marți, 8 noiembrie 2011

Plimbari de toamna 15-16.10.2011

Plimbari de toamna 15-16.10.2011

Colegi de tura: Iuliana Bucurescu, Cezar Partheniu

Suntem la limita dintre toamna si iarna! Asa ne anunta site-urile de specialitate si tindem sa avem incredere in ele! Speram totusi la un cer ceva mai senin fiindca planul nostru cere belvedere panoramica! Ne era dor de Muntele care ne-a crescut "si ne-a dat aripi", Bucegii (a se remarca pluralul Bucegilor fata de singularul Muntelui :D)! Cum Iuliana s-a mutat de ceva timp in Sibiu, eternul dor de Bucegi si Craiasa, de Muntele de acasa (imi vine in minte o prezentare care circula pe internet intitulata "Muntele de la fereastra") creste cu fiecare saptamana care trece. Fiecare locsor de pe aici (Sinaia cu al sau domeniu schiabil, Costila cu ai sai pereti si nenumarate trasee, branele expuse, crestele semete), vaile clasice marcate sau nu aduc in prim-planul memoriei Iulianei zeci si zeci de amintiri.
In ultima saptamana de dinaintea week-end-ului analizam toate posibilitatile de traseu in cele doua zile in functie de vreme. Apar in discutie muchia Balaurului (Bucsoiu Mic), traseu nemarcat ce urca din valea Morarului pe muchia amintita pana in saua Bucsoiului si mai departe spre Omu, braul lui Raducu (pe care Iuliana fusese demult in conditii stranii si nu mai stie exact varianta "oficiala" si eu am fost doar pe jumatate din brau, ceva plimbari pe la Costila, alte vai nemarcate in functie de vreme). Tot analizam noi mental pe unde am putea merge si pana la urma luam decizia finala: mergem vineri seara in Busteni si sambata hotaram ce facem!
Gasim rapid trenurile pentru fiecare (eu am de ales intre doua accelerate ce ajung in Busteni la 19.00 respectiv 21.00 si Iuliana un singur accelerat ce ajunge in Busteni tot cam pe la ora 21.00) si ne dam intalnire in Busteni. Dorul de "casa" e asa de mare ca parca scurteaza timpul de mers! Eu ajung cu primul accelerat, urc pana la Camin unde imi las lucrurile salutandu-i cu bucurie pe Irina si pe Dan, dragi colegi de club, cu care vom petrece tarziu in noapte. Revin la gara cand ajunge Iuliana si urcam amandoi la Camin (vorbind de tot si toate), nu inainte de a mai lua cate ceva de mancare pentru cele doua zile. Putin dupa ora indicata (22.00 pentru a avea un somn profund si odihnitor), ne retragem cu gandul la cancerul de afara (ultima data cand a verificat Dan conditiile meteo, spuneau de -6 grade in aceasta noapte si -8 sambata seara) si la ziua de maine.

Ziua 1 - sambata 15.10.2011

Ne trezim ca boierii la ora 8.00 si ne uitam plini de speranta pe geamul camerei. Cerul ne aduce vesti deloc imbucuratoare. De pe la 1300-1400 de metri tot muntele e invaluit intr-o mare alb-grizonata! Ne gandim noi ca daca asa este aici, inseamna ca la Omu e mare de nori compacta si sigur nu vom vedea mai nimic. Renuntam la Balaurul mult visat de Iuliana si mai tarziu il vom vedea printr-una din putinele insule albastre din marea alba de deasupra noastra. Alegem varianta a doua adica braul lui Raducu. Insa Balaurul ramane acolo in minte ca o idee care va trebui realizata cat de curand! Si mai mult, fiindca partea nordica ii e cunoscuta mai vag Iulianei si total necunoscuta mie, optam pentru sensul dinspre Valea Jepilor (CA) spre Valea Urlatorii (TA). Pe la 10.00 fara cateva minute iesim din Camin si ne indreptam spre hotelul Silva pe un drum descoperit de mine de curand. Cica ar fi o scurtatura pentru a nu mai cobori pana la DN. De fapt mergem paralel cu DNul pe deasupra bisericii, apoi urcam pe la limita padurii si prin padure trecem un pod susupendat care ne urca la intrarea in cimitir. Trecem prin locul de odihna vesnica si iesim la blocurile de langa Silva si statia de cabina. Claile Jepilor sunt acoperite cu caciula alba si noi vom merge pe deasupra lor peste putin timp.

In jurul orei 10.40 incepem Circuitul Clailor sau cu alte cuvinte intram in traseul marcat cu CA ce urca pe valea Jepilor. Ne tot intrebam cand se vor inchide oficial traseele: odata cu primii fulgi de zapada sau la odata fixa? Vom afla rapsunsul mai incolo! Incepem sa urcam pe marcaj pe dreapta geografica a vaii. Inainte de a urca propriu-zis vedem pe dreapta refugiul Salvamont de la baza vaii Spumoase si ma mir cum vechi prieteni (care nu se descurcau deloc cu catararea) acum gandesc doar in vai de acest gen. Dumnezeu sa le dea sanatate si sa mearga tot mai sus!
Urcam din poveste in poveste pe acelasi versant al vaii, prin amintiri din turele trecute si planuri pentru turele urmatoare . Curbele usor ascendente ne duc in firul vaii in jurul orei 11.30 si pentru o perioada vom merge pe versantul nordic al vaii Jepilor.

In firul Jepilor

Mai urcam un pic cu privirea indreptata spre abruptul nordic al muntelui Jepi. La un moment dat vedem un valcel ce pare a fi cel al Lupului si undeva deasupra lui se afla braul nostru strecurat printre brazii putin albiti de cativa fulgi de zapada si vesnic verzi.
Iesim la primele cabluri, le depasim in ritm de capra neagra si poteca ne urca spre punctul de pornire in brau. De multe ori Iulianei traseul ii e putin neclar in sensul ca nu isi poate aminti cu exactitate ce zona urmeaza, ce e in jurul nostru etc. Fiecare pas ii leaga amintirile una de alta si reconstituie mental drumul. Inainte de trecerea pe versantul drept (adica in stanga noastra) ne intalnim cu David Neacsu. Nu are de unde sa ne mai recunoasca (de cate ori nu ne-am vazut la Himalaya!) si schimbam cateva cuvinte despre zona. Aflam ca a plecat la 6.00 din Busteni, a urcat pe Seaca Caraimanului (solo!) si acum revine in Busteni si spre casa. Il admiram, dar totusi ni se pare prea scurt ca timp sa mergi atat de mult. In fine ne uram "drum bun" reciproc si pornim fiecare in directia lui. Noi mai urcam cateva minute si dam de micul horn cablat care ne urca vreo 20 de metri pana la un mic loc de popas. 
"Urca si tu mai artistic pentru poza!" aud de la Iuliana. Pentru ca mai apoi sa imi spuna "Parca erai in parc, nu pe stanca! :D"
Dupa horn e o mica poienita de unde o potecuta evidenta ne va conduce spre braul lui Raducu. Se cam apropie ora mesei (12.30) si soriceii din stomac incep sa comenteze. Asa ca la primul loc putin mai plan hotaram pauza de masa. Il gasim dupa cateva minute si ne asezam pentru a gusta in tihna din mancarica din traista. Vreo jumatate de ora ne ia pauza de masa, timp destul pentru picaturile de apa sa se transforme in fulgi albi din ce in ce mai mari si mai desi care ne vor insoti de acum inainte. Pornim binedispusi pe poteca clara si stim (mai bine zis Iuliana stie de la Crisa) ca trebuie sa mergem cat de mult se poate pe sub perete si sa nu ne departam de verticale.
Poteca ne duce printre sute de zade si urca treptat prin padure. E fantastic cum reusim sa ne furisam pe brana si sa castigam mereu in altitudine (sa tot fie 1700-1800 de metri). In fata noastra se zareste Coama cu Zambri (zambrul fiind un conifer care, conform specialistilor, s-ar gasi doar in Retezat) de care ne desparte ceea ce vazusem noi de jos ca Valcelul Lupului.
Aici avem un mic punct cu emotii. Poteca pare sa se desprinda in mai multe ramuri. Mergem pe o brana de grohotis care se formeaza in fata noastra si apoi se pierde la radacina unei tise. Urcam putin printre radacini si apoi pe cateva trepte albe ajungem in varianta de sus care de fapt este cea buna. Un lucru e sigur: "Trebuia sa urcam peretele ala de mai devreme!" Continuam pe treapta de iarba si coboram in firul valcelului. Branele ne duc pe partea cealalta (dreapta firului) si continuam sa pastram in dreapta pereti de multe ori verticali. Ajungem rapid sub saua din imaginea de mai sus care ne va cobori iarasi pe branite. Chiar ne gandim aici cum o fi sa mergi iarna si sa faci tu poteca, nu sa o vezi ca acum! Suntem chiar la limita dintre toamna si iarna si credem ca astea sunt ultimele zile din anotimpul frunzelor cazatoare.
Rand pe rand, fiecare muchie ni se dezvaluie si foarte curand (13.00) suntem chiar pe Coama cu Zambri. Iuliana imi arata muchia "jnepenita" pe care a ajuns aici data trecuta dupa o lupta frenetica printre crengile groase si intortocheate ale coniferelor de mica inaltime. Ii inteleg groaza de atunci de a parcurge chiar si 50 de metri pe crengi, pe sub crengi, printre crengi zdravene! Dupa muchie coboram intr-o larga caldare unde se inmultesc petele de zapada. E caldarea prin care se scurge la vale Valcelul Claitei. Tinem o usoara curba descendenta pana in linia ce delimiteaza cei doi versanti. Copacii sunt din ce in ce mai albi si mai estetici. Nu ma pot opri sa nu iau cativa din ei pe memoria aparatului foto.
Avand o imagine mai larga asupra versantului urmator, urcam putin pe firul Claitei pana ce gasim o brana care sa ne conduca mai departe. Ne gandim cum ar fi sa urcam vreodata in sus...Dar nu pe vreme ca asta! Ne ramane intiparita intr-un sertar al mintii aceasta idee si mai mergem cativa pasi pentru a vedea o bucatica din brau pe care tocmai am depasit-o. Mai mult peretii de deasupra ei ne atrag atentia si cautam urmele vreunui traseu prin perete. Fara succes!
Niste flori de gheata imi opresc pentru o clipa atentia si "colectorul de imagini".
Urcam lejer pana in Muchia Claitei pana intr-o sa ce intrerupe verticalele in sus si in jos. Zona de deasupra se numeste Peretele cu Florile si in peretii ei se gasesc cateva vechi trasee numerotate 1, 2, 3... Doar cei care au fost pe aici acum mult timp le cunosc fiindca nu exista nimic care sa indice intrarea in fiecare traseu. Iuliana e mereu incantata de locurile pe care alta data le-a parcurs printr-o mare alba. Dupa fiecare muchie se opreste, se aseaza jos si admira spectacolul scenei care tocmai se deschide in fata. Dupa Muchia Claitei ma asez si eu jos si cautam in fata saua Claii, in jos ultimele urme ale Vaii Seci dintre Clai si in sus Peretele cu Florile. In zadar cautam noi Hornul cu Florile caci pe ceata asta nu putem sa ne dam seama de nimic! Poteca ne duce extrem de lejer in saua Claii (14.00).
E prea devreme sa continuam. Ce ar fi daca am merge putin pe muchia Claii si poate pana pe Claia Mare? Hai un pic incolo pe poteca si vedem ce putem face! Coboram in punctul cel mai de jos al seii si vedem peretele sudic al Claitei in toata splendoarea lui.
Tot urcam in speranta ca vom vedea Peretele cu Florile cat mai complet posibil. In schimb vedem Comorile, Urlatoarea, Poiana Stanii cu muchia de deasupra ei in toata frumusetea. Si avem putin de lupta cu jnepenii. Potecuta clara ne duce pe versantul sudic al Muchiei Claii prinzandu-ne cateodata picioarele in crengile jnepenilor. Dar ne descurcam si de fiecare data spunem ca ne oprim si continuam. Dupa o jumatate de ora de mers poteca se inchide pana la nivelul genunchilor. E doar un culoar ascuns si in panta pe sub jnepeni. Imi aduc aminte de experienta din Calimani si pornim pe coate in sus. Noroc ca pasajul are doar vreo 15-20 de metri si iesim repede intr-un luminis. "Tot asa o fi si mai departe?"
Dupa cativa metri peste jnepeni iesim intr-o poienita fix pe muchia Claii unde par sa se faca mai multe poteci. "Ne oprim aici?" "Hai sa mai incercam!" Lasam rucsacul si betele si mai mergem putin chiar pe linia muchiei. La un moment dat vedem ca poteca coboara abrupt pe o brana inclianta de iarba cu cateva zeci de metri (poate peste suta) de verticala sub noi. Asta e momentul hotarator! Ne oprim! Mai tarziu vom citi in Kargel ca aici ar fi instalat un cablu vechi. Asa sa fie! Noi ne intoarcem fiindca am explorat destul acum! Ne mai uitam inca o data in jos la padurea verde si estimam riscul asumat.
Revenim la rucsac pe alta poteca decat cea pe care am venit (potecuta ascunsa pe nord sub linia muchiei) si continuam spre galeria de jnepeni. De data asta e mult mai usor sa mergem pe jnepeni si scapam rapid de tunelul buclucas (15.00). Intr-un sfert de ora revenim in saua Claii si urcam inapoi in braul din care am luat o pauza spre Claia Mare.
Braul ne duce mai departe pe sub pereti verticali spre firele Comorilor. Braul e atat de evident ca nu imi dau seama cum am ratat poteca alta data cand am urcat pe Seaca dintre Clai. Trecem pe rand de fiecare fir al vaii Comorilor cu ochii in toate directiile uimiti de amestecul de verde, galben, alb, gri care formeaza un mic Paradis. In valea Urlatorii avem parte de cateva aparitii inedite: cateva capre negre trec curioase pe deasupra noastra la vreo 50 de metri si urca vesele in sus pe fir.
Dupa cum se vede si mai sus, ninsoarea incepe sa devina din ce in ce mai marunta. Asa ca si noi grabim un pic pasul. Stim amandoi ca aici o sageata verde foarte ascunsa de natura indica o coborare pentru cateva zeci de metri pe firul vaii. O vedem chiar cand suntem sub ea si ii urmam varful indicator. O a doua sageata ne indica iesirea spre traseul Urlatorii si ne tinem dupa ea. Facem cativa pasi pe o brana larga sub perete, urcam cativa metri prin zapada din ce in ce mai multa si putin inainte de 16.30 iesim in marcaj, cateva serpentine mai jos de sa. "Hai sus in sa la masuta!" spun eu inselat de memorie. Masuta este in Piciorul Pietrei Arse, nu aici! Ne asezam jos putin mai departe de pilon, scoatem mancarica si pentru 20 de minute de infruptam din ceea ce ne-a mai ramas. Suficient timp pentru ninsoare ca sa ne acopere pe noi si pe rucsac cu zapada! Hai la vale ca nu mai avem mult si se intuneca! Poteca extrem de cunoscuta si marcajele TA ne coboara in pasi rapizi prn padure. Stim ca e destul de mers si nu ne facem probleme. In fond pe aici e unul din traseele de retragere pe vreme rea! Cam in jurul orei 17.30 se intuneca, prilej cu care ne scoatem si noi frontalele ca sa ne fie mai usor la mers. Peste vreo juamtate de ora trecem de firul Urlatorii si ii dam bice la vale trecand in graba pe la poteca ce urca vag pana la banca Mariei Tereza. Ii povestesc Iulianei despre indignarea unui vechi prieten comun (Andrei Berghes) si de povestirea lui de pe blog despre taietura bancii din mijlocul padurii. De ce oare sa fi facut cineva asta? Mergem mai departe si undeva in jurul orei 19.00 suntem la capatul vaii Jepilor care ne incheie micul nostru circuit. Dorinta Iulianei de a vedea downtown-ul bustenar ii este de indata satisfacuta! Coboram pana in DN pana la fosta fabrica de hartie. Pe drum vedem un ingeras de copil (chiar cu niste aripioare prinse pe spate) cu o umbreluta chinuita de vant.
"Uite asa eram si eu cand am urcat la Miorita prin primii ani ai vietii!" Imi vine in gand o iesire pe viscol cand tatal meu a urcat cu mine si cu sora mea cu umbrele de copii si ni le-a intors viscolul inainte sa ne cazam la statia de cabina de la cota 2000 (neoficial, dar asa am scapat de furtuna). La DN imi amintesc de restaurantul unde gaseam braga cand eram mici si vad si fast-food-ul de unde ne luam acum 7-8 ani sandwich-ul alpinistului ("Prietenii stiu de ce"). Ne plimbam prin oras si spre ora 21.00 urcam la Camin unde ne asteapta prieteni dragi. Asta nu inainte de a lua niste vin pentru fiert si pentru atmosfera ce va iesi superba. In mare parte datorita Elenei care, refuzand sa mearga la Pestera Muierii la memorialul "Cezar Vargulescu", a improvizat cu mare succes un "cultural" cu noi in paralel cu cel de la Pestera Muierii. Cu aceasta ocazie am aflat ca "Batranul refugiu", cantec de suflet pentru mine, este dedicat refugiului Costila.

"Nu-i nimeni sa-i inteleaga
Nu-i nimeni la fel ca ei
Doar dorul, gandul ce-i leaga
Sa urce pe creste mereu"

http://www.trilulilu.ro/carate_chid/a738bc1f105e44

Undeva dupa ora 23.00 ne retragem la somn dupa o zi memorabila si extrem de placuta. Cine stie cate alte amintiri ne-au mai trezit locurile strabatute si cate or mai veni in mintile noastre in viitor...

Ziua 2 - duminica 16.10.2011

Ce vreme schimbatoare! De fapt cam asa era anuntata si pe net vremea si ne asteptam sa se strice! Am inteles si cele -8 grade de azi-noapte, si zapada de acum, si norii care au coborat pana pe la 1400-1500 de metri. Ce ne ramane altceva de facut decat sa ne plimbam doar cateva ore prin zona? Lenevim destul de mult fiindca avem prea multa caldurica pentru a iesi afara. Gandul zapezii se duce undeva spre turele pe schiuri, dar inca nu se preteaza la asa ceva chiar daca pe Kalinderu incepe sa se depuna. Nu va dura foarte multe zile! Pana una alta cu greu ne hotaram sa iesim afara si sa urcam pana la refugiul Costila. E ora 11.00 cand simtim aerul rece de afara care ne va umple plamanii pentru cel putin o saptamana.
Urcam pe la troita pe TR si pe la una din intrarile cunoscute parasim marcajul in favoarea potecii spre refugiu/Valea Alba. Pana aici ma intreb la un moment dat cat de nehotarata e Natura...
Iarna sau toamna?

Povestim de una, de alta, de vechi prieteni, de vechi si noi locuri si urcam incetisor spre Peretele Uriasilor (circa 12.00). Ma opresc cateva minute intru amintirea celor care au pierit in munti si au (sau nu) o placuta comemorativa aici. Imi pun si eu intrebarea lui Dinu Mititeanu: de ce "doamna alpinismului romanesc", Taina Dutescu-Coliban, disparuta fara urma in Dhaulagiri in 1992, nu are pe nicaieri nimic comemorativ?
Reproduc aici versurile ramase in memoria lui Mihai Cioroianu, mare Om luat dintre noi de Muntele Ucigas in 1999:

"Alpinistii intristati
Vor canta cantecul tau
De prietenia ta
Isi vor aminti mereu" 

In cateva minute ajungem la izvorul acum inghetat si ne continuam poteca in sus. Poteca pe care dupa cateva curbe o vom prelungi printr-o larga serpentina pe sub marea poiana de sub peretele Vulturilor. Revenim in poteca "oficiala" chiar sub poienita unde in primavara o gramada de branduse ne-au clatit ochii. Urcam pe marginea poienii si facem dreapta spre firul Vaii Albe. Trecem de primul valcel si urcam niste pante pe care probabil la intoarcere le vom cobori ca pe bob. Mai urmeaza inca o trecere unde tatal meu ne-a oprit tot asa intr-o veche tura din motive de siguranta. E vorba de o panta de circa 45 de grade cu zapada si gheata pe care trebuie sa sarim. Sub noi e o mica saritoare si din acest motiv cautam o trecere in siguranta. Iuliana gaseste solutia un pic mai pe sus si ajunge pe panta, imi sapa o platforma pentru saritura si iese din spatiul necesar mie pentru a sari. Imi iau avant si ma opresc cu precizie. Continuam un urcus alunecos si apoi o coborare spre firul vaii Albe. Stiu din vara varianta de urcat un pic pe fir si apoi pe brana pana la refugiu. Am ghinion acum si inainte de fir alunec pe spate si ma proptesc cu spatele intr-un ciot de lemn. Motiv sa scrasnesc din dinti de durere si apoi sa plec mai departe. Urcam pe fir putin pana deasupra refugiului si pe niste trepte coboram la istoricul adapost (13.00).
Ne facem pozele de grup in stil pasi de dans/karate, mancam putin si schimbam cateva vorbe cu trei turisti care venisera pe urmele noastre (asta dupa ce la inceput noi pe urmaseram pasii).
Ii rugam sa inchida ei refugiul si noi pornim in graba la vale. Coboram fara probleme si in jurul orei 16.00 suntem la Camin. Ne strangem bagajele, facem curatenie in camera (caci acele de prad de pe brau inca se mai scutura de pe noi) si coboram spre gara de unde vom lua trenul (diferite ca directie) spre casa in jurul orei 17.45.

Cu multa bucurie in suflet pentru revenirea in casa "Bucegi", ne si gandim unde vom merge data urmatoare. Si ceva ture impreuna vor iesi tot in Bucegi. Veti vedea peste cateva zile!

Un comentariu:

  1. Salut Cezar! In dimineata de 15oct imi spusese Ciprian Teodorescu ca vrei sa urci pe Balaur..eram tare curios de rezultatul turei pe vremea aia cam odioasa.Noi am traversat pe Orjogoaia dar duminica a fost o vreme mizerabila si n-am mai reusit sa ne intoarcem in V Ph din cauza furtunii. Dar ne-am bucurat si noi de fulgii de zapada!

    RăspundețiȘtergere