miercuri, 4 decembrie 2013

Piatra Mare de la vest la est 17.11.2013

Piatra Mare de la vest la est 17.11.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Pentru sfârșitul de săptămână mi-am propus să revăd doar într-o zi niște trasee pe care doar țineam minte că am fost altă dată. Nu mi-am propus o tură lungă, ci mai mult o tură de revedere. Dimineață plecăm la 5.45 din București cu IR până la Brașov. Ne-a costat un pic cam mult pentru o tură de o zi, dar fiecare clipă a meritat! La 8.30 suntem în Brașov în Gara Mare. E greu să te trezești dimineață, dar satisfacția de a fi devreme în traseu e mare. De la Gara Mare mergem cu un autobuz 35 (2 lei biletul) până la Carrefour și apoi cu alt autobuz local ajungem în Săcele în centru. În Săcele văzusem doar un marcaj TG ce ajunge spre valea Gârcinului. M-am uitat atent și pentru BA spre Bunloc și nu am văzut indicator :(. De la capătul mașinii mai mergem câteva sute de metri și intrăm pe valea Gârcinului pe unde venisem acum două săptămâni (BG). Lăsasem în față BR ce urcă pe muchia Cărbunarilor spre Rențea (ce aventuri pe acolo săptămâna viitoare!). 
După câteva sute de metri (înainte de barieră și de cantonul silvic) văd în dreapta drumului intrarea într-o galerie vreo 3 metri mai sus de nivelul drumului. Curiozitatea mă face să intru. "Dacă vrei, vino și tu!" Normal că vine și Ilinca! Lăsăm ghiozdanele și bețele la intrarea în galerie și luăm frontalele. Galeria pare mai lungă decât bănuiam. Mergem vreo 15-20 de metri până la un blocaj de pământ negru și Ilinca nu mai înaintează. Eu urc un pic pe pământ, mă murdăresc pe spate și sincer nu îmi pasă. Bucuria explorării e atât de mare! Urc pe malul de pământ și văd că acesta coboară și galeria continuă, dar e prea mică pentru a nu murdări toate hainele. Așa că mă întorc! 
Revenim la drum și la canton cer informații despre galerie și intrări în ceva trasee (BA și TR pentru tura următoare). Silvicultorul îmi spune că traseul TR pleacă după al doilea pod la dreapta. De BA și de TG nu știe (TG despre care spuneam mai devreme)! Și nici nu știe ce e cu galeriile astea chiar dacă el a avut în administrate lotul de deasupra galeriilor. Cum spune un bun prieten, ne rezumăm să stăm doar la suprafață, nu și în adâncime! Personal dacă e rost de vreo peșteră cât de cât accesibilă, eu mă bag la cercetare!
Continuăm pe drum lăsând în stânga BA spre Rențea (găsită peste râu datorită unei săgeți neobișnuite pe o piatră) și TR spre valea Mușatului si Bunloc (diferență de vreo 50 de metri între intrările traseelor) și mai apoi BG/TR tot în stânga spre Rențea (recunoașteți dintr-o descriere recentă?). Urcăm pe TG pe lângă un saivan și pe lângă cabana privată Ursu, continuăm pe forestier pe valea Gârcinului Mic și pe la miezul zilei recunosc locul unde se iese din drum printr-un rând de brazi în dreapta. Suntem la puțin peste 1000 de metri altitudine! Fac o pauză de câteva minute și Ilinca mă așteaptă puțin mai sus în poiană. Cu energie proaspătă pornim în sus spre capătul poienii. Nu sunt indicatoare și potecile ne conduc în sus! Intrăm în pădure pe un culoar și urcăm spre un vâlcel deocamdată ușor de urcat. 
La un moment dat un copac căzut în față ne derutează. Poteca pare să ne conducă pe un drum într-o curbă la stânga. Eu merg pe drum și apoi urc printr-o defrișare, Ilinca printre alți copaci căzuți și nu găsește nici unul traseul. Vine după mine, mai urcă puțin și tot ar părea să meargă o potecă tot în sus. Mai urc un pic pe urme care par să fie de pădurari (de fapt sunt urme de animale mari). Când văd că piciorul de munte se înclină prea mult și nu găsim semne, hotărăsc să ne întoarcem până la ultimul semn. De acolo trebuie să găsim următorul marcaj. Mai e o singură variantă posibilă: să continuăm pe vâlcel în sus! După copacul căzut găsim marcajele care urcă pe vâlcel. Pe aici e! Am pierdut cam o jumătate de oră pe aici! Sau am câștigat fiindcă am văzut ceva locuri pe lângă potecă ;)!
Urcăm un pic pe firul direct al vâlcelului, pe un început de drum cotim pe sub niște pereți de câțiva metri la stânga și apoi poteca ne tot duce pe malul stâng (drept geografic). Urcăm, urcăm, urcăm... Panta devine din ce în ce mai mare și parcă am părea să ajungem undeva într-o creastă.
Când nu mai vedeam o ieșire în față, cotim la stânga după marcaje și urmăm câteva serpentine strânse pe o panta unui picior de munte. Deasupra serpentinelor mă opresc să o aștept pe Ilinca (era mai în urmă). Cu greu îmi stăpânesc picioarele să nu o ia înainte :D și urcăm amândoi pe o ușoară curbă de nivel până la capătul unui perete de vreo 15-20 de metri înălțime. Nu știu dacă are vreo legătură cu ceea ce scriu, dar exact atunci vorbeam de colegi înalți care par duri și de fapt căldura din sufletele lor te pătrunde o dată ce i-ai cunoscut. Pe sub perete mergem pe o brână în urcare până la capătul de sus al stâncii.
Urcăm puțin în afara potecii până la un punct de panoramă (asemănător unui țanc amenajat și nemarcat de sub Poiana Stânii) și pe poteca marcată ajungem sub al doilea perete. Suntem aproape la golul alpin! În dreapta un alt țanc mă atrage crezând că e o a doua panoramă! De fapt e un țanc înconjurat de pădure în toate direcțiile SUB noi! Revenim la marcaje și pe sub perete urcăm tot pe o brână înierbată până la ultimii brazi. Suntem în soarele platoului cabanei! Tot pe dreapta pe lângă perete urc pe smocuri de iarbă și văd stâlpul de lângă cabană.
"Uite stâlpul despre care îți spuneam că mi-a dat de furcă!" Amintirea îmi vine de acum mulți ani de când am urcat pe aici iarna și era atât de ceață încât eram lângă acest stâlp și white-out-ul nu mă lăsa să văd cabana aflată la circa 50 de metri. Am strigat și doar sunetul unui fluier de la cabană m-a adus teafăr la căldură! Știu că mai eram cu o persoană căreia nu îi mai rețin numele.
La 15.00 intrăm în cabana mică și caldă, salutăm pe Atti și pe cei de acolo, mâncăm niște orez cu legume (de acasă), bem câteva ceaiuri și mai departe la drum (după o jumătate de oră de când am venit). Toți coboară spre Dâmbul Morii, doar noi urcăm spre vârf! Și pare să fie ceva mai rece decât atunci când am venit! În 10 minute pe TA/BR ajungem la separarea celor două marcaje (arătându-i Ilincăi unele locuri ascunse din Piatră) și lăsăm în dreapta BR care merge spre vârf. Planul nostru este acum altul! Urcăm pe sub pereții vestici ai zonei de vârf (ce știam eu ca s-ar numi Șura de Piatră ca munte, nu ca vârf!). Pe aici am fost o singură dată la început de decembrie acum trei ani. Amintirile de atunci nu seamănă mai deloc cu ce este acum. Atunci poteca a înaintat în prima parte pe un culoar de zăpadă și ceață. Era așa de tăcut și de liniște! Zăpada de un metru ascundea totul și chiar și așa, mi-am adus aminte în unele locuri de peretele de stâncă din dreapta, de brazii cu crengile lăsate sau de trecerile peste rădăcini.
După o jumătate de oră pe sub pereți și prin pădure ajungem la poiana alpină de sub Coada Pietrei Mari/de deasupra Pietrei Scrise. Aici e un stâlp-amintire din tura anterioară unde am fost fericiți să găsim marcajul. Era white-out, nu știam încotro e drumul mai departe și ne-am orientat pe harta pe care o aveam în rucsac! Acum e senin și puțin rece și mergem pe poteca fără probleme ce înaintează prin iarbă. 
După o curbă de nivel de vreo 300 de metri lungime, trecem un picior de munte prin partea superioară și pe următorul vâlcel de sub Coada Pietrei Mari (ultimii pereți de pe platou) cotim la stânga (acum vedem clar stâlpii și poteca) și intrăm în pădure. Trecem pe sub alți pereți și prin "grilaje" de lumină și ieșim în poiana de sub Piatra Scrisă după 55 de minute de la plecarea din cabană (intersecția cu CR). 

E momentul unei mici pauze în care ne bucurăm de spectacolul roșu de pe Piatra Scrisă. Mai devreme spuneam de pereții roșii pe care speram să îi găsim până aici și până la urmă perdelele de lumină roșie s-au lăsat peste Piatra Scrisă. Doar pentru câteva momente până când norii au schimbat roșul în gri-ul stâncii singuratice.
Urcăm printre stânci pe vâlcelul pe unde era zăpadă săptămâna trecută și mai facem o mică pauză la stâna Gălbezei. Bucegii ne oferă un alt spectacol de apus pe care doar vântul și amintirile ni le vor spune mai încolo (16.45).


De la stâlpul de schimbare a marcajului CR în BA vom coborî pe piciorul Gălbeaza (nu Grumazului cum greșit îi spusesem Ilincăi!) spre drumul și valea Pietrei Mici. Singurul scop pe care îl mai avem acum este să ajungem la drumul forestier înainte să se întunece. De acolo putem merge și pe beznă! Coborâm pe prima pajiște alpină, trecem o mică șa și apoi intrăm în pădure. Și dă-i la vale! Poteca coboară la început în serpentine și apoi pe un părăiaș fără nume se tot lasă la vale în coborâre abruptă până la cantonul de pe valea Piatra Mică. Chiar înainte să se întunece (17.25) suntem la poarta cantonului!
De aici pe drumul forestier coborâm fără frontale până la DN1 (18.30) cu o mică pauză la panoul ce marchează intrarea/ieșirea din canionul Tamina. Luna plină ne-a luminat ultimii pași până la DN printre copaci, așa cum Piatra Scrisă și Bucegii ne-au oferit un spectacol de culoare înainte de culcarea soarelui! Era un grup de bucureșteni cu mașinile aici, dar toate erau pline și nici nu am mai întrebat dacă mai au două locuri. Ridic mâna pentru autostop și în doar câteva minute un șofer de taxi oprește și mergem cu el până la gară în Predeal (18.58). Venise de la Mureș și mă roagă să nu vorbesc prea mult că e obosit și nu vrea să fie deranjat. Acceptă câțiva lei pentru drum și pornește mai departe spre casă. Mergem în gară și avem un tren în câteva minute (IR 1622). Casiera acceptă să ne dea bilete (chiar și aparatul automat de bilete care normal nu mai dă bilete cu mai puțin de 5 minute înainte sosirii trenului) și la 19.01 pornim spre București. Ajungem după doua ore și un sfert în București în discuții cu doi tineri (47 și 52 de ani!) care coborâseră în doar 3 ore și jumătate de la Omu. Mă uimește că și la vârsta matură oamenii se grăbesc pe munte. Singurul motiv ar trenul că altul nu prea văd!

Cu amintiri plăcute abia așteptă/aștept tura următoare tot în Piatră!

marți, 3 decembrie 2013

În spatele cortinei 02.12.2013

"În spatele cortinei"

Documentarul "În spatele cortinei" face parte din mai marele proiect "În spatele cortinei de fier" care își propune să refacă istoria. Tot ceea ce ne-au inoculat comuniștii în 65 de ani (50 de ani după unii) despre lupta anticomunistă este fals. Nu luptătorii din grupările de rezistență sunt trădători, ci comuniștii care au preluat cu forța o țară ce se putea dezvolta mai mult pe propriile picioare (americanii pe care i-am așteptat atâția anii nu au venit și nu vor veni spre ajutor decât dacă își vor satisface propriile interese). Documentarul de 50 de minute este o introducere în ceea ce a însemnat teroarea roșie în România. A fost difuzat astăzi 2 decembrie 2013 la ora 19.00 la studioul "Horia Bernea" de la Noul Cinematograf al Regizorului Român de la Muzeul Țăranului Român și va fi difuzat și MÂINE la aceeași oră GRATUIT! Eu zic ca oricine are un pic de sânge de român și demnitate, trebuie să vadă acest documentar și ce va urma și să devină conștient de ceea ce a însemnat comunismul pentru România. Cum bine spunea Ioana Voicu-Arnăuțoiu, fata lui Toma Arnăuțoiu, comunismul nu a însemnat doar teroare, a însemnat și trebuie să însemne acești oameni, aceste istorii, aceste vise (și au fost sute!) care au luptat pentru dreptate, morală și bună cuviință în țara schingiuită de caracatița roșie! Dați mai departe istoria adevărată, nu cea impusă de învingătorii roșii!

Solidaritate Pungești 2.12.2013

Salutare!

Postarea asta și următoarea sunt un pic ieșite din ceea ce v-ați obișnuit să citiți pe aici. Știți că sunt un om pașnic și până azi nu am participat la proteste de stradă (deși susțin ideile "protestatarilor"- Oamenilor ce luptă pentru o idee!). Azi nu m-am putut abține. Cum se poate ca 60 de ani să treacă fără ca nimic să se schimbe în România? Ceea ce nu am mai auzit de la lovitura de stat din 1989 s-a întâmplat aseară: jandarmeria a înconjurat tabăra de rezistență de la Pungești, nu se mai poate intra sau ieși din tabără, presa nu are acces ca să spună adevărul Oamenilor ce luptă pentru pământul lor, au fost arestați "protestatari" pentru motive stupide cum ar fi spargerea unui geam al unei mașini a jandarmeriei (întrebarea mea: "oamenii" care apără legea sau hoții au provocat apărătorii dreptății și ai pământurilor?). Când am citit azi despre ce s-a întâmplat azi-noapte la Pungești, mi s-a părut că mă întorc fulgerător în anii 1947-1950 când oameni simpli erau arestați de securitate (nu merită majusculă!) doar pentru că ajutau luptătorii anticomuniști să mențină flacăra dreptății vie. Citesc despre asta în memoriile lui Ion Gavrilă Ogoranu, care, poate cu ceva subiectivitate, arată prin amintiri ce orori făceau securiștii/comuniștii pentru stârpirea celor ce nu erau ca ei. Recunoașteți arestările, minciunile, manipularea în ceea ce se întâmplă astăzi? E timpul să ne trezim, oameni buni.

Azi am fost la protestul de solidaritate pentru oamenii terorizați din Pungești. Timp de o oră, cât am stat eu în fața guvernului (iarăși nu merită majusculă!), am fost pașnici. Și noi, apărători ai unor idei, ai demnității naționale, ai moștenirii ce am primit-o și avem sarcina să o păstrăm și să o ducem mai departe, și jandarmii. La început jandarmii (care evident știau prin informarea securistică) încercau să ne gonească din fața guvernului ("că suntem în fața unei instituții de interes public") și când au văzut că suntem mulți (300-400) au încercat să ne convingă să nu stăm pe loc, ci să ne mișcăm. Rețineți, nu ne-au oprit protestul, doar au sugerat să nu stăm pe loc! Și ei sunt de acord cu revolta noastră, doar sarcina de serviciu și frica de a nu pierde serviciul îi face să reacționeze așa. Și ei primesc ordine de sus și prin natura serviciului, sunt obligați să respecte ordinele! Cred că mai aveau un pic și începeau să scandeze cu noi: "Uniți salvăm toată România!" "Demisia!" sau "Roșia și Pungești, două inimi românești!" sau "Nu corporația face legislația!" sau "România, stat polițienesc!" sau "Jandarmeria apără hoția!" sau alte și alte scandări. Chiar glumeam că ar fi ceva să le dăm jandarmilor bannere de susținere dacă avem prea multe! Au venit din ce în ce mai mulți jandarmi de frica unei revolte de amploare. Ce s-a întâmplat după ce am plecat eu nu pot spune. Cert e că vocea noastră s-a auzit spre guvern și sper că și în presă! După ce m-am întors de la celălalt eveniment (despre care scriu în postarea următoare), brigăzi de jandarmi erau adunate în toată piața Victoriei. Și nici urme de "protestatari", oameni ce s-au adunat în semn de solidaritate pentru suprimarea dreptului de liberă exprimare de la Pungești... Ce se întâmplă, adunătură de hoți din guvern, vă este frică de revolta populației pe care ați subjugat-o prin metode securiste (înfometare, îndobitocire cu televizorul, bătaie)? Mai știți că în '89 chiar și armata, în care conducerea avea cea mai mare încredere, a întors armele împotriva conducerii? Mai știți ceva de întoarcerea (nefericită a) armelor din al doilea război mondial? Nu puneți paie pe foc fiindcă veți pierde susținerea micii voastre gărzi (căci Garda a fost decimată de predecesorii voștri, dar sângele de român încă fierbe!).

luni, 2 decembrie 2013

Multi-Piatra Mare 9-10.11.2013

Multi-Piatra Mare 9-10.11.2013

Colegi de tură: Geta Oltean, Dora, Sara, Toma Bratu, Ioana, Ligia, Mihai, Kogayon Team



Cum era de așteptat de la mine, nu puteam să las două zile libere și frumoase fără munte. Eu tot vroiam să merg în Piatra Mare și răspund invitației Getei Oltean și a prietenului ei, Toma Bratu, pentru o tura sambătă. Au o propunere de traseu pe care o vom modifica până la ultimul schimb de mailuri vineri seară. Inițial vroiau să urcăm pe la "7 scări" să vedem ce e acolo după reamenajare și să coborâm prin Predeal. Cu fetele (Dora și Sara) era imposibil să urcăm pe scări fără a le lua în rucsac. Așa că varianta finală este cu plecare din Predeal și coborâre pe Șirul Stâncilor.

Ziua 1 - sâmbătă 9.11.2013



Ne vedem pe la 8.00 în Predeal la gară, urcăm spre fostul hotel Cioplea (acum Belvedere) cu Colții Morarului în spate acoperiți de pulberea albă a iernii, după hotel vedem în stânga Piatra pe care vom urca și după ultimele case le lăsăm pe fete libere. Până acum le ținusem în lesă pentru a nu se zgândări cu câinii de la pensiuni și hoteluri.

La 8.45 lăsăm în stânga PA pe care mersesem săptămâna trecută și urcăm pe marcaj comun CR și BR pe potecă alături de un grup de patru tineri bucureșteni până la drumul de mașină ce coboară în valea Azugii. Fetele sunt tare băgărețe și la orice fâșâit de pungă se duc să vadă ce este. Poate o fi ceva de mâncare! Aleargă bucuroase în toate direcțiile de parcă n-ar mai fi văzut pădure. E drept că Sara a intrat de curând în familie (a fost luată de la un adăpost de câini și e speriată de copii) și e mai puțin obișnuită cu lumea și cu natura. Și cu zăpada, cum vom vedea mai încolo!
Pe drum lăsăm în dreapta BR spre Susai (cca 9.00) și continuăm pe drum vreun kilometru până la CA ce urcă la dreapta spre cabana Susai. Altă dată voi reveni și pe această scurtă potecă!
Ieșim din drum (aceasta continuă până în valea Azugii) la stânga și urcăm până în șaua Pietricica. Țin să le menționez colegilor locul unde suntem chiar dacă nu are mare însemnătate. Singurul element care definește șaua este separarea marcajelor CR și CA. Poteca urcă continuu pe culme mai mult prin pădure semi-întunecată. Razele soarelui venite din spate mă opresc la un moment dat pentru câteva poze. Mereu Geta și Toma sunt în fața mea fiindcă ei se grăbesc să ajungă devreme în Brașov. Toma este și maratonist și ca urmare merge repede!
Abia în poiana stânei Pietricica facem prima pauză. Poiana este altfel față de cu mera acum câțiva ani. Pinii au crescut acum peste 2,5-3 metri și cam acoperă partea de jos a poienii lăsând doar un culoar pentru potecă. Pauza e binevenită și niște turtă dulce și apă refac resursele de enegie.
Geta și Toma merg cu Dora și Sara în față, eu depășesc intersecția cu PA și ceva mai sus o familie (mamă, tată și doi copii) îi întreabă pe colegi de varianta pe PA. Cheamă "expertul" și le explic exact pe unde să meargă și unde ajung. Mai sus văd că trec pe lângă mine două ATV-uri și tare mă bucur când se împotmolesc și nu mai pot urca.
"Aici nu e arie protejată? Au voie?" mă întreabă Geta.
"E doar sit Natura 2000!"
Oricum începe o pantă imposibilă pentru ATV-uri și noi urcăm lejer printre rădăcini.
"Veniți la mine!" pare să ne spună un copac cu o mie de brațe.
În 10 minute o săgeată indicatoare ne schimbă direcția la dreapta și după alte cinci minute suntem în poiana de sub Piatra Scrisă. E momentul unei alte pauze de odihnă și de admirare a peisajului. Nu mai fusesem de mult pe aici și nu mai știam cât de frumoasă e Piatra Scrisă din acest unghi. Parcă aduce ceva Panaghia moldovenilor! Dora și Sara nu au răbdare și aleargă care încotro. Sara, fiind și micuță, mai dă semne de oboseală și se lasă pe lăbuțele din față pentru un pic de odihnă.


Traseul urcă printre câteva stânci fotogenice printre care e o pată de zăpadă (care săptămâna viitoare va fi topită cu totul!). Prilej pentru cățelușe de a se juca pe luciul alb ce prevestește iarna! Printre stânci găsim unghiuri de panoramă (de la Făgărași până la Siriu cu trecere prin Crăiasă, Bucegi, Baiului, Neamțului, Grohotiș și Ciucaș) și stâna ne dă ocazia să ne bucurăm de arhaicul locului (stână unde un prieten a dormit de câteva ori în toiul iernii).
De aici pe ton de verde vedem vârful spre care urcăm curând. Lăsăm în stânga BA ce coboară pe culmea Gălbeaza spre valea și drumul forestier Piatra Mică, Tamina și DN1 și urcăm pe platou spe vârf. Peste 10 minute mă opresc puțin la crucea Iulianei-Luana Sirghie, studentă la Conservator răpusă de frig și viscol la 2.11.1974. Și noi suntem acum pe 9 noiembrie!
În 10 minute schimbăm marcajul din CR în BR. Știu că pe hărți CR perge până la cabană. În realitate de sub vârf spre cabană continuă BANDA ROȘIE! În 5 minute de mers la stânga (în sus) pe potecă suntem la 1844 altitudine în punctul cel mai înalt al masivului. Facem câteva poze "de grup" (e miezul zilei) și eu rămân în urmă fiindcă vreau să dau câteva mesaje prietenilor dragi. Domnul Dinu îmi răspunde rapid dintre Apostolii Călimanilor :)! Geta, Toma, Dora și Sara sunt în față și va fi ultima dată când ne vedem în tura asta. Ei se grăbesc să coboare pe Șirul Stâncilor spre Dâmbul Morii și apoi Brașov.
Cobor pe platou și mă opresc puțin deasupra și sub singura treaptă serioasă de stâncă. Iarna e frumos aici cu toboganul la 45 de grade!

Văd ca echipa mea a pornit de sub treaptă tot în jos pe potecă. Fac două cadre de la baza stâncăriei și la vale după colegi! Pe culoarul de pădure ajung înaintea Șurii de Piatră la intersecția cu TA (pe care voi merge săptămâna viitoare). Mai fac câțiva pași și mă sună Geta că au trecut de cabană și că nu mă mai pot aștepta. Nu e nici o problemă, eu oricum mai notez câte ceva în GPS, mai fac câte o poză... Ne urăm reciproc "drum bun" și rămân singur pentru o bucată de drum! Poate e mai bine! 
În prima poiană sunt sub Șura de Piatră și hotărăsc o mică ieșire din traseul marcat. Vreau să văd unul din secrete Pietrei Mari. Urc până la arcada de piatră, mă învârt un pic în jurul Șurii până la placa dedicată eroilor care s-au jertfit pentru independența națională și revin în poteca turistică fără grabă.


De aici în doar 10 minute sunt la cabana Piatra Mare. Trei ceaiuri cu lămâie (2.5 lei/ceai), aflu că nu mai e nici un loc liber (trebuia rezervare) și pornesc la vale după colegi pe BA (13.20)! Cobor pe tăpșanul pe care știam că e poteca (pe unde indică și săgeata) și peste doar câteva minute văd o altă potecă marcată (BA și BR) la stânga. Urc pe ea și aflu că ajunge chiar la ieșirea BG în poiana cabanei. Binențeles că sunt intrigat de situația asta și justificarea salvamontistului de la "7 scări" va fi că pe acolo era traseul oficial. Bull-shit! De vreo 25 de ani merg pe aici și acum îmi spune el că traseul oficial nu e pe unde mergeam toți până acum!


La 13.45 las în stânga BR "familiară" și cobor prin partea de sus a poienii pe BA. Trec pe sub câțiva pereți și apoi prin pădure peste un sfert de oră ajung deasupra Peșterii de Gheață (cred că ar fi corect spus Peștera CU Gheață!) unde schimb marcajul în PR spre Șirul Stâncilor.
Prima bucățică de traseu (mai precis primii 30 de metri diferență de nivel în coborâre) este printr-o defrișare. Mi s-a părut iarăși stupidă argumentația celor de la Regia Publică Locală a Pădurilor RPLP Săcele cum că e zonă de exploatare. Salvamontistul mi-a argumentat că ei nu pot curăța zona că e sit Natura 2000! Nu se bat cap în cap afirmațiile din moment ce RPLP Săcele și Salvamontul colaborează? Din zona amintită cotesc stânga și după vreo 200 de metri fac dreapta pentru a coborî pe sub Șirul Stâncilor (am găsit denumirea greșită de Șirul Pietrei!). Coborâșul mi-e cunoscut și rapid și îmi aduce aminte de un urcuș pe timp de iarnă sau de o altă cățelușă Sara din Brașov! Aud un lătrat la intrarea sub pereți și o sun pe Geta. Mi se păruse că e Dora... Ei au ajuns la Dâmbul Morii și plecaseră de puține minute spre casă!
Stâncile te coboară o diferență de nivel de 200 de metri pentru a urca apoi într-o mică șa și a continua coborârea prin pădure. Puțîn mai jos dau de Drumul Țiganilor (PA) ce face legătura dintre traseele marcate cu PR și BR. Cum e o legătură scurtă, o parcurg dus-întors în vreo 25 de minute și apoi continui în coborâre continuă pe culmea Chivei de est până la bariera de pe valea Șipoaia situată chiar la casele cele mai de sus față de Dâmbul Morii (15.45).




Lângă barieră este montat un panou turistic pe care e scrisă o parte din istoria canionului (text în română, engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, maghiară). Curioasă mi se pare afirmația că de-a lungul canionului sunt 10 trepte între 2,5 și 15 metri pe care se formează cascade. Ori veți vedea mai jos că am trecut în afara traseului turistic prin două cascade de circa un metru înalțime! Așadar, vă repet și vă subliniez: nu credeți tot ce vi se spune! Trec pe lângă locurile de popas (valea Șipoaia, Cascada cu apă vie - nu știu de unde or fi inventat denumirea asta, luminișul însorit) și în 45 de minute de mers normal ajung la noua cabană "Șapte scări" amenajată de RPLP pentru a lua taxă în special turmelor care vin să admire canionul. Înaintea cabanei este crucea lui Ioan Sumedrea, dispărut la aproape 45 de ani în acest loc. Mai încolo voi avea ceva de spus despre crucea asta (ca punct de orientare).
Văzusem că trebuie plătită taxa de 10 lei (adult) și refuzam să cred că nu se mai poate merge prin canion "la liber". Le spun celor de la cabană că nu merg prin canion și îl ocolesc pe variantă. La intrarea în canion angajatul RPLP nu mă lasă să trec de el să intru în canion dacă nu am prostia de brățară fiscală (?) eliberată în schimbul taxei. Stau un pic la discuții cu el și îmi dau seama imediat de stupiditatea situației. El, angajat al RPLP Săcele, persoană juridică ce are în atribuție administrarea pădurilor din Piatra Mare, nu știe unde este Șirul Stâncilor pe care tocmai am coborât. Păi cum să administreze ceva ce nu cunoaște? Tot el îmi afirmă că în zona defrișată de deasupra Șirului Stâncilor e zona de exploatare când acolo e sit Natura 2000 și nu e permis acest lucru! Mă rog, doar discutăm, nu ne certăm fiindcă el e un simplu angajat. Îmi înțelege sugestiile (deși sunt ferm convins că rămân la el și nu vor merge mai departe) și mă lasă să merg până la intrarea pe prima scară pentru o poză. O știi el ce înseamnă să mergi prin canion iarna când totul e doar gheață?
Cam în 20 de minute ocolesc canionul pe varianta PR "de coborâre" (spun asta cu o oarecare iritare în suflet!) și ajung pe muchia versantului stâng al Șipoaiei (drept în sensul urcării). Sunt surprins în muchie să văd că poteca nou-marcată nu coboară deasupra canionului, ci mai merge vreo 200 și ceva de metri și apoi coboară în BG (chiar dacă e și vechea variantă marcată cu același PR!) (17.00).
Drumul îmi e tare cunoscut și, chiar dacă se întunecă, nu am nevoie deloc de lumină. Nu am avut cum să mă verific, dar cu siguranță pupilele mi s-au adaptat la întuneric! Probabil pentru alții par un ciudat care merge noaptea fără lumină, pentru mine e o plăcere! Urc pe vale, văd fiecare treaptă cu ochii și cu mintea, simt fiecare rădăcină și fiecare frunză sub picior, observ fiecare marcaj, totul e adaptat la întuneric! Sunt chiar pregătit să fac bivuac afară dacă nu voi găsi un adăpost! Într-o oră ajung la cabană. Intru în cabană să mă încălzesc, comand ca mai devreme trei ceaiuri și, până să primesc ceaiurile pe masă, intră pe ușă prieteni dragi și cunoscuți: Kogayonii! Ina, Raluca, Drincă, Adriana, Claudia, Oana... Fiecare e surprins să mă vadă aici și ne bucurăm tare de revedere. Sunt un grup foarte fain de 14 prieteni ce au rezervat cea mai mare parte din cabană. Mai e un grup de 3 montagnarzi separat de ei. Înțeleg acum de ce mai devreme mi se spusese că nu sunt locuri libere! Le zic că voi dormi afară fiindcă nu am loc și nici nu se pune problema, rămân cu ei și găsim noi un loc! În fond 18 oameni pe 15 locuri nu e cine știe ce înghesuială! Atti, cabanierul strâmbă puțin din nas când îi spun că știu grupul mare și că mă acceptă să stau cu ei "dacă și ei sunt de acord". Treaba e aranjată și le voi mulțumi mereu prietenilor dragi pentru găzduire! Încerc să îi fac o surpriză dragei Dia care e aproape de noi (Râșnov), dar nu am semnal să vorbesc cu ea! Umplem timpul cu voie bună, povești, râsete, Morocco (Oana de departe ne dă clasă!), cărți. glume... Cam pe la 21.00 picăm pe rând de somn și ne retragem sus în dormitor (la 23.00 se dă stingerea). E atâta căldură că de câteva ori mă dezvelesc, mai vreau să beau niște apă, îmi las buff-ul de la mână și din oboseală/imprudență îl uit dimineață în pat. Îmi voi da seama curând că am uitat buff-ul și știu că am prieteni dragi care mi-l vor înapoia (sau de nu, să se bucure de el). Luni, bunul coleg Dan Tăuțan mă va anunța că e bufful la el să ne vedem cumva. De acum mulțumesc pentru filieră ;)! 

Ziua 2 - duminică 10.11.2013

După o noapte foarte caldă mă trezesc pe la 7.45 (au fost alții și mai harnici decât mine), cobor cât se poate de în liniște în sala de mese, mănânc de dimineață, plătesc lui Atti cazarea (35 lei), îi anunț traseul ce-l voi face azi și iau o ciocolată - rezervă de energie, salut prietenii care m-au primit cu drag în grupul lor și la 8.45 pornesc la drum. Cum am zis, buff-ul mai doarme un pic cu ei până va ajunge la mine ;).
Cobor pe Drumul Familiar (BR) pentru 15 minute pe traseul comun cu BA, las marcajul amintit în urmă în dreapta și cobor pe drumul lejer pe lângă intrarea în Drumul Țiganilor (PA) despre care ați citit mai sus, mai continui puțin lăsând în dreapta Familiarul (pe care voi reveni puțin mia târziu) și continui pe TA spre Prăpastia Urșilor/Ursului.



La 9.40 ajung deasupra Prăpastiei Ursului în punctul unde TA pleacă în trei direcții: spre Prăpastie, spre Familiar și spre capătul superior al Canionului "7 scări". Despre situația asta (anormală din punctul meu de vedere) voi vorbi cu salvamontistul de la canion. Justificarea lui este că așa sunt marcajele precizate în legislație (HG 77/2002). Din ce am citit acolo (ulterior), pentru marcajele secundare se folosesc triunghiul echilateral si punctul cu margini albe, nicidecum doar triunghi albastru! Fiindcă am un scurt segment ce mi-ar rămâne "nebătut", ies din traseul prin Prăpastia Ursului spre canion. Trec două șei și două vâlcele, cobor pe un picior de munte înclinat și cotesc la stânga în câteva serpentine pentru a coborî la canion. Urc pe varianta veche a PR (care este și ea marcată cu același PR - situația de mai devreme cu TA!) și pe varianta nouă mă duc pâna la BG (10.10). Cobor pe BG până la canion și am o altă discuție cu alt angajat al RPLP. Nu mă încântă cu argumentația lui că e fost militar și că el trebuie să îndeplinească regulile (la întrebarea mea "ce va face când statul îi va interzice să intre în casă CĂ AȘA E REGULA" a dat-o din colț în colț) de a nu lăsa pe nimeni să coboare prin canion. Nu merg argumentele cu "dreptul la liberă circulație" și cu siguranța GRATUITĂ a cetățenilor și turiștilor prin montarea/repararea scărilor pentru siguranță ("Nu mă lua dumneata cu amenajările turistice din Italia că și eu am fost ca turist acolo") și pentru a nu mă certa prea mult îi spun că voi coborî pe Prăpastia Ursului și vin de jos prin canion (nu pe varianta lor oficială de retragere!). Urc pe TA pe care am venit până la aceeași triplă intersecție de mai devreme (11.00). Sunt singur pe aici și totuși nu mă simt singur. Partea turistică a Pietrei Mari este pe aici pe undeva: BG spre cabană, canionul "7 scări", Prăpastia Ursului! Altceva nu mai este așa de atractiv pentru turistul care merge "la munte"! Poate doar Peștera de Gheață pe care au văzut-o pe o hartă și "țop și noi acolo!" Aici între poteci nu prea umblă multă lume, deși sunt marcaje și e potecă de legătură! Foioșii, iarba crudă, stâncile cu ceva pământ pe ele sunt prea mult pentru turiștii obișnuiți cu IPhone, teniși pe munte, discoteci... E prea liniște, dovadă "maimuțele" (maimuțele să-mi ierte comparația cu scandalagii pe care îi voi găsi ÎN canion ceva mai încolo!) multicolore dintre pereții canionului. 
 




De la intersecție cobor pe bara metalică instalată acum mult timp într-un mini-horn, urmez poteca pe sub stânci, trec pe lângă un grup de tineri în bocanci și la zona alpină fac pauză de poze pentru câteva minute. De jos apare un vechi montagnard  - iertare că nu am reținut numele  căruia nu greșesc când îi spun că are peste 50 de ani de mers pe munte. Îmi povestește despre echipamentul militar din tinerețe - acum are a patra pereche de bocanci militari și șosete de lână -, despre fostul lui coleg de armată Emilian Cristea - da, Emilian Cristea , alpinistul renumit! -, despre fascinația schiului în Elveția - Zillertal, Hintertux - descoperită la vârsta maturității, despre educația și disciplina Muntelui de acum și din alte vremuri, despre șmecheriile securității înainte de 1989, despre echipamentele montane pe care ei le făceau pe ascuns în fabrici... Parcă e o istorie vie și nu mă satur să îl ascult. Așa mai am câțiva prieteni pe care i-aș putea asculta fără întrerupere fiindcă sunt cărți fără sfârșit.
Pe drum în jos prin pădure mă mai întâlnesc cu câțiva turiști (un grup trece pe lângă noi în timp ce stăteam de vorbă), ajung la intersecția cu BG la podul de lemn de pe pârâul Șipoaia și cobor la cabana "7 scări" hotărât să aflu legalitatea taxei. Le spun angajaților RPLP că plătesc taxa cu două condiții: să îmi arate și să mă lase să fotografiez actele care arată legalitatea taxei (decizia Primăriei) și să îmi taie chitanță. Îmi spun că brățările sunt fiscale (mi-e greu să cred!) și drept document îmi arată "Procedura de lucru privind activitatea de silvoturism desfășurată la canionul 7 scări". Inițial îmi arătaseră un afiș A4 plastifiat cu tarifele de vizitare. "Are ștampilă, e suficient?" Cred că așa ușor pot râde de mine? Mă văd că nu sunt de acord cu taxa lor (păi doar pe aer mai lipsește să avem taxă!) și mă invită la ședințele Consiliului Local Săcele. Cu alte cuvinte "vino tu în vizuina hoților să discutăm!". Fotografiez procedura respectivă, plătesc taxa și iau minunea de brățară și dau să urc în canion. Greu reușesc să mă bag în turmă (vă dați seama că nu am putut sta prea mult!). Chiar la intrare o "turistă" mă apostrofează: Vezi că stai în drum! În drumul gloatei poate! Urc pe prima scară explicând celor de lângă mine că pe o scară la un moment dat trebuie să fie DOAR O PERSOANĂ pentru siguranță. Salvamontistul mi-o ia înainte ca să facă el ordine la scara mare. Adică să îi asigure pe copii chiar dacă urcă mai mulți pe scara de 15 metri. "Dacă am lăsa doar unul pe scară, îți dai seama ce coadă s-ar face!" La așa gândire, așa nesimțire! După prima scară pe pasarela metalică o adunătură de maimuțoi se pozează și urlă ca descreierații. "Mai încet, oamenilor!" Unul dintre ei a intrat pe sub pasarelă și le face poze cu IPhone-ul! Nu-i chip să-i potolești! Îi mai țin în loc la a doua scară și sub scara mare. Unul era să și alunece pe lângă mine "ca să se vadă mai bine"! La scara mare aștept să fie liberă și urc ca pisica în copac. Binențeles că cel din urma mea nu așteaptă să ajung sus și vine după mine. Of! Mai urc vreo două scări și "turbez" la cât trebuie să aștept după alții. Ies pe sub pasarelă și pe firul apei ajung la o prima cascadă de vreun metru. Urc prin cascadă și trec și prin a doua. Aici în copilărie nu țin minte să fi fost scări și podețe! Pe partea dreaptă (în urcare) a canionului urc pe treptele săpate în piatră (doar mai nou sunt balustrade metalice), mai trec de câteva scări și ies la paznicul de sus. "E bine așa?" "Fiți sănătos că tot am mers eu prin apă!" Mai schimb două vorbe su salvamontistul, îmi justifică prezența plasei metalice și îmi recomandă să urc pe PR vechi. Chiar dacă PR nou merge mai de sus! Îi spun de situația de mai devreme (același marcaj în trei direcții) care e și mai sus și mă trimite la HG 77/2002 menționată mai sus ("citește în lege în anexă despre marcaje"). Iarăși mă ia de prost! Îl las în pace și cobor pe varianta lor oficială. Nu merg până la baza canionului (nu o pot denumi intrare!) și continui pe poteca nemarcată până la crucea lui Sumedrea ("fiindcă pe aici e trasată vechea potecă oficial!"). Nici urmă de marcaje PR!
De la crucea lui Sumedrea nu mai urmez poteca marcată și direct pe firul apei (în partea superioară a drumului) și apoi pe marcaj (de la cascada "cu apă vie") ajung în 20 de minute la intrarea în Familiar (BR) (13.10). Aici sunt grătargii și copii ce se joacă cu mingea. Și evident că mai nimeni nu mai urcă pe Familiar, toți stau la iarbă verde și apoi acasă la masa de seară! Doar un ciudat mai pleacă la ora asta pe traseu! Intru pe traseul marcat până la pădure și mă opresc la primii copaci pentru o pauză de apă (din valea Dăschia) și biscuiți. Un timp urc pe vale pe poteca bine marcată și accesibilă în orice condiții, pentru vreo 50 de metri fac dreapta și apoi stânga pe un drum forestier (am coborât aici o dată venind din dreapta din pădure pe o scurtătură) și peste câteva minute ies din firul văii în serpentine la stânga în muchia Chivei de est. Urc pe muchie pe marcaje minunându-mă de cât de familiare și totuși cât de noi sunt locurile. La 14.20 sunt la intersecția Familiarului cu drumul Țiganilor. Aici e un grup de vorbitori de maghiară pe care îi salut în trecere și coborâre pe PA până la PR de sub Șirul Stâncilor.
Mă uimește că după mine a mai coborât un grup pe Drumul Țiganilor. Cred că au coborât mai apoi spre Dâmbul Morii că nu i-am mai auzit în spate. De aici urc într-o jumătate de oră pe sub stânci. Am coborât și ieri pe aici cu gândul de a nu urca fiindcă știu panta (pe alocuri chiar 45 de grade). Bine că așa pe uscat pentru mine e nimica toată!
La 15.00 sunt la intersecția PR cu BA. Până aici coborâsem ieri de la cabană deci acopăr toată poteca cu pasul. Mă opresc un minut pentru două guri de apă și trec doi turiști pe lângă mine la vale. În cateva minute sunt la Peștera de Gheață (după părerea mea ar trebui denumită Peștera cu Gheață) la ieșirea căreia mă întâlnesc cu trei săceleni foarte faini (Ligia, Ioana si Mihai). Ioana găsise o variantă de ieșire din peșteră/fisură și nu vedea o priză de picior de sub ea. Intrăm în vorbă și mă bucur să am companie de aici înainte. Și ei coboară tot pe la Bunloc pe BA. Povestim de una-alta, coborâm mereu pe o curbă de nivel pe sub Piatra Mică și Gâtul Chivei. Mergem de-a luingul Clăii Arse, trecem pe sub șaua unde își are originea pârâul Mușatului și pe sub vârful Bechia (1399m) ajungem în șaua unde vine TR dinspre valea Gârcinului și valea Mușatului (16.20). Peste două săptămâni voi avea o explorare pe acest vârf (explorare nevoită de dispariția semnelor)!
TR e un traseu nou pe care îl voi cerceta cât mai mult posibil o dată cu acea explorare! După această șa mai mergem câteva minute, traversăm o mică poieniță și ieșim în poiana cabanei Bunloc. Deasupra noastră e o cabană nouă despre care colegii  mei credeau că e Bunloc. Ne oprim puțin să bem niște apă și câte un sandwich. Mai bine zis Ioana îmi dă un sandwich și apă și eu mănânc ultima banană din ghiozdan. Înainte de a se întuneca (16.30) coborâm prin curtea noii cabane și lângă vechea cabană (acum arsă) văd un marcaj BA în dreapta prin boscheți. Îmi anunț colegii că îi părăsesc fiindcă vreau să merg pe marcaj (BA). Pe aici marcajele lipsesc și trebuie să te orientezi după nas! Salut colegii care coboară pe drumul larg și eu intru pe lângă stâlpul cu marcaj BA printre arbuști. Peste câteva minute ies la același drum și marcajele dispar. Singura soluție e să merg pe drum. Cobor, cobor pe drum și pe noroi (pe aici e vechea pârtie) văd în față colegii de drum. După alte două serpentine prin pădure ajung din urmă colegii și găsesc și un semn TR. Peste două săptămâni un nenea de la cabană îmi va confirma că pe aici e marcajul TR!
Urmăm pârtia până la stația de telescaun Bunloc, aici le mulțumesc colegilor și ne promitem o întâlnire viitoare (cândva, cumva, undeva :D!) și ies la DN1 la reprezentanța BMW. Cu un taxi (12 lei) ajung la gară, îmi iau bilet la IR (18.28) de la Timișoara spre București, mănânc consistent la restaurantul Pi Piron și pornesc spre casă (ajung la București la 21.15). 

Tura faină, vreme faină, oameni de nota 20, ce trebuie mai mult pentru un we reușit?