O prietenă îmi spune mai devreme: ”exploratorilor ca noi nu le șade bine într-un singur loc”. Îmi permit să transcriu aici cuvintele ei fiindcă are mare dreptate...
Ajung acasă aseară și propun o plimbare undeva în jurul Bucureștiului. Răspunsul pozitiv îl primesc imediat și mă apuc să caut ”direcția”. Așa cum făceam cu site-ul Gulesider în Norvegia (acum văd că s-a extins și pentru Polonia), deschid Google Maps să fac un traseu. Avem de ales între un traseu pe la Moara Vlăsiei, lacul Căldărușani și Snagov pe partea estică a DN1 sau Periș, Bălteni/Scroviștea, Buriaș, Podu Băleni. Alegem a doua variantă fiindcă se vede la Podu Băleni și un lac interesant lângă o balastieră. Să nu credeți că știam locurile, doar curiozitatea mă mână într-acolo...
Prima pauză o facem la ieșirea din Periș spre Bălteni. E partea sud-estică a pădurii Scroviștea, puțin diferită față de partea vestică unde am explorat puțin de curând. Aici este un fost depozit de cherestea acum în ruină (și un cățel leșinat de foame printre gunoaiele din ruină și îl liniștim un pic cu niște biscuiți și apă). Explorăm un pic potecile largi și ulița ce iese spre calea ferată și la întoarcere trecem prin turma de capre ce se întorc singure pentru muls. Țapul își ia în serios titlul de mascul al turmei și e singurul care se apropie de noi să vadă dacă suntem vreun pericol sau nu...
Următoarea pauză este la schitul Bălteni (coordonate 44.709258, 26.031172). Îmi scrisese un prieten că pe aici sunt locurile sale natale și că e tare frumos locul. Și îi confirm cu toată inima! Aici se ajunge din DN179 urmând indicatorul de schit și apoi până în capătul uliței. De la halta Scroviștea sunt doi kilometri și drumul aproape drept!
Iată ce scrie în istoricul schitului:
”Mănăstirea Bălteni, spune legenda, a fost fondată de voievodul RADU NEGRU, în urma unui vis ce l-a avut în același loc, înainte ca acesta să aibă o luptă cu tătarii, loc ce avea să-i servească drept fortăreață și adăpost în timpul vremurilor de restriște, dar și în cele de pace, ca lăcaș de rugăciune.
În acea vreme, locul era o insulă care împiedica atacurile inamicului, și aceasta deoarece stejarii seculari serveau drept zid de neînvins, acest loc găsindu-se în mijlocul pădurii Vlăsiei.
După ridicarea ei, istoria își urmează cursul câteva sute de ani și ne arată mai târziu, că această biserică a fost reconstruită din temelii, de marele Vornic (mare nobil însărcinat cu administrarea supremă a Principatelor Române) H R I Z E A, deoarece între timp, aceasta a fost din nou arsă de dușmanii năvălitori, ceea ce ne demonstrează și inscripția votivă ce se găsește deasupra porții de intrare și care menționează:”Această sfântă biserică, având sărbătoarea pastorală de Sfântul N I C O L A E, a fost ridicată de mine însumi, credinciosul lui ISUS HRISTOS, marele Vornic H R I Z E A, ceea ce bunul DUMNEZEU mi-a permis să cheltui, și am făcut această rugăciune întru gloria și închinăciunea pentru DUMNEZEU și al SFINTEI TREIMI, și în numele Sfântului N I C O L A E ... de unde am început clădirea bisericii pe vremea prea-fericitului Prinț A L E X A N D R U, fiul lui R A D U ... 1626”.
Textul inscripției votive, în limba româna, având caractere chirilice, este gravat în piatră, cu multă măiestrie și artă.
Pe peretele din exterior, în partea dreaptă a intrării bisericii, se poate vedea totodată gravat, de asemenea în caractere chirilice de culoare roșie, următoarele:”Aceste cuvinte au fost tălmăcite de mine-însumi, Meșterul Stoica, ca să știe că am lucrat jilțul pentru sfânta biserică ... ca fiind părinte stareț (...) ... și care a construit (biserica) Vornic H R I Z E A și soția sa D U M I T R A, pe timpul lui A L E X A N D R U Voievod”.
În anul 1642, pe 28 iulie, Hrizea Vornicul a făgăduit această biserică mănăstirii Ivyrion de Mont Athos.
În prezent biserica declarată monument istoric este biseircă parohială”.
Schitul construit în stilul cetăților de apărare (geamuri înguste și înalte și ziduri groase) este foarte simplu pe interior, mirosul varului de pe pereți aduce aminte de casa bunicilor, ”Cântările sfintei liturghii” așteaptă să fie citite, puținele icoane să fie înțelese, iconostasul din lemn cu pictură pe piele e abia descifrabil, tronul patriarhal parcă ar fi al fostului tovarăș președinte... Nu mă feresc să spun asta (e părere personală, desigur că oamenii religioși cred altceva), mie actualul patriarh Daniel nu mi-a inspirat niciodată încredere (spre exemplu față de Prea Fericitul Teoctist dinainte sau de Papa Ioan Paul al II-lea sau de Mahatma Gandhi). Poza lui îmi pare uneori chiar respingătoare... Noroc cu celelalte icoane, cu sobița metalică și inscripțiile vechi care îmbunătățesc amosfera. Punem câte o lumânare, mai facem ceva poze ale structurii exterioare (se vede foarte bine lucrătura de cărămidă zidită) și mai stăm puțin prin cimitirul bisericii. Fiecare cruce ascunde o istorie sau un text inspirativ. Pe una găsim scris: ”Pe traiectoria existenței umane totul este provizoriu în viață, cu excepția morții care este definitivă”. Dă de gândit...
Mergem până la calea ferată, așteptăm să treacă trenul și mai departe prin pădurea Scroviștea ajungem în Buriaș. Așa cum văzusem pe Google Maps și primim niște indicații, pe ultima stradă cotim la dreapta urmând indicatorul de Poienarii Burchii. Ieșim din sat și ne trezim cu un pod. Este ceea ce ni se spusese: podul peste Ialomița! Și soarele incredibil de roșu se înghesuie într-un cerc mare spre apus. Rătăcim un pic drumurile și ne oprim pentru câteva cadre la apus cu Ialomița la vreun metru și ceva sub malul pe care stăm. Când mă gândesc că acum vreo 10-11 zile eram aproape de izvorul Ialomiței... Simona parcă se simte acasă unde în copilărie făceau baie în Olteț...
Mulțumiți de apus, continuăm drumul prin Podu Văleni și apoi Cărbunari cu indicația unei localnice de a merge pe primul drum la stânga până la colțul pădurii. Ei au altfel de noțiune când spun ”primul drum”... Punctul indicat e după vreun kilometru și ceva și apoi pe drum de piatră încă vreun kilometru... Exact la un drumeag la stânga (începusem să îmi pierd speranța că ajungem la lac) vedem că din stânga (de pe drumeag) vine un băiat cu oile.
”Pe aici ajungem la lac?”
”Da, mergeți vreo două sute de metri pe lângă pădure și ajungeți la lac. Acolo am fost cu oile să bea apă.”
”Și cu ele ai mers încet, nah... Mulțumim”
Cei 200 de metri sunt de fapt vreun kilometru pe drum de paitră cu gropi. Fiecare are noțiunea lui legată de distanță... Dăm de bariera balastierei și coborâm la lăculețul din stânga barăcilor. Aici au fost și oile... Se aud ceva câini de departe de la luminile din partea cealaltă... Nu-i grijă... La apus ne plimbăm un pic pe malul lacului pentru poze... Luna se dublează în apa tremurândă în cercuri... Broaștele speriate sar din fața picioarelor noastre în lac... Un mal de nisip cu găuri gen cetate atrage obiectivele...
S-a întunecat de-a binelea și nu mai avem ce vedea... Înapoi și spre casă prin Crivățu, Cătunu, Bujoreanca și DN1A spre București...
