RT Traversare de Crai 6-7.07.2013
Colegi de tură: solo
După mult timp în care Crăiasa nu și-a mai lăsat potecile sub picioarele mele (ultima dată am fost în toamnă când am prins o primă zăpadă), am revenit pe cărările ei dragi. Deocamdată pe cele marcate fiindcă mi-am propus ca în vara asta să îi cutreier toate potecile turistice marcate!
Pentru acest prin sfârșit de săptămână mi-am propus să merg pe câteva poteci cunoscute și chiar am reușit să parcurg mai mult decât aveam eu în planul inițial. Și așa am descoperit și niște locuri și niște oameni extrem de faini!
Ziua 1 - sâmbătă 6.07.2013
Ratez IR de la 5.45 din București fiindcă îmi pusesem o sonerie neobișnuită la telefon și merg cu Regio de 6.35 până la Brașov. Sunt destul de somnoros și pe prima parte a drumului prelungesc somnul din patul de acasă ;). Cam pe la Câmpina mă trezesc, mai schimb câteva vorbe cu colegii de bancă (fiecare cu poveștile și planurile lor) și se așează lângă mine două râșnovence, Dana și Oana, mamă și fată cu simpaticul lor cățeluș Sparky. "Nu-l mângâia că nu mai scapi de el!" Oana tocmai ce terminase școala și antrenamentele și acum mergeau pentru câteva zile la odihnă acasă. Mai povestim de una, de alta și timpul trece până la Brașov. Avem de ales să așteptăm un tren până la 12.10 sau să mergem cu autobuzul din Bartolomeu. Varianta a doua e mai bună, ne luăm bilete de la automatul din fața gării (2 lei) și cu 10 barat mergem până în Bartolomeu. La 11.15 avem mașină spre Zărnești. Se putea mai bine de atât? Le povestesc de planul meu cu Piatra Craiului și Dana chiar ar vrea să meargă cu mine în vreo tură. Așa că facem schimb de telefoane și rămâne să ne auzim. Ne salutăm când coboară în Râșnov și eu îmi continui drumul până la Zărnești în centru (12.00). Știu bine locurile și drumurile și văd că un grup se uită puțin dezorientat pe hartă. Sunt două suedeze și o poloneză care vor să meargă spre Gura Râului și apoi pe circuitul BG pe la Curmătură și pe valea Crăpăturii. Li se alătură un alt polonez care venise de vreo două săptămâni în România și după câteva zile urmează să plece înapoi în Polonia. Îi conduc pe strada Cloșca până la strada Avram Iancu pe care vor merge până la Gura Râului și eu mă întorc pe Barițiu și apoi pe Toplița spre Plaiul Foii. La ieșirea din Zărnești mă ia un o pereche care merge vreun kilometru până la pensiunea Taverna Pietrei Craiului să-și ia copilul care a fost în tabără. Pe scurt mă lămuresc că au urcat până la schitul Colții Chiliilor și puțin în sus pe valea Crăpăturii în zilele de tabără. Debarc la aleea de intrare spre pensiune (o urcare în câteva serpentine înguste), merg câteva zeci de metri și mă ia un localnic șofer profesionist ce ducea o bară metalică la un proprietar de casă spre Plai. Mă lasă în drum aproape de destinația lui și am noroc de un cuplu ce merge la Plaiul Foii. Tipul mai urcase pe traseele de pe westwand și știa bine intrarea spre Diana. Chiar de curând coborâse pe aici dintr-o tură de creastă! Așa că la 13.15 sunt la intrarea în Valea Urșilor (TG). Urmez marcajele la început prin poiana mare de deasupra drumului, trec de un izvor amenajat la marginea potecii largi, las un drum de tractor în dreapta (din câte am înțeles la capătul acestui drum ar fi un izvor foarte bun) și intru în pădure în urcuș continuu. De vreo două ori traversez firicelul de apă care la un moment dat dispare de lângă potecă, poteca mă duce printre pereți de stâncă, prin mici chei și peste câțiva copaci căzuți peste potecă și la 14.30 ies în poiana refugiului Diana (cca 1500m altitudine!).
Salut cele două grupuri de aici (unii sunt alpiniști după echipament), stau câteva minute și pornesc pe Padina Popii pe TA. În fața mea porniseră trei prieteni (celălalt grup) din cartierul Pantelimon, București, veseli, nevoie mare! Erau hotărâți să urce până sus în creastă! Schimb câteva vorbe cu ei, îi depășesc prin pădure și ajung la baza primului cablu. Aici un grup se distra cu poze în diverse poziții pe cablu. Și li se părea greu să meargă mai departe! Las rucsacul, cobor pe o altă variantă marcată puțin mai jos în potecă, mă reîntâlnesc cu bucureștenii și revin în șaua "cablului". Le fac o poză celor trei și pornesc cu avânt pe cablu. Mie mi se pare tare simplu! Trec și de al doilea cablu și printre jnepeni ajung la lungul grohotiș al Padinei Popii. Urc cât mai pe lângă perete și în șaua de deasupra Cetății Dianei (cu ale sale Turnuri) întâlnesc pe un tip Dumitru (Dumi) singur. Îmi spune că grupul lui merge mai încet și e undeva pe creastă înainte de Ascuțit 12 în total cu el!). Au urcat pe Lanțuri și merg foarte încet. Îi spun și eu că plănuiesc să dorm la Ascuțit sau la Curmătura, dar nu știu dacă am bani suficienți (am doar 20 de lei cash la mine). Îmi dă (!) încă 20 de lei fiindcă ei se descurcă (chiar dacă nu și-au plătit cazarea la Plaiul Foii). Îi mulțumesc (și atunci, și acum!) fiindcă astfel am avut bani să stau la Curmătura și să mă întorc până în Brașov la un bancomat! Urc pe TA până în creastă în vârful Padina Popii (2018m).
Aici mai întâlnesc un alt grup de trei montagnarzi care coboară pe Padina Popii pe unde am venit eu. Ne urăm reciproc drum bun și în 40 de minute ajung la refugiul Karol Lehmann/Ascuțit de lângă vârful cu același nume. Abia apuc să îl marchez pe GPS că se lasă ceața și aproape instantaneu să dea cu piatră (17.00). In refugiu suntem vreo 15-16: doi băieți străini, eu, un grup de 4 bucureșteni montagnarzi și o parte din grupul lui Dumi. Unul din ei, cel mai în vârstă fusese de curând în Anzi pe ceva cinci sau șasemiari! Încearcă să mă convingă cu niște whisky canadian să rămân în refugiu, dar eu refuz fiindcă pe munte beau alcool cel mult la sfârșitul zilei. Și încă nu s-a terminat ziua chiar dacă ceața nu prea mă îndeamnă să plec mai departe. Tot aștept să se mai ridice ceva pentru a coborî pe Padinile Frumoase spre Curmătura. Vorbesc cu cei din grupul lui Dumi, mă liniștesc aflând că sunt toți ok (două fete s-au întors înainte de primele lanțuri) și ar vrea (e aproape ora 19.00!) să coboare pe Brâna Caprelor. No way! Le recomand și îi trimit după Dumi pe Padina Popii. De la Diana pot să coboare și pe întuneric! Mai vine un grup de 3 montagnarzi care vor rămâne în refugiu, deci 7 cel puțin peste noapte!
Pe la 19.00-19.05 se ridică ceața și ăsta e momentul plecării. Salut camarazii care s-au hotărât să rămână în refugiu și pornesc la vale. Cobor pe pintenul de sub refugiu și fac stânga și în serpentine în jos până la un mini-punct de panoramă. Sub el e singurul cablu de pe padini care trece printr-un horn nu prea adânc. De la horn în jos cobor pe grohotiș, trec spre nord (tot stânga) prin câteva poieni ce alternează cu zone de pădure și mă minunez de cât de diferit e traseul față de amintirile mele. Eu îmi aduceam aminte că pe grohotiș cobor până la drumul de mașină ce urcă la Curmătura! În coborâre printre rădăcini întâlnesc un grup care nu mai găsise locuri la Curmătura și urca spre refugiu. Le spun situația de sus și lor le rămâne să se hotărască ce fac! Văd că tot urcă spre refugiu. E decizia lor! Cam pe la 20.30 ies la drumul de mașină și începe să plouă foarte mărunt și rapid. E bine că nu mai am mult până la cabană! Aproape că alerg și în 10 minute sunt în pragul cabanei! M-a udat ceva și nu-i bai! Mă usuc eu repede!
Intru în sala de mese și de cine dau la prima masă: sunt Bogdan Nenciu de la Nootka cu Ana Georgescu! Bogdan tocmai căștigase un loc fruntaș la concursul velo organizat de Riders Club. E așa de mândru și bucuros de cupă și de premiu, le scoate pe masă să le admir (nu prea mult că nici lui nu îi place asta prea tare!) și îmi zice că îmi face cinste cu niște vin. Imediat ce rezolv cu cazarea! Primesc ultimul loc (30 de lei) într-o cameră de 12 locuri și e cea mai mare bucurie pentru mine. Aproape că nici nu mai speram la asta! Sărbătoresc cu Bogdan și cu Ana cu câte un pahar-două de Merlot, cu icre și ciocolată cremă și cu multă bună dispoziție! Colegii noștri de masă sunt foarte volubili, dar au mâncat și refuză ce avem noi pe aici! Din sala de mese mare apare Cosmin Munteanu, coleg din Clubul Alpin Român Brașov. Nici că mă gândeam să mă întâlnesc cu el, cu Cristina, soția lui și cu fetele. Sunt un pic cam gălăgioase, dar după ora 22.00 se cumințesc ele! Și noi căci ne retragem la somn. Eu mai vorbesc cu Vasile, cabanierul, și cu ajutorul lui despre traseul de mâine. Pe harta PNPC nu apare foarte clar BR peste Măgura pe care fusesem acum ceva ani și pe unde voi merge mâine! la 23.10-23.20 mă retrag la somn în liniște să nu deranjez colegii de cameră.
Ziua 2 - duminică 7.07.2013
Fiindcă mi-am propus un traseu destul de lung și merg și singur, mi-am pus ceasul să sune foarte matinal (6.00). Caut să fac cât mai puțină gălăgie sau deloc, strâng patul și il las așa cum l-am găsit, mă îmbrac și mă încalț pe hol și în 15 minute sunt în fața cabanei. Cât stau aici să mănânc și să îmi iau apă (adică vreo jumătate de oră) mai iese încă un coleg de cabană. Doar pentru o țigară matinală! Cu chef de drum pornesc în sus pe PA spre Șaua Crăpăturii. E tare faină poteca amenajată cu trepte din lemn, potecă pe care voi veni și săptămâna viitoare și peste trei săptămâni! În doar 20 de minute de la cabană ajung în șa, fac o scurtă ieșire din potecă până la locul de panoramă. Aș vrea să văd eu mai multe, dar ceața se lasă spre mine undeva pe la 1600-1650 de meti altitudine. Nici spre Piatra Mică, nici spre cablurile ce urcă spre Turnul Pietrei Craiului! Nu-i bai, merge și în condiții de vizibilitate scăzută!
