Acum trei săptămâni am spus că vin la muzeu să-mi continui plimbarea. Atunci mă apucase ploaia și ora de închidere tocmai când ajunsesem la căsuțele de prin Moldova și la scrânciobul sucevean... Așa că acum traversez parcul și intru pe intrarea cea mai apropiată de locul unde m-am oprit data trecută (de fapt am parcurs și restul muzeului în grabă). Chiar și acum am descoperit o parte neumblată din muzeu și aflu data viitoare dacă e accesibilă...
Merg un pic pe la teascul de ulei și prăjit semințe din Zlatna și doar trec ulița (aleea principală) la casa din Nereju Mic (sec. XIX) din ”republica țărănească” Vrancea (Dimitrie Cantemir). Casa e construită din bârne groase de lemn cu prispă închisă în capete cu zidărie pentru protecție la zăpadă. Pe patul din prispă (de dormit vara) este supraveghetoarea căreia tare îi place o fetiță ce trece pragul casei (”așa-s femeile, le plac fetele”). La poartă este un ”merindar”, căsuța în miniatură din lemn care adăpostește cofa cu apă proaspătă și o strachină cu fructe, colaci și alte alimente oferite vizitatorilor din ospitalitate. Păcat că nu se mai păstrează obiceiul, ”acum s-au înrăit oamenii”... În spatele casei este chilerul, cămară-atelier de dogărie cu diverse vase din lemn, rindele și cuțitoaie, sfredele și stanțe. E cam cald aici față de restul casei...
Mai merg prin câteva case și la cea din Piatra Șoimului, jud. neamț, sec. XIX zăbovesc ceva mai mult. Pe prispa pe trei laturi e o covată mare, lavița de lângă sobă îmi aduce aminte cumva de banca pe care am dormit acum vreo zece ani la o tanti pe sus prin Moldova. După câteva zile la Putna de Crăciun cu doi prieteni, m-am întâlnit atunci cu Iuliana și am mers în Giumalău și apoi în Rarău (prin vântul celebru din Giumalău) și în ultima noapte am coborât spre valea Moldovei în Pojorâta (sau să fi rămas la femeie înainte să urcăm spre Giumalău?)...
Prin spatele casei ajung la casa din Mastacăn cu piatră de ascuțit/tocilă și afumătoare în spate sau ”lozniță”. Casa e interesantă prin metoda de construcție și prin proporțiile reduse...
Ies peste gard și mă întind pe tăpșanul din fața bisericii vechi din 1776. Vorba vine întins că-mi caut unghiuri să iasă o poză interesantă cu poarta bisericii...
Mă întorc la casa bordei din Răpciuni din același secol XIX. E o casă mică cu o singură cameră folosită temporar de plutașii de pe Bistrița. Bârnele din pereți sunt îmbinate în crestătură semirotundă (”căucește”), tencuiți peste lețuială cu mortar de pământ și văruiți lăsând doar colțurile din lemn aparente. În spatele casei este surla/focăreața/bucătăria de vară construită arhaic conic din bile de molid fixate într-un șanț circular cu pietre. Peste vârf se pune fânul prin care trece fumul vetrei libere cu o cujbă fixată în pământ pentru a agăța vasul de gătit.
La casa din Dumbrăveni e o tanti supraveghetoare și intru căutând să nu murdăresc locul. Pe furiș fac câteva poze (fără bliț fiindcă știu că asta strică culorile și țesăturile) și la ieșire întreb de cercurile cu sfoară.
”Sunt pentru scurs cașul...”
”În altă parte am văzut ceva cam la fel pentru mers pe zăpadă...”
”Sunt niște încălțări mai înalte...”
”Tot ca astea rotunde dor că parcă aveau chingile din piele...”
Și ne așezăm la povești. Mai bine e jos pe iarbă de n-ar bate vântul și de n-ar fi gălăgioasa stradă în spate.
”Mă necăjesc copiii care strică ștergarul de la ușă... Și care iau sforile să facă poze...”
Tare dragă e femeia și îmi place să vorbesc cu ea. E atât de bună la suflet că se simte doar din câteva cuvinte! Povestim și de scrânciob și de casa cea mai veche din muzeu. Are cheie, se vede de aici, dar e prea multă lume.
”Poate o deschid când or fi mai puțini că nu pot ține două case deschise... Dar nu e aranjată... Până la ziua muzeului (15 mai) o aranjez și o deschid...”
Câteva cuvinte mai jos despre acea casă...
Povestim de toate și ni-i drag să găsim pe cineva bun cu care să mai împarți un cuvânt... Că altfel ar fi tare obositor statul într-un loc.
”Uite cum fac poze cu bliț și lasă jos sfoara...”
”O ridic eu...”
”Trebuie să refac prispa și apoi, de nu s-o dărâma căsuța, să-i schimb acoperișul... O mai ține casa mea încă un an?”
E cam rece și nevoie de plimbare. Închide un pic casa și poate revin mai încolo. Sau data viitoare (mi-am propus să vin de ziua muzeului)...
Cobor la biserica din Răpciuni și stau un pic la intrare cu un copiluț tare drag ce-și ”închide” mama și prietena ei cu portița pentru a sări peste ea. ”Orice gard e bun de sărit...” Am grijă să nu cadă copiluțul și mai rămân puțin după ce pleacă ei. Ne vom mai intersecta privirile ceva mai încolo...
Cobor la căsuța mică din Zăpodeni (a din spatele bisericii). Nu are descriere, dar știu că e cea mai veche și adusă prima în muzeu. Așa îmi zisese tanti de mai devreme, chiar dacă citisem pe un panou ca altă casă ar fi fost adusă prima aici de către Dimitrie Gusti la înființarea muzeului în 1936... Săptămâna trecută am fost cu ceva treabă la cimitirul Bellu din București și am văzut pe un cavou numele Dimitrie Gusti (1880-1955), membru și președinte al Academiei Române în 1944-1946. Este vorba de același mare om de știință!
Casa este micuță, are acoperișul din paie și o grămadă de albine sălbatice și-au făcut cuib în paie. Poate din acest motiv nici nu se îndreaptă prea multă lume spre casă! Are o bancă pe o laterală și mă așez pe ea în uimirea privirilor unui grup de italieni. Se uită curioși la mine și la casă doar de la distanță! le-aș spune că e cea mai veche casă adusă aici, le-aș mai spune și alte detalii, dar ei vorbesc prea mult și repede și nu mă descurc în limba lor... De înțeles înțeleg eu o parte din cuvinte... Mă rotesc în jurul casei, fac două poze prin geam și văd două deschizături pe partea cealaltă.
Să adaug un amănunt interesant: ceea ce vedeți acum din sticlă la geamuri nu era inițial! Deschizăturile prin care intră lumina (acum geamuri) erau acoperite cu bășică de porc foarte subțiată. Prin ea intrau câteva gene de lumină în casă... Altă dată voi întreba și ce e cu cele două găuri de pe partea opusă a geamurilor. Eu bănuiesc că erau pentru aerisire sau pentru vreun coș e fum... În muzeu nu se mai poate păstra bășica de porc pentru că ar trebui schimbată destul de des... Aș vrea ca data viitoare (sau de n-o fi și până atunci) să intru în căsuță și de ce nu, să ajut la restaurare...
Sar pârleazul în ograda din Oltenești, jud. Vaslui unde înaintea casei e coștereața (cotețul de păsări) rotund. Doamna supraveghetoare de aici e atentă la toți care intră în casă (fiindcă sunt destul de mulți) și nu pot face poze... Casa se pare că ar fi pentru două familii fiindcă simetric sunt două bucătării și camere de dormit... Doar afară masa din piatră și beciul/crama pentru vinuri mă lasă să le pozez...
Merg pe la o casă în restaurare și ajung la ograda unei case aduse din Fundu Moldovei. Dacă nu aș fi fost acolo, probabil aș zice că doar e vorba așa (era singura dată când am ajuns în Călimani)... Dar chiar localitatea este pe valea Moldovei între Obcine.Pe lângă casă, grajd (cu sanie și căruță), fântână și alei largi e și o bucătărie de vară sau ”colibă”. Cel mai probabil ograda e așa de mare fiindcă aici se țineau și jocuri și hore... Am reținut gardul cu zăplaz și fântâna pătrată de lemn...
Spatele curții e deschis și pe lângă un coteț de câine făcut dintr-un trunchi de copac gros ajung în ograda unei case mari din Voitinel (1785). Casa a fost a unei familii înstărite după dimensiunile bârnelor groase, îmbinate în cheotoare dreaptă și acoperite cu humă. Un aspect deosebit al casei este foișorul masiv de la intrare cu uși prinse ”în țâțâni”. În fața casei este o altă casă tot din sec. XVIII din Straja de pe valea Sucevei. Fiind case pe dealuri, oamenii se ocupau cu creșterea animalelor și cu prelucrarea lemnului. Se remarcă bârnele groase unite în ”cheotoare stănească” cu capete în partea superioară mult ieșite în exterior și formând o tindă largă. Într-un capăt al tindei puteți vedea o piuă manuală...
De-aci pe lângă moara mică ajung la casele dobrogene cu rame albastre la geamuri! Adică o casă din Ostrov prin ferestrele căreia observ preșurile și paturile din pământ joase și cea din Jurilovca (lângă moara mare din aceeași localitate) unde mi se termină acumulatorul de la aparatul foto. Admir puțin camerele și adăposturile pentru căruță și scule, toate așezate sub același acoperiș! În curte e un cuptor și o interesantă piatră rotundă săpată ca un lighean mic. O familie vrea să își facă poze în interior și le explic că nu e voie și motivul (decolorarea și degradarea pieselor expuse). Renunță la poze și supraveghetoarea îmi mulțumește.
”Dacă le spuneam eu, nu mă credeau :)!”
Mai departe merg spre o casă mare din zona Măldărăștilor unde sunt mai mulți vânzători. Încă nu vreau să merg la ei că sigur ne întindem la povești. Fac dreapta spre o casă din Goicea Mică, jud. Dolj construită de clăcași la începutul sec. XX, când după reforma agrară bordeiele au fost înlocuite treptat cu case înalte. Urc pe scări deasupra pivniței și-mi vine ideea cu făcutul pozelor cu telefonul! Iupiii! Caut să poze câte ceva prin interior. În camera de locuit niște ouă așteaptă într-o strachină să le vină rândul la Paști, în camera oaspeților totul e curat și primitor...
Prin spatele caselor trec pe la un rând de case ardelenești în restaurare (în stil săsesc) și ajung pe partea cealaltă a casei din Bârzoteni-Măldărăști. Urc pe treptele de piatră în foișorul de deasupra pivniței și fac câteva poze la flori înainte de a-mi începe periplul printre comercianți. De remarcat agățătoarele de lemn de la streașină, nu ca cele metalice uzuale (așa cum am instalat și eu unele în Norvegia pentru a-mi câștiga banii să mă întorc acasă în 2011!).
Din foișor aud o discuție interesantă a blănarului cu un tip blond și o tipă tânără elegantă.
”Spuneți-i să pună căciula peste vârfurile urechilor :D!”
Cobor lângă ei și mă prind că el e francez după cum vorbește.
”Blana asta e spălată în una... două... patru ape... Și uite aici o blană de lup”, își laudă omul marfa. ”Luați o căciulă!”
”Mulțumim!”
Ei pleacă și intru în vorbă cu omul.
”De vine vreun american, zi-i că e vampir să vezi cum îți ia blana lupului!”
Râdem amândoi.
”Blana e bună pentru vreo vilă mare”
”Da, a lui Becali :)))!”
Salut omul și pe partea cealaltă văd niște străchini. Cică ar fi originale de la Horezu. Știu cum stă treaba pe acolo! Văd că e doar 5 (cinci!) lei una și întreb de nu-i prețul prea mic.
”Nu-s ale mele, doamna le face, eu îs șoferul”.
”Zic de preț că știu ce muncă e la fiecare. Manuală mai mult!”
Nu mă pot abține și-mi iau patru străchini (chiar de un prieten mi-a făcut și el câteva) și merg mai departe după câteva vorbe și cu următoarele tanti tot cu oale (și ulcele :D!).
