului) indiferent de varianta aleasă (din cele ce le am în cap). Bineînțeles că există și varianta cea mai proastă de a avea vreme proastă și de a coborî pe Cerb. Acum nu e cazul!

Primul pas e trecerea expusă unde altă-dată prin inițiativa colegilor din Clubul Alpin Român a fost un cablu. Acum nu mai este și mă întreb în condiții de ploaie sau de iarnă cam ce risc este... Pentru asta urc în capătul poienii și văd că trecerea nu are cablu și e foarte ușoară. Repet și subliniez: vara și pe vreme bună!

După trecere mă mai uit odată în spate și sunt luat de elan spre firul văii în sus. Uitasem ce mi-a spus un prieten (cel care e în Padina și ieri a fost pe Horoabe) că imediat după trecere faci stânga spre Brâul cu Jnepeni. Și tot așa uitasem și coborârea pe care am făcut-o cu Romeo în mai 2011... Acum mă duc ca orbul direct spre săritoarea din față (poza de mai sus) și încerc să o urc la liber. Îmi fac eu socoteala de sub ea că se poate urca pe partea stângă și când sunt sub ea îmi dau seama că nu e chiar așa de simplu. Eu văzusem niște trepte care de fapt sunt înclinate și smocurile de iarbă nu sunt așa de mari cum credeam. Și pe spălătura din stânga nici chip să urc cu rucsacul mare! Deci... Cezare... caută altă variantă! Cu fața spre vale mă luminez: cum de ai uitat traseul? Păi nu mai știi că ai coborât pe dreapta față de firul văii cu săritori și aici la lanț doar ai traversat valea pe deasupra săritoarii mari spre poiana cu stână? Bune amintiri! Cobor la trecere și chiar văd poteca pe dreapta. Urc un pic prin verdeață și cotesc la dreapta lăsând Brâul cu Jnepeni în stânga. Urmez poteca și ies pe un ponton de unde văd micuțul adăpost unde am dormit și pereții muchiei dintre văile Priponului și Căldărilor. Imens de frumoși și înalți mult deasupra mea!

Poteca mă coboară în firul văii printr-un hornuleț de vreo doi metri și văd pe piatră o săgeată roșie în sensul coborârii pe vale :). Cum e vizibilă de pe partea cealaltă a văii, deduc logic că urmează poteca pe stânga văii (adică pe partea cu pereții de mai devreme). Mai întâi de trecere văd minunea salvatoare: pe firul văii deasupra mea e o mini-săritoare cu o adâncitură între două lespezi sub ea. Și în adâncitură este un ochi de apă! Cum pe apă sunt diferite insecte, deduc că apa e bună de băut! Scot sticla, golesc rezerva strategică, umplu sticla și îmi astâmpăr setea (care se simțea chiar de aseară), o reumplu și acum cu alt tonus pun rucsacul în spate și pornesc la drum. O primă trecere îmi solicită atenția. Poteca marcată cu momâi e agățată chiar sub jnepeni și rucsacul mă trage un pic spre canionul firului. Trec fără grijă, revin în fir pe la o momâie, pe partea dreaptă (stânga cum urc), urmez niște trepte cu perne de iarbă și ies în prima căldare mare. Nu e cea finală, știu bine treapta de stâncă dintre cele două căldări...

Pe undeva pe aici ar trebui să fie intrarea în Brâna/Brâul Mare a/l Coștilei. Știam asta și din indicațiile unui prieten, și din niște poze. Uite-l mai sus pe stânga! Nu mă întrebați dacă a fost intuiție, logică, dacă mi l-a arătat Muntele sau speram eu să fie! Urc pe stânga pe iarbă până în dreptul brâului (nu vă închipuiți că e drept, valea urcă la 40-45 de grade) și văd niște momâi spre brâu. Îmi confirmă că e drumul bun și mă uit la ceas: 9.00! Aș avea timp de ditamai brâul și coborârea gândită mai departe. Mai jos vedeți pe unde! Fac stânga și urc spre punctul unde jnepenii sunt întrerupți de (aproape) verticala stâncilor dintre Brâna/Brâul Mare și Brâna/Brâul de Sus. Sunt câteva momâi și o urcare pe un fir cu grohotiș, câteva trepte de iarbă... Merge! Sus în șa mă trezesc că am de coborât vreo 4 metri pe stâncă pentru a continua brâul. E coborâre lejeră și pe deasupra jnepenilor mă trezesc că poteca mă duce în valea Urzicii. Firul ei are o trecere abia sensibilă și încep să urc în piciorul următor. Să nu uit surpriza mare dinainte să cobor în fir: zeci de buchete de flori ale reginei mai vioaie sau mai pleoștite! Oricum toate demne de regalitate, așa cum e și castelul de la Balcic!

După firul văii Urzicii se vede un urcuș lejer pe o brână largă până în culmea dintre văile Urzicii și Caprelor. Cred că pe vreme udă ar fi ceva distracție aici fiindcă la un moment dat urc pe niște plăci spălate lăsate undeva la 30-35 de grade spre vale... După muchie mă trezesc pe creastă și poteca pare mult mai jos față de mine. Mă gândesc să nu am de coborât vreo săritoare ceva. Urmez poteca chiar printre jnepeni și stâncă, găsesc niște pinteni simpatici pe care îi las pe dreapta și văd alte buchete de flori ale reginei. Așa m-or întâmpina în fiecare vale? Poteca face stânga și coboară abrupt printre jnepeni. E vizibilă și o urmez pentru câteva zeci de metri pentru a reveni într-o brână ceva mai îngustă decât cea de mai devreme. Mă apropii de firul văii care formează un canion și mă trezesc pe o brână tare îngustă, puțin mai largă decât o lățime de umeri și un colțan pe dreapta. În stânga e o ruptură verticală și nu îndrăznesc să mă uit în jos. Mă prind bine cu mâinile de stâncă, îmi las rucsacul deasupra golului (să nu înțelegeți că mă las pe spate, doar rucsacul nu are stâncă sub el) și priză cu priză trec pe partea cealaltă a colțanului. Pfuh, am trecut! Evaluez rapid pașii în posibilitatea de a mă întoarce pe aici! Sunt foarte viabili! După colțan sunt într-o surplombă unde trebuie să mă aplec puțin ca să trec doi-trei metri și ajung în firul văii. Canion cu săritoare în sus, săritori repetate în jos. Și brâna de mai devreme este deasupra unui perete vertical de cel puțin 10 metri! Cred că e dificilă valea asta în parcurgere. Și atunci, și acum îmi dau seama că unele văi sunt făcute pentru a fi urcate, altele pentru a fi coborâte! Trec firul și pe un pas aproape vertical urc vreo doi metri pe brână. Continuă lejer până în culme spre valea următoare...

În culme e o mică poiană, scot apa și îmi dau seama cu harta în mână și cu ochii tot înainte că sunt între văile Caprelor și Țapului. Peste câteva culmi stâncoase se vede șaua Gălbinele și îmi dau seama care ar fi văile Țapului, Seacă, Mălin și Scoruși. Ar mai fi doar câteva culmi și termin brâna... Urc un pic să continui pe brână. Pe deasupra jnepenilor văd că merg un pic peste ei și apoi trec un prag pe un picior secundar printr-o șa cu jnepeni tăiați. Cobor apoi pe poteca ce se pierde în panta de iarbă. Hm! Acum să vedem ce este! În stânga mea peste tot văd că se lasă verticale spre un canion adânc. Pare o potecă în față și apoi una mai sus chiar sub stâncă. Cea de mai sus e expusă și risc să mă duc la vale. Singur pe aici nu aș vrea să am surprize! Merg pe poteca din față (cam slabă) și se pierde într-o tăietură de stâncă. Văd că s-ar putea trece prin doi pași mari cu un mare gol sub mine până jos în canion. Nu îmi place deloc chestia asta și nici nu văd ce urmează! Mă retrag câțiva pași cu spatele ca să mă pot întoarce să văd de nu e pe altă parte coborârea. Nu se vede nimic și mă hotărăsc: mă întorc, nu risc aiurea1 Cel puțin pe unde am venit se poate merge ușor și urc apoi pe Pripon în platou! Mă uit și la ceas și văd că am mers doar o oră pe brână! Am descoperit cam jumătate din ea, restul altă dată...

Și văzusem releul sus pe platou, mult nu mai era ca distanță... Întoarcerea e lejeră, la trecerea din valea Caprelor chiar înaintez aproape fără să mă țin de colțan (în sensul ăsta de mers sunt câteodată niște săgeți roșii care arată pe unde e brâul), trec și mai salut o dată toate florile reginei și într-o oră sunt în valea Priponului. Dădusem un mesaj de liniștire acasă și aici chiar mă simt la plimbare. Eh, nu e chiar așa, dar totuși, nu mai sunt săritori sau locuri expuse neasigurate...

O dată ajuns în vale, mă mai uit o dată în jos de unde am venit și, în căldările ce urmează, mi se pare că sunt undeva ”la câmpie” față de valea îngustă de sub buza căldării în care mă aflu. Pe partea stângă a văii urc mai întâi aproape de stâncile din stânga și traversez câteva vâlcele pietroase. Din când în când văd și câte o momâie care confirmă urcarea bună. Știu de data trecută că pe oriunde este bine doar să am grijă să nu intru în partea dreapta a peretelui ce formează pragul dintre căldări. Acolo sunt verticale și hornuri de care îmi aduc aminte de data trecută. Treaptă cu treaptă, smoc de iarbă unul după altul, mici trepte de piatră și ajung sub brâul aproape vertical. La stânga se prefigurase mai devreme o brână-tăpșan care mă duce spre originea din stânga a vâlcelului. Cât să plouă ca să se formeze pe aici apă? Cu ochii la prag la prelungirea lui pe stânga spre valea Urzicii și Brâul de Sus și la dreapta pe toată deschiderea căldării superioare a Priponului (care se termină sus în drumul de acces la releul Coștila), las pietrele în urmă și turma de oi ce se plimbă nestingherite pe sub pereți (ciobanii le supraveghează de sus sprijiniți în bâte), urc pe lângă talvegul secat și tot văd din ce în ce mai mare racheta de pe Coștila (releul mai bine zis, pare o rachetă gata de lansare!). Fac pauze din ce în ce mai dese și mai sorb câte o gură de apă și mă îndrept direct spre releu.

Știu că aici teoretic nu are acces decât personalul de lucru. Cred că nu mă împușcă nimeni dacă intru să cer o sticlă de apă. Oamenii sunt la terasă și-și sorb o cafeluță, îi întreb de apă fiindcă bănuiam că au mereu apă ca obiectiv strategic. M-am înșelat, au curent mereu pentru funcționarea tuturor antenelor, apă au doar în rezervoare de care într-un timp se ocupa Manoliu. Acum îmi spun că apa e stătută în rezervor și că nu sunt chiar așa siguri că e bună de băut.
”Am băut eu mai devreme dintr-o baltă, poate fi ceva mai rău? ”

”Ah, stai că mai am eu în bidon”.

Un tip mai tânăr vine cu un bidon de 7 litri cu ceva apă, golesc rezerva și îmi dă aproape doi litri, toată apa pe care o avea. El oricum pleacă cu mașina la cabină și merge să mai ia.

Le mulțumesc și îi întreb de direcția în care e stânca lui Gelepeanu. Vreau să cobor pe hornul omonim și apoi pe Brâna Aeriană. Singura mea problemă ar fi posibila gheață și ploaie pe vâlcelul Policandrului. Le spun de denumirile astea și habar nu au despre ce vorbesc. Deh, ei au venit cu mașina, nu pe jos.

”A urcat un salvamontist cu încă vreo patru ieri pe brână.”

”Atunci înseamnă că se poate, nu mai e nimic cu gheață. De ploaie ce credeți?”

”Nu știm nimic.”

”Bine, mulțumesc. Deci stânca lui Gelepeanu încotro e?”

”Încolo în jos. Sari gardul, cobori după casa veche și o vezi.”

”Bine, mulțumesc. Pornesc la vale că în patru ore am tren”

Pun rucsacul în spate, sar gardul și ajung imediat la stânca și hornul lui Gelepeanu. Întâi ajunsesem la hornurile aflate la nord de cel dorit și mă duc la cel al lui Gelepeanu (unul din primii ghizi din Bucegi) fiindcă nu știam la ce mă expun pe celelalte hornuri. Coborârea e chiar faină și mă trezesc repede în Brâna Mare a Coștilei unde trebuia să ajung mai devreme...

Îmi aduc aminte de momentele când am mai fost aici și fără prea multă pauză pornesc la vale pe poteca ce coboară pe buza Crestei Văii Albe. Mai mereu sub mine în dreapta se lasă vertical-surplombat perete Văii Albe de peste 400 de metri. Eu știu că este cel mai mare perete de la noi din țară... Sunt momente când sunt la cel mult un metru de verticală, la capătul Fisurii Moșului văd unul din ultimele pitoane și un buchet de flori ale reginei. În gând le dedic celor ce au urcat Albastra de-a lungul timpului. Știu că pentru fiecare din ei a fost o eliberare să ajungă aici sus pe creasta peretelui... Poteca mă coboară abrupt pe stânci și perne de iarbă până la șeuța unde începe Brâna Aeriană. Aici mă opresc pentru două guri de apă și câteva poze, pun rucsacul în spate și la vale. Singurul loc de care îmi aduc aminte să fie mai cu atenție este un pasaj de pământ după brâna propriu-zisă (acum are cablu!). Îl trec fără grijă și mă opresc un pic după brână să mai admir o dată Caraimanul și peretele Văii Albe.

Urmează la stânga o coborâre aproape verticală pe pământ și rădăcini până în vâlcelul Policandrului pe care îmi aduc aminte că am urcat prin abordare directă. Înainte de a ajunge în vâlcel cobor pe un lanț de care nu îmi mai aduceam aminte. Recitind descrierea de atunci, văd că era acest lanț! Poteca din vâlcel coboară pe lângă jnepeni pe dreapta, se lasă un pic pe mijlocul lui și apoi iese la dreapta pe Brâna Suspendată. Nu mai țineam minte denumirea și îmi dau seama imediat de ce îi spune așa: chiar dacă încep să fie copaci, sub brâna-potecă e un mare hău! Brâna mă duce la Vâlcelul Stâncos pe care îl cobor cu ajutorul unul lanț și al treptelor de pământ. E frumos tare! După lanț mai cobor un pic pe vâlcel, fac stânga pe potecă și urmez partea de jos a vâlcelului Policandrului (parte împădurită), mă uit de placa/crucea pe care o țineam minte în perete din stânga și nu o găsesc și intru în coborâre directă prin pădure tot timpul la stânga. Mă gândesc că poteca este bine bătută de la câți alpiniști au coborât vara asta pe aici și am surpriza să ajung chiar la refugiul Coștila pe unde credeam eu altă dată că este aproape imposibil să cobori. Iată cum am descoperit ceva nou chiar în locuri în care am fost de câteva ori. E 15.40 și îmi spun că merit o pauză de câțiva biscuiți și un pic de apă la refugiu. Nu mai sunt aici cei doi alpiniști (cel puțin!) pe care îi văzusem din vâlcelul Policandrului! Stau puțin peste 20 de minute și mă uit la ceas. E ora 16.00!

Oi mai ajunge la trenul de 17.45? Hai să vedem fără prea multă grabă să nu scrântești vreun picior tocmai acum! Pun rucsacul în spate și dă-i la vale pe poteca marcată neoficial cu benzi galbene orizontale. Prima oprire este în poiana pe deasupra căreia am venit eu și apoi la izvor. Văd că e apă și un pahar dintr-o sticlă de jumate cu care îmi umplu bidonul de doi litri. Vreau să duc acasă apă de aici în memoria tatălui meu care a ținut să ne ducă de mici prin aceste locuri frumoase. Ne-a dus până la 50 de metri de refugiu la o mini-săritoare atunci prea mare pentru picii lui... Continui pe potecă, doar în trecere fac o poză peretelui Uriașilor și tot la vale într-o oră și cinci minute de la refugiu sunt la troița de deasupra Căminului Alpin (17.10). Ajung dară lejer... Continui cu ritmul susținut, trec pe lângă Cămin și jos pe strada Coștila fac o pauză de o poză și câteva vorbe la casa-vapor. A fost construită acum vreo 70 de ani de constructori italieni (vis-a-vis de casa familiei Tănăsescu unde am fost de câteva ori în copilărie)!

Cu aceiași Coștila și Caraiman în spate, admir direcția pe care am coborât și la 17.40 sunt în gară. Rog la casă pe cei ce așteptau să mă lase să-mi pun doar viza la regio și pe peron dau de Irina Iordan și de mama ei, două foarte simpatice colege cu care trece timpul foarte repede până la Buftea și mai apoi până în București.

Merg acasă cu un pic de febră musculară și cu bucuria multelor flori regale, a locurilor nou-explorate în dragii Bucegi și cu alte amintiri pentru vremurile viitoare...

”Dacă n-ai amintiri... amintiri

N-are rost să-ți spn că timpul a trecut

Dacă n-ai amintiri... amintiri

N-are rost să spun ce-ai pierdut”