Pentru câteva zeci de metri merg prin pădure până în prima poiană unde pe un panou e descris grohotișul Pietrei Craiului ca habitat protejat de importanță europeană. Nu stau prea mult, urc pe lângă placa montată în 1985 de Montan Club Moreni și pentru câteva secunde mă opresc la placa comemorativă a 65 de ani de la Faurirea Statului Unitar Român (1 decembrie 1983). La câțiva metri mai sus este locul unde astă iarnă mi-am pus colțarii într-o tură de o zi de cembrie! Urc prin ceață pe cabluri și hornuri, parcurg pe lungimea ei poiana dinainte de vârf și la 8.00 sunt lângă crucile de pe vârf. Trimit mesaje câtorva prieteni dragi și dă-i la vale în 30 de minute până în poiana Zănoaga.
La stâlpul indicator mă întâlnesc cu doi montagnarzi sibieni ce veneau de la cabană. Li se pare uimitor că la ora aia mă văd după toată Piatra Mică! Coborâm împreună din poveste în poveste spre fântâna lui Botorog unde alimentăm și apoi pe drum până la Gura Râului. Drumul ăsta mi-e mai mult decât uzual și d-asta nu slăbesc deloc pasul. În dreptul cabanei îi salut, le mulțumesc pentru companie și intru până la cabană. Totul e pustiu pe aici. Și cum era altă dată... La plecare mai stau de vorbă cu câțiva doritori de munte cărora le spun cam cum e vremea pe sus și la ce să se aștepte dacă vor să urce. Eu am alte planuri acum: dealul împădurit Măgura! Pornesc înapoi pe drum până la Botorog și de aici încep să urc pe drumul ce merge spre Măgura. Merg doar două curbe și ies din drum pe poteca ce urcă abrupt în stânga. După câteva zeci de metri fac dreapta în pădure și ies într-o altă curbă a drumului. Pe asta n-o mai știam! Cum nu pare nimic mai departe în stânga, merg vreo 200 de metri pe drum spre sud până la prima curbă. După curbă opresc un localnic cu o Dacie papuc, îl întreb de a văzut ceva semne ("dungi roșii cu alb") și-mi zice că a văzut doar semne de concurs. Îi mulțumesc, mă întorc la curba în care ieșisem mai devreme și dibui poteca mai susprin urzici mari. Nu e nici un stâlp indicator! Urc abrupt și ies la marginea unei poieni unde semnele mă ghidează la stânga prin pădurea destul de deasă. Curând ies în a doua poiană prin care poteca mă conduce liniștit spre dreapta. Las în stânga un sălaș și o cruce mare și nouă de lemn și dau de un marcaj TA. Pe aici să fie traseul spre Tohănița? Mă uit pe GPS, mă uit pe la marginea pădurii, nici urmă de semne. Nu e pe aici! Așa că urc prin dreapta poienii pe BR și regăsesc marcajele. Le urmez, ocolesc vârful Prislopului (1298m), ies pe marginea pădurii în prima poiană mare de sub vârful Gălbinarea (1320m). Chiar înainte de stâncile Gălbinarei e un sălaș cu marcaj pe el și poteca merge spre nord. Ca și mai devreme, ocolesc și acest vârf pe la nordul lui pe o aproximativă curbă de nivel și în ușoară urcare ajung în poiana-șa de sub vărful Măgura Mare (cel mai înalt dintre Botorog și Bran). Un cal foarte fain se uită mirat la mine. Nu cred că vede prea des turiști pe aici!
În stânga e un alt sălaș cu semn și pe partea lui dreaptă e un stâlp indicator: arată un marcaj TA spre Măgura! Știu povești de la prieteni despre acest traseu și nu am fost niciodată pe aici. E musai acum! Părăsesc pentru câteva ore banda roșie pentru frumosul sat Măgura! Cobor spre un alt stâlp unde mi se arată 15 minute până la Măgura tot în jos, la prima casă nu se mai vede direcția și țin un drum în stânga în coborâre. Greșit! Pe aici sunt doar semne de la MPC sau de la vreun concurs velo! După vreo 50 de metri diferență de nivel fac cale-ntoarsă până la acea casă cu marcaj și continui în jos pe vale. Găsesc semnele pe partea dreaptă a văii, urmez o potecă vagă și slab marcată, de două ori ies din poteca marcată rar (o dată e o mică potecă înșelătoare în sus spre Gălbinarea și altă dată dau într-un gard de lemn), cobor câteva serpentine și ies într-o uliță mare. Aici se termină marcajele complet! Din curba în care am ieșit văd un drum în sus, merg pe el și în vreo sută de metri ies la o casă locuită. Nu vreau mai mult decât o sticlă de apă.
"Sărut mâna, puteți să îmi dați și mie o sticlă de apă?"
"Da, sigur. Ia de la țeavă din curte! Eu stau aici să mă uit de pui!"
Cobor în curte, iau să iau apă și bărbatul femeii se uită la mine din ușă mirat. Intru în vorbă cu el și imediat se deschide. Îmi povestește de toate de prin război și despre sătenii, mai ales tineri, care pleacă la oraș, despre durerile pe care le are la picioare... Mă ține dragul de ei la povești. Sunt ca niște bunici uitați de lume! Cum să nu stau să îi ascult când știu că rar mai vine cineva pe la ei! Și mai începe să și plouă, motiv să intrăm în prispă, luăm câte un scaun și mai povestim/povestește din amintiri. Când se mai oprește ploaia, le mulțumesc pentru apă și povești și pornesc înapoi spre șaua Măgurii (13.30).
"Da, pe acolo pe poteca ce urcă pe vale!"
Știam că de aici poteca urcă direct printre pietre (amintiri confuze de acum câțiva ani de când fusesem pe aici tot singur în sensul opus). Nu văd marcajele, urmez o potecă în stânga printre pereți și ajung la o grotă pe care o notez pe GPS și o depășesc. Nici urmă de semne! Revin la marginea poienii și pe sub stânci merg spre sud puțin și găsesc marcajele BR și TA. Deci de aici voi avea ambele marcaje cel puțin temporar! Urc printre stânci, pe prima platformă mă latră niște ghemotoace de blană și se gudură apoi pe lângă mine. Sunt cu două fete nordice și cu un prieten de-al lor. Ne salutăm doar prin zâmbete (ce sentiment ciudat, parcă așa eram în primele ture în Norvegia!) și pornesc mai departe. Ocolesc și Măgura mare tot pe nord și ies într-o altă poiană-șa unde marcajul BR face stânga la 90 de grade. De aici teoretic ar trebui să coboare poteca spre Tohănița! Sar peste niște copaci căzuți, văd pe GPS că mă depărtez de direcția poteci TA, revin la unghiul de 90 de grade și văd o potecă în jos. Merg pe ea, foarte rar văd câte un semn, pe firul văii mă rostogolesc pe o pantă de noroi, văd semne în jos și continui să cobor. Ar trebui să fie o ultimă ieșire din BR! Nu găsesc semne în jos pe vale așa cum îmi arată GPS-ul la mod general, urmez poteca spre vest și ies în poiana unde plecasem mai devreme spre Măgura. Revin la o intersecție de poteci vizibile și pornesc în jos pe o altă variantă. Cobor vreo 10 minute pe un picior marcat doar forestier, realizez că nu e drumul bun, mai merg câteva minute și mă întorc până la semne și apoi la BR. Așa e când faci cercetări ale vechilor semne!
De acum urmez doar BR câteodată dublată de TA! După câteva minute mă sună sora mea să mai îmi spună ce mai e pe acasă. De-ar realiza ea pe unde mă poartă picioarele! Cobor continuu prin pădure, trec pe marginea nordică a unei mici poieni rotunde, prin pădure ajung în capătul de sus al unei alte mari poieni înșeuate cu o casă sub șa spre sud, intru în vorbă puțin cu femeia ce strângea plante medicinale.
"Pe aici îi poteca spre Bran?"
"Da, pe aici îi!"
"Bănuiesc că aveți aici pământ de la părinți și bunici de stați aici?"
"Da, de la bunici și străbunici"
"Aici de ce ţine?"
"De Moeciu."
"Nu de Bran?"
"Nu."
"Bine. Mulţumesc. Zi bună!"
Intru iarăşi în pădure trecând peste gardul de lemn al femeii şi în câteva minute ies în ultima poiană a Măgurii. Şi e lungă de nu se poate! Îmi aduc aminte de poiana asta şi ştiu că şi altă dată mă minunam cât îi de lungă. cobor pe marginea ei dinspre pădure, mai trec printr-un culoar de mesteceni şi garofiţe şi la capătul celei de-a doua părţi a poienii trec de un ultim sălaş şi ajung aproape la cota 1000 de unde începe ultimul coborâş. Pe ăsta mi-l amintesc că mi-au ieşit ochii din orbite la urcare! Atunci când am mai fost pe aici eram după o zi întreagă de venit din şaua Strunga din Bucegi! Şi cobor cu atenţie să nu îmi întorc vreo gleznă că nu e frumos tocmai acum! Poteca de pământ coboară rapid, trec vreo două trepte de piatră, ajung la baza unui pinten stâncos ce calmează puţin panta şi cu ultimii metri de coborât văd valea largă a Rucărului. Chiar înainte de a ieşi din pădure mă întâmpină cei doi căţei de mai devreme cu tânărul cu care erau sus pe Măgura Mare. Ca mai înainte, mă latră un pic şi se liniştesc repede. Nordicele lipsesc şi le revăd câteva minute mai târziu. Ies din pădure la capătul potecii la scena unde se cântă cu ocazia Răvăşitului Oilor. Şi cu alte ocazii şi bâlciuri brăneşti ţinute aici!
În stânga văd nişte scări şi mintea îmi zboară imediat: aici e grota în care a fost îngropată inima reginei Maria în 1940! Cea despre care v-am povestit puţin în recenta tură de la Balcic! Ştiu că poate e prea personal, dar am simţit că trebuie să dau bufful jos de pe cap cu respect faţă de Doamna României de altă dată! Doar formal fiindcă inima ei nu mai este de mult timp aici! Cavoul mic şi grilajul au multiple cruci foarte interesante imprimate. E cumva simbolul familiei regale sau al familiei de Hohenzolern?
Revin la scenă, la locul de grătare şi la zidul fostei cetăţi, trec printr-o gaură din zid puţin dezamăgit de imaginea plină de bălării şi gunoaie, revin şi văd şi prietenele blonde ale tipului "cu câinii". Salutări a doua oară! Dau să ies pe pod peste Rucăr şi mă întâlnesc cu o familie care se uita nelămurită pe hartă şi pe indicatoare. Vroiau să ajungă la Curmătura în 3-4 ore cum scrie acolo! Le explic eu câte ceva despre hărţile şi timpii ăştia şi merg cu ei să le arăt grota inimii reginei Maria. Dacă nu au timp de alte obiective de pe pliante, măcar grota şi zidurile de apărare să le vadă! Ne despărţim, pe DN merg la staţia de maşină de lângă castel. E 18.20 şi aflu că la 19.00-19.10 e maşină spre Braşov. Perfect! Mă schimb, mai stau de vorbă cu nişte brăneni care îşi mărturisesc printre altele că în tinereţe nici măcar nu se gândeau că vor fi taxiuri în Bran, mănânc ceva şi puţin după 19.00 vine autobuzul, mă urc în el şi la 20.00 sunt în Braşov la autogara Bartolomeu. Iau un 10 barat până la gară şi la 21.05 (cu 25 de minute întârziere) IC 532 mă ia pe spinarea lui până la Bucureşti (23.20). Reuşesc să prind ultimul metrou pe o parte din drumul spre casă şi restul îl parcurg în 25 de minute în stil nordic walking!
Pentru acest prin sfârșit de săptămână mi-am propus să merg pe câteva poteci cunoscute și chiar am reușit să parcurg mai mult decât aveam eu în planul inițial. Și așa am descoperit și niște locuri și niște oameni extrem de faini!
Ziua 1 - sâmbătă 6.07.2013
Ratez IR de la 5.45 din București fiindcă îmi pusesem o sonerie neobișnuită la telefon și merg cu Regio de 6.35 până la Brașov. Sunt destul de somnoros și pe prima parte a drumului prelungesc somnul din patul de acasă ;). Cam pe la Câmpina mă trezesc, mai schimb câteva vorbe cu colegii de bancă (fiecare cu poveștile și planurile lor) și se așează lângă mine două râșnovence, Dana și Oana, mamă și fată cu simpaticul lor cățeluș Sparky. "Nu-l mângâia că nu mai scapi de el!" Oana tocmai ce terminase școala și antrenamentele și acum mergeau pentru câteva zile la odihnă acasă. Mai povestim de una, de alta și timpul trece până la Brașov. Avem de ales să așteptăm un tren până la 12.10 sau să mergem cu autobuzul din Bartolomeu. Varianta a doua e mai bună, ne luăm bilete de la automatul din fața gării (2 lei) și cu 10 barat mergem până în Bartolomeu. La 11.15 avem mașină spre Zărnești. Se putea mai bine de atât? Le povestesc de planul meu cu Piatra Craiului și Dana chiar ar vrea să meargă cu mine în vreo tură. Așa că facem schimb de telefoane și rămâne să ne auzim. Ne salutăm când coboară în Râșnov și eu îmi continui drumul până la Zărnești în centru (12.00). Știu bine locurile și drumurile și văd că un grup se uită puțin dezorientat pe hartă. Sunt două suedeze și o poloneză care vor să meargă spre Gura Râului și apoi pe circuitul BG pe la Curmătură și pe valea Crăpăturii. Li se alătură un alt polonez care venise de vreo două săptămâni în România și după câteva zile urmează să plece înapoi în Polonia. Îi conduc pe strada Cloșca până la strada Avram Iancu pe care vor merge până la Gura Râului și eu mă întorc pe Barițiu și apoi pe Toplița spre Plaiul Foii. La ieșirea din Zărnești mă ia un o pereche care merge vreun kilometru până la pensiunea Taverna Pietrei Craiului să-și ia copilul care a fost în tabără. Pe scurt mă lămuresc că au urcat până la schitul Colții Chiliilor și puțin în sus pe valea Crăpăturii în zilele de tabără. Debarc la aleea de intrare spre pensiune (o urcare în câteva serpentine înguste), merg câteva zeci de metri și mă ia un localnic șofer profesionist ce ducea o bară metalică la un proprietar de casă spre Plai. Mă lasă în drum aproape de destinația lui și am noroc de un cuplu ce merge la Plaiul Foii. Tipul mai urcase pe traseele de pe westwand și știa bine intrarea spre Diana. Chiar de curând coborâse pe aici dintr-o tură de creastă! Așa că la 13.15 sunt la intrarea în Valea Urșilor (TG). Urmez marcajele la început prin poiana mare de deasupra drumului, trec de un izvor amenajat la marginea potecii largi, las un drum de tractor în dreapta (din câte am înțeles la capătul acestui drum ar fi un izvor foarte bun) și intru în pădure în urcuș continuu. De vreo două ori traversez firicelul de apă care la un moment dat dispare de lângă potecă, poteca mă duce printre pereți de stâncă, prin mici chei și peste câțiva copaci căzuți peste potecă și la 14.30 ies în poiana refugiului Diana (cca 1500m altitudine!).
Ziua 2 - duminică 7.07.2013
Fiindcă mi-am propus un traseu destul de lung și merg și singur, mi-am pus ceasul să sune foarte matinal (6.00). Caut să fac cât mai puțină gălăgie sau deloc, strâng patul și il las așa cum l-am găsit, mă îmbrac și mă încalț pe hol și în 15 minute sunt în fața cabanei. Cât stau aici să mănânc și să îmi iau apă (adică vreo jumătate de oră) mai iese încă un coleg de cabană. Doar pentru o țigară matinală! Cu chef de drum pornesc în sus pe PA spre Șaua Crăpăturii. E tare faină poteca amenajată cu trepte din lemn, potecă pe care voi veni și săptămâna viitoare și peste trei săptămâni! În doar 20 de minute de la cabană ajung în șa, fac o scurtă ieșire din potecă până la locul de panoramă. Aș vrea să văd eu mai multe, dar ceața se lasă spre mine undeva pe la 1600-1650 de meti altitudine. Nici spre Piatra Mică, nici spre cablurile ce urcă spre Turnul Pietrei Craiului! Nu-i bai, merge și în condiții de vizibilitate scăzută!
"Sărut mâna, puteți să îmi dați și mie o sticlă de apă?"
"Da, sigur. Ia de la țeavă din curte! Eu stau aici să mă uit de pui!"
Cobor în curte, iau să iau apă și bărbatul femeii se uită la mine din ușă mirat. Intru în vorbă cu el și imediat se deschide. Îmi povestește de toate de prin război și despre sătenii, mai ales tineri, care pleacă la oraș, despre durerile pe care le are la picioare... Mă ține dragul de ei la povești. Sunt ca niște bunici uitați de lume! Cum să nu stau să îi ascult când știu că rar mai vine cineva pe la ei! Și mai începe să și plouă, motiv să intrăm în prispă, luăm câte un scaun și mai povestim/povestește din amintiri. Când se mai oprește ploaia, le mulțumesc pentru apă și povești și pornesc înapoi spre șaua Măgurii (13.30).
"Da, pe acolo pe poteca ce urcă pe vale!"
"Pe aici îi poteca spre Bran?"
"Da, pe aici îi!"
"Bănuiesc că aveți aici pământ de la părinți și bunici de stați aici?"
"Da, de la bunici și străbunici"
"Aici de ce ţine?"
"De Moeciu."
"Nu de Bran?"
"Nu."
"Bine. Mulţumesc. Zi bună!"
Intru iarăşi în pădure trecând peste gardul de lemn al femeii şi în câteva minute ies în ultima poiană a Măgurii. Şi e lungă de nu se poate! Îmi aduc aminte de poiana asta şi ştiu că şi altă dată mă minunam cât îi de lungă. cobor pe marginea ei dinspre pădure, mai trec printr-un culoar de mesteceni şi garofiţe şi la capătul celei de-a doua părţi a poienii trec de un ultim sălaş şi ajung aproape la cota 1000 de unde începe ultimul coborâş. Pe ăsta mi-l amintesc că mi-au ieşit ochii din orbite la urcare! Atunci când am mai fost pe aici eram după o zi întreagă de venit din şaua Strunga din Bucegi! Şi cobor cu atenţie să nu îmi întorc vreo gleznă că nu e frumos tocmai acum! Poteca de pământ coboară rapid, trec vreo două trepte de piatră, ajung la baza unui pinten stâncos ce calmează puţin panta şi cu ultimii metri de coborât văd valea largă a Rucărului. Chiar înainte de a ieşi din pădure mă întâmpină cei doi căţei de mai devreme cu tânărul cu care erau sus pe Măgura Mare. Ca mai înainte, mă latră un pic şi se liniştesc repede. Nordicele lipsesc şi le revăd câteva minute mai târziu. Ies din pădure la capătul potecii la scena unde se cântă cu ocazia Răvăşitului Oilor. Şi cu alte ocazii şi bâlciuri brăneşti ţinute aici!