Ies din marea ogradă și mă îndrept direct spre mica biserică din lemn. E adusă din Timișeni, Gorj și se remarcă prin pictura interioară și mai ales prin cea exterioară (e construită pe un promontoriu al satului în 1773 și pictura a fost finalizată în 1874-1875 după adăugarea turnului clopotniță). E una din puținele biserici în care s-a mai păstrat exteriorul pictat! Îi explic unul copil câte ceva despre pictură și despre brâul Maicii Domnului și bunica lui îmi laudă cunoștințele. De obicei brâul este în jurul bisericii, aici doar la pridvor lângă portița mică. Doamna îmi spune că pe vremea ei (adică înainte de 1989 ca să ne înțelegem că vorbim aceeași limbă!) chiar ea și-a botezat copiii pe ascuns fără să meargă la biserică! Îi înțeleg frica și nu mai insist :)!
Merg spre biserica mare maramureșeană și la dreapta trec pe lângă toalete și casa jandarmilor și intru în ograda casei ”cu legătură” din Șuici (sec. XX), casă construită astfel pentru a asigura locuință după căsătoria celui mai mic fecior sau casă de reprezentare pentru musafiri. Aici pe prispa de lemn e o expoziție de covoare și ștergare...
Doar lângă ce dau de casa din Clopotiva, construită în 1920 în Țara Hațegului și adusă în muzeu în 2004. Acum trei săptămâni intrasem doar pentru o poză fiindcă ploua cu spume... Este o casă cu două rânduri (parte și etaj), primul fiind din piatră și destinat bucătăriei de vară (unde se și locuia) și pivnița. Acum între noi fiind vorba, e normal ca pivnița să fie lângă bucătărie ca să poți lua mai repede și de-ale gurii și de-ale băuturii :D... La etaj (unde urc pe scări solide) sunt camera de oaspeți spre stradă și camera de lucru spre șură. În ultima se dormea iarna și încălzirea se făcea printr-o sobă de fontă... De aici se puteau supraveghea mai ușor oile din ocolul lipit de spatele casei... Mai jos e un detaliu din camera de oaspeți în așteptarea lor :D!
Doar trec ulița și dau de o casă din Drăguș, jud. Brașov. Tocmai ce ziceam mai sus că nu prea am văzut case ardelenești. Pentru un om de munte, Drăguș spune multe. În primul rând că este satul aflat la poalele muchiei Drăgușului din Făgăraș, muchie pe care se poate urca la vest de valea Sâmbetei (am urcat vara) spre căldările Răcorele și dacă vrei mai apoi la dreapta spre lacul Viștișoara din valea omonimă. De asemenea Drăgușul este unul din satele din care s-au dus în munți membri ai rezistenței anticomuniste. Citiți despre Remus Sofonea zis Brâncoveanu în ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” a lui Ion Gavrilă-Ogoranu...
Revenim la muzeul satului... Casa mare cu șură în față (nu-s unite ca la alte case, ci doar foarte apropiate) găzduiește în curte niște expozanți cu diverse oale, farfurii, platouri, pisătoare de usturoi, coveți (copăi), linguri sau scaune din lemn. Chiar colateral aud o întrebare: ”La ce folosesc astea?” ”La fripturi...” (știți cum sunt platourile cu mai multe adâncituri). O masă pe care au fost exponate spre vânzare acum parcă doar stă să poftească în fața șurii...
Prin spatele casei sar pârleazul peste două garduri și ajung la o casă în curtea căreia sunt expuse ii, bundițe și haine de piele. Mi-ar fi drag să mă uit la ele și parcă ceva mă atrage să mai merg. În față e scena și în dreapta o tanti care vinde turtă dulce. Parcă e tentantă... Copile, nu mânca tot ce e dulce :D! Între ele e o cruce veche ce-mi place tare și aștept să fie liber în spatele ei ca să pot prinde ”în chip” cum vreau eu :D!
Trec pe lângă scenă și văd pe dreapta un omuleț fain (să tot aibă peste 65-70 de ani după barba albă și lungă) încălțat în opinci și ițari. Frumos este omul! Mă uit la el și la opinci, văd că unele îs din piele, altele parcă ar fi din cauciuc... Lângă mine apare o tipă care se uită fix la niște opinci galben lucioase. Cred că și cu ceva ironie (de fapt sper)! E îmbrăcată cu o haină săsească și mai devreme la moara mare din Jurilovca stătea la pozat pe o bancă. Cum să nu atragă atenția o tipă cu fustă scurtă și cu haină din Ardeal care stă la pozat sub obiectivul unei prietene :D?
Trec și de ”moșul” în opinci și în ograda casei din Ieud îs trei mese cu vânzare cu tot felul de ii și haine tradiționale. Nu vreau acum să fiu rău că mi-a plăcut ideea, dar m-a zgâriat puțin la urechi să aud vorbindu-se maghiară aici. E adevărat că vorbeau între ei și-și spuneau despre fiecare haină de unde e (bineînțeles despre cele maghiare). Da'uite cum arată poarta casei maramureșene...
Prin spatele casei ajung la gardul intrării spre palatul Elisabeta. Mi-aduc aminte că anul trecut a fost o zi a porților deschise și nu am avut cum ajunge... Pe partea cealaltă a aleii de intrare în palat mai sunt niște case tradiționale. Oare zona respectivă s-o vizita? Cercetăm problema altă dată...
Apăi fac ce fac și printre case ies la trei cruci de piatră. Uite cum s-o scofâlcit una dintre ele. De vreme, de trudă...
Și unde mă scoate aleea? Chiar la casa din Câmpu lui Neag unde acum trei săptămâni m-am împrietenit cu draga muzeografă. Văd că e casa deschisă, pe ea nu o văd pe acolo... Cine știe? Merg spre casă, fac câteva poze și la ieșire spre poartă e deschisă camera din dreapta. Acolo e cineva care pare să se îmbrace, să strângă ceva. Mă apropii și e prietena mea.
”Ah, tu erai... Ce bine că ai venit!”
E un zâmbet de la fiecare către celălalt. Mai schimbăm câteva vorbe bucuroși de revedere. Despre una, despre alta, de nu știi cum trece timpul... Bine e când găsești prieteni și când te găsesc...
”Vreau să mai vin de ziua muzeului. Poate sâmbătă că vineri lucrez...”
”Pe mine tot aici mă găsești :D!”
Cât vorbim vin trei fete îmbrăcate în costume populare foarte faine. Lăsaseră aici niște cofraje de ouă și au venit să și le ieie înapoi. Mâine nu mai stau pleacă acasă.
”Voi de unde sunteți fetelor?”
”Din Hărman...”
”Am fost pe acolo... Lângă Brașov...”
”Săru-mâna!”
”Drăguțe sunt, vin an de an aici cu câteva oușoare cu un profesor probabil :)!”
Ne salutăm cu drag și pornesc pe aleea principală spre ieșirea din parc dinspre Berăria H. Chiar mă întrebaseră mai devreme unii de berărie când stăteam de vorbă cu tanti de la casa din Dumbrăveni...
Trec pe lângă casa din Trăisteni, pe lângă morile de apă și casele din sudul Olteniei, pe lângă hanul ”La barieră”, casele dobrogene și moara mare, pe lângă casa din Oltenești și apoi la cea din Zăpodeni. Vreau să îi mai fac câteva poze micuței case cu puține geamuri și o ușă mare și închisă acum. Parcă am început să îndrăgesc căsuța asta...
”Cinci minute și gata cu serviciul!”, glumesc cu paznicul.
”Abia aștept!”
Pe insula trandafirilor mai prind câțiva cireși sălbatici, iau câteva ramuri de salcie (că mâine sunt Floriile și se zice că trebuie să ai salcie la ușă sau chiar să o sfințești la biserică, dacă poți), urc prin parc printre narcise de toate culorile și spre înserat ajung bucuros spre casă. Fiindcă am cunoscut alți oameni faini, fiindcă am mai parcurs o poveste din ”Glasul caselor” de data trecută...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu