Pisa - Cinque Terre - Lucca 20-24.11.2023, ziua 3
Am nevoie de cele opt ore de somn și ca urmare abia puțin după 9.00 sunt gata de drum. Se anunță o zi tare frumoasă pe meleaguri liguriene. Îmi plănuisem ca din Vernazza să urc pe ruta 508, apoi AV5T și apoi să văd dacă mă las spre mare în Corniglia sau Riomaggiore. Așa că pe la 9.40 sunt la gară și undeva în jurul orei 10.30 sunt în Vernazza cu chef de mers.
Știu că vă sunt denumiri ciudate și ceva mai jos vedeți și câteva hărți care să lămurească terenul la mod vizual. Identific traseul marcat cu alb-roșu și ies din oraș pe la biserica Santa Margherita di Antiohia datată la 1318. Puteți citi mai multe detalii în poză. Drumul urcă pe poteci de piatră și pe la multe troițe, care de care mai interesante. Putem observa faina terasare a Vernazzei pe măsură ce câștigăm altitudine. Și belvederi spre frumoasa coastă liguriană! Trecem pe lângă cimitir și apoi poteca pietruită ne tot conduce la deal. Puteți vedea mai jos niște ponei și un vagonet pe linie electrică. Era folosit (din câte am înțeles) pentru alimentarea cu lemn de foc și pentru transportul butoaielor, canistrelor sau cisternelor cu lapte din deal spre vale, pentru vânzare.
Cam pe la 11.15 sunt la Santoario di Reggio la 320 metri altitudine unde se poate găsi Madonna di Reggio. E un loc terasat unde îți poți trage sufletul și eventual îl poți încărca dacă ai atracție pentru aspectele religioase. Mai sus poteca 508 ne duce spre Foce di Drignana. în 35 de minute, conform indicatorului. Acolo ar trebui să dau de AV5T, poteca de ”creastă” a parcului național Cinque Terre! Intru puțin prin curtea Sanctuarului (sec. XI) fiindcă pe acolo am de mers mai departe. E atâta liniște că parcă nu ar merge multe trenuri câteva sute de metri mai jos!!!
O scurtă urcare pe potecă și ajung iar în asfaltul pe care doar îl traversez spre a urca pe o potecă cu trepte de piatră și balustradă de lemn. Vegetația tropical-alpină este tare interesantă, cu pini uscați și foarte mulți arbuști de până la 2-3 metri înălțime. Urmează o zonă ușor expusă și apoi niște clădiri și o linie de curent cu o hartă desenată prinsă de un gard de sârmă. Zău că nu ai cum să te rătăcești pe aici! Ajung iar în asfalt (SP63) și un indicator îmi spune că mai am 15 minute până în Foce di Drignana. No, dă-i la deal! La o intersecție auto cu multe săgeți fac strânga și apoi dreapta pe un asfalt de o singură bandă și la 11.50 sunt la căutata intersecție la 502 metri altitudine. De aici intru pe AV5T și voi urma direcția spre Prato di Corno. Poteca merge mai departe spre Portovenere și îmi fac socoteala că ar fi prea mult de mers, dar nu imposibil. Ca să înțelegeți ce vreau să spun: Portovenere este capătul peninsulei aflată puțin la sud de La spezia. Bine, nu e chiar imposibil de ajuns acolo, