Prin ceata Unghiei Mari 22-23.10.2011

Prin ceata Unghiei Mari 22-23.10.2011

Varful Unghia Mare...piramida muntilor Neamtului (altii decat cei ai lui Calistrat Hogas din nordul Moldovei), subgrupa a muntilor Baiului...dinspre sud (muchia Petru-Orjogoaia, valea Doftanei) se vede ca o imensa piramida ce sta izolata langa creasta Neamtului! De catva timp mi-am propus cu Emil sa ajungem aici. Am incercat noi sa adunam mai multi prieteni si pana la urma am ramas doar noi doi. Pregatim logistica de rigoare (fotografii ale diverselor harti gasite pe la prieteni si prin calculator, mancare, echipamentul de iarna fiindca saptamana trecuta credeam ca vine iarna si chiar creasta Neamtului era acoperita de zapada complet) si mult chef de mers prin orice conditii. Stabilim intalnirea in Gara de Nord si abia asteptam sa mergem in explorarea muntilor de pe langa casa.

Ziua 1 - sambata 22.10.2011

Personalul 3001, intesat de prieteni ce merg la plimbare prin "dealurile" mai mici sau mai mari de pe cei doi versanti ai vaii Prahovei, ne ia la ora 6.30 din Bucuresti si ne debarca la ora 10.00 in Azuga. In zadar incearca prietenii "flori de colt" sa ne ia cu ei caci noi avem deja traseul stabilit si in astfel de situatii sunt/suntem mai greu de miscat: vrem sa ajungem pe piramida! Parcurgem intreaga statiune pana in dreptul partiilor in 40 de minute si caut cu ochii mintii sa vad intre ce muchii vom incepe sa urcam. La intrarea in forestier vad o placa pe care scrie "Drum calamitat" si incerc sa imi dau seama pe unde este acel loc cu probleme. Drumul ne duce in curbe largi pana la pastravaria Azuga unde gasim niste semne indicatoare destul de ciudate. Sunt sageti de diverse culori, dar nu scrie nimic pe ele! Unde o duce fiecare? Singurul lucru cert e ca nu avem voie sa pescuim!

La pastravarie ni se alatura pe traseu doi prieteni de nadejde: un catel negru cu pete albe si o catelusa pricajita si foarte jucausa! Le vom fi si ne vor fi parteneri de incredere in aceste doua zile pline de confuzii! Mergem pe drum, trecem de valea Urechea ce se deschide larg in dreapta noastra (peste apa Azugii) si la 11.35 ajungem la valea Ceausoaia, prima vale cu pod peste Azuga (4 kilometri de la intrarea pe forestier). "Colegii de drum" sunt gata sa ne insoteasca oriunde si asteapta decizia noastra. Mergem mai departe si in 20 de minute suntem la intrarea in valea Frumoasa dupa inca 2 kilometri. Aici vom parasi apa Azugii si ne avantam in necunoscut (preiau cuvintele lui Mihai Cernat: suntem "la limita cunoasterii" ;) ).

Cainii incep sa mearga putin mai cu teama, pesemne datorita mirosului de ursarie. Vedem mai intai un punct de observare si apoi un foisor cu geamuri, bec exterior si pereti solizi din lemn pregatiti parca special pentru niste partide de vanatoare. Dupa vreo 500 de metri (in conformitate cu harta) vedem pe stanga un indicator slab "Carare de vanatoare". Pe aici poteca nemarcata urca pe harta pe muchia Unghia Mica si incepem si noi sa urcam pe serpentine stranse. Curbele se intind spre o poienita cinci minute mai sus si urmam al doilea cuvant din expresia latina "Citius, altius, fortius!". In capatul de sus al poienii dam de un izvor unde alimentam toate sticlele din dotare (undeva pe la vreo 8 litri de apa). De la izvor continuam abrupt prin padurea salbatica. De multe ori cate o poteca ne intinde pasii si ne arata ca serpentinele ne pot scuti de mult efort prin padurea ce urca uneori si la 45 de grade. Din imaginea de mai jos se vede cat de incalcita e zona!

In jurul orei 13.15 iesim printr-un faget la fel de incurcat la o muchie stancoasa ce ne ofera cateva panorame si ne indeamna sa continuam spre golul alpin. Urmam fiecare treapta cu dragii nostri colegi mergand tot timpul in fata si explorand inaintea noastra! Terminam stancile si alte cateva serpentine ne scot mai intai intr-o mica poiana si apoi printr-un alt palc de braduti ajungem la golul alpin in jurul orei 14.00. Ce bucurie ca am scapat de padurea neumblata!
Iarba mare il cam necajeste pe Emil si bocancii de iarna il chinuie rau de tot. Ca doar is bocanci de iarna, nu de toamna! De ar avea si alta incaltaminte sa mearga mai usor! Fetita a cam inceput sa oboseasca si are nevoie de pauze din ce in ce mai dese!
Urcam pe curbe de nivel ascendente si dupa vreo 10 minute vedem ceea ce am visat noi pentru aceasta tura: Unghia Mare se ridica in fata noastra cu cei 1847 de metri ai sai! Dar pana la ea mai avem de ocolit o larga vale (presupun ca se numeste valea Unghia)! Asa ca trebuie sa megem un pic spre obarsia vaii si apoi sa incepem "atacul final".

Tinem cat de cat o curba de nivel spre est si din dorinta de a nu pierde prea mult din altitudine, patrundem in padurea de pini care ne face loc pe poteci ascunse cateodata sub crengile joase. Ne cam agitam noi sa iesim din padure si dupa cateva sute de metri dorinta se indeplineste: suntem pe un mic platou la iesirea din padure si vedem culmea Unghia Mica lasata in toata splendoarea ei din varful Rusu. Coboram in dreapta intr-o mini-depresiune cu un fost lac si urcam pe partea cealalta a caldarii in directia estului.

La ora 15.00 ne oprim pentru cateva turte dulci si putina apa si va fi ultima data cand vom vedea alura Unghiei Mari. Vedem ca ceata coboara peste noi si schimbam planul anterior, adica o coborare direct in firul vaii si apoi urcat in varf. Acum hotaram o urcare pe curba de nivel in saua dintre Unghia Mare si creasta/vf Rusu si apoi un ultim urcus spre vest pana pe piramida!
Ceata ne invaluie complet si incercam sa tinem distanta cat mai mica intre noi. In 40 de minute suntem in saua aflata la 1800 de metri si Emil e putin dezorientat:
"Hai in stanga spre varf!"
"Varful e in dreapta, stii cum am vazut de jos saua asta si varful! Mergem in dreapta si apoi revenim pe aici in creasta!"
Castigam metru cu metru si in 10 minute suntem in locul in care altimetrul imi arata altitudinea cea mai mare! E adevarat ca datorita dereglarilor de presiune in loc de 1847 m aparatul arata 1860 m, dar de aici in toate directiile se coboara (16.00)! Deci asta e varful! Stam doar un minut aici si incepem intoarcerea spre "saua Unghiei Mari" si apoi mai departe spre creasta. Intr-un sfert de ora ajungem intr-un sir de caldari cu fundurile pline de zapada si incercam sa urcam cat mai lejer. Degeaba a fost lejer daca directia e gresita! Degeaba pare bun drumul caci altimetrul spune altceva! Intai pierdem un pic altitudine si apoi incepem sa castigam iarasi metru dupa metru. Cert nu e lucru bun caci depasim si limita de 1900 de metri (16.40) adica varful Rusu (1902 m). Eu tot mormai ca mergem spre nord in loc de sud. Tot insistam pana vad printre nori zona inalta a Bucegilor si directia noastra de mers.
"Emil, stai, noi mergem spre nord acum! Scoate busola si verifica!"
Intr-adevar asa este si hotaram intoarcerea spre sud cu mare atentie!

Stiam eu ca muntii nu ma lasa la greu! Ne intoarcem si suntem cat pe-aci sa intram iarasi pe Unghia Mare. Noroc ca recunosc o caldare din cele de mai devreme si repliem imediat spre sud. Ceata inca deasa ne obliga sa citim mereu busola si altimetrul pentru a nu pierde calea cea dreapta! E bine ca tot pierdem altitudine si asta e unul din semnele care ma incurajeaza. Coboram prin alb si nu am la ce sa mai fac poze. Totusi la 18.15 avem parte de o frumoasa mare de nori care se intinde in fata noastra spre culmea Petru-Orjogoaia in sud.

Mai privim o data spre vest spre Bucegi si Craiasa si continuam coborarea. Se intuneca si bocancii il jeneaza rau de tot pe Emil. Se pare ca are un tendon rasucit ca scrasneste din dinti si scoate icnete aproape la fiecare pas. Ne oprim, scoatem frontalele si isi pune un plasture care ii mai alina din durere. Coboram incet tinand continuu muchia spre sud. Se intuneca si suntem fericiti cand dam de lacul de deasupra seii Orjogoaia. Emil isi aduce aminte de o tura recenta in care a pus cortul aici cu Mitica si amandoi ne aducem aminte unde este stana din Orjogoaia (unde am petrecut foarte fain in iarna trecuta). De la lac continuam pe culme spre sud pana la limita padurii. Stim ca aici ar fi stana, dar nu ne apare in fata ochilor. Urmam niste poteci pe langa padure avand mereu impresia ca vad stana in fata. De fapt sunt doar niste pete de zapada sau ceata, himere ale oboselii care ne atinge! Emil mai insista pentru ultima data sa urmam potecile care trebuie sa duca la stana. In cel mai rau caz coboram prin padure spre Traisteni sau dormim in padure in sacii de dormit. Dar dorita stana ne apare in fata ochilor prin gardul ei cel mai de sus. Bravo! Ne felicitam reciproc si la 20.15 suntem "acasa"! Constatam cu palcere ca stana e mult mai bine izolata decat data trecuta, ne instalam in camera cea mai buna si punem pe noi haine uscate. Pe mine ma atinge oboseala si parca m-as culca. Emil insista sa mancam, face focul rapid si incepem sa mancam: peste semi-crud, carnati, cascaval, conserve excelente de macrou! Un adevarat festin! Ne inzdravenim, mai stam la povesti langa focul datator de viata, ne aducem aminte de prietenii dragi care ar fi vrut sa fie cu noi sau carora le face placere Muntele, bem cate o cana de vin fiert si pe la 23.30 stingem ce a mai ramas din jar si ne bagam la somn. Cateii se multumesc cu cateva felii de paine fiecare, cu oasele de la peste si cu ceea ce a mai ramas in conserva! Mai mult ii "cazam" in camera unde alta data Emil si Eugen s-au trezit dimineata acoperiti cu un strat fin si rece de zapada! Si aici cainii sunt fericiti fiindca gasesc o blana de oaie cu ceva resturi de carne pe ea si se infrupta cu mare foamete! Nu avem nici un plan pentru maine si in functie de vreme alegem drumul de intoarcere!

Ziua 2 - duminica 23.10.2011

Ne trezim fara graba pe la 8.30 si ies putin afara sa vad cum sta situatia: e ceata extrem de deasa si nu putem lua decat o singura decizie: coboram pe la varful Petru si apoi pe langa varful Cazacu intram in culmea Baiului si pe Sorica in jos in Azuga! Mancam de dimineata, ne strangem bagajele si la 10.15 suntem gata de plecare. Nu inainte de a arunca o ultima privire inapoi spre stana noastra draga!

Scumpii nostri catelusi sunt nerabdatori sa mearga si ei fiindca nu cunosc locurile si au asa un pic de teama si dezorientare prin ceata! Noroc ca aici suntem in locuri cunoscute si pasii ne indruma cu mare precizie.

Urcam peste muchia pe care am venit aseara, ajungem la lac, ii dam un ocol si apoi facem direct spre vest ("Go west!"). Drumul mie imi este mai mult decat evident direct pe culme si nu pe ocolisurile pe care le face drumul de masina. Emil isi aduce aminte doar de varianta mai larga si de multe ori are indoieli. Busola il ajuta sa isi pastreze increderea in sine puternic zdruncinata ieri.

Trecem prin nordul varfului Petru si continuam in pas intins pana in saua dintre Petru si Cazacu. Aici vedem drumul care ne-ar fi coborat pana la stana de sub Petru. In conditiile de aseara insa ne era imposibil sa gasim acest drum si sa coboram pe el pana la stana. Deci decizia de a ramane la Orjogoaia a fost cea mai buna posibila!
In jurul orei 12.00 suntem in zona ascendenta a drumului din sudul Cazacului in dreptul izvorului cunoscut bine de amandoi. Mie nu prea imi e sete, dar umplem doua sticle cu apa pentru a fi siguri ca avem destule resurse de apa pana jos. Intr-o jumatate de ora suntem in saua de la sud de Cazacu si de aici intram pe "Magheru"-l Baiului.

Coboram pe sub Cazacu si apoi pe langa varful Urechea ne indreptam pret de 45 de minute pana la capatul de sus al partiei Sorica. Of, ajungem in civilizatie! Pe de o parte apropierea de semeni ne da siguranta si pe de alta parte ne anunta ca am iesit din raiul Muntelui. Asta e, (vorba unei prietene dragi) suntem fiinte sociale si trebuie sa ne integram in societatea celor asemanatori cu noi! Bine ca Muntele ne da implinirea si regasirea spirituala de care avem atata nevoie! Lasam in dreapta capatul gondolei care circula in pierdere fara turisti si pornim pe Sorica spre vale.

In 45 de minute ajungem la baza partiei dupa un coboras care i-a terminat picioarele lui Emil. Asa ca facem o pauza de odihna cu catelusii dragi cu care impartim ultimele turte dulci. Au fost buni camarazi si aici vor ramane la ei acasa. Asa ma voi bucura peste doua saptamani cand ii voi vedea si ma vor recunoaste inainte de urcusul pe Clabucetul Azugii! Trecem apa Azugii pe un interesant pod suspendat si ne indreptam in pas lent spre gara.

Pana la tren mai avem destul timp si il pierdem intr-un bar in apropierea garii la o bere si cateva alune. Berea ne prilejuieste cunoasterea mediului local fara prea multe sanse de viitor. Suntem constienti de asta si nu avem ce sa facem. In gara ne intalnim cu cativa prieteni care fusesera intr-o stana de sub varful Turcu (tot Neamtului, dar in zona nordica!). Timpul trece asa de repede fiindca glumele si povestile cu ei si cu alti buni prieteni aflati in acelasi tren parca inghit orele pe care personalul le face pana la Bucuresti.

Tura o iesit extrem de bine in ciuda vremii care tot a vrut sa ne joace feste. Am avut parte si de ceva emotii la pierderea directiei, si de ajutoare din partea eternilor si fascinantilor Bucegi, si de credinciosi prieteni patrupezi, si de padure incalcita, si de ceata amagitoare...Tot pachetul!

Sa ne tina Dumnezeu sanatosi sa mai facem multe zeci de ture cel putin la fel de frumoase ca aceasta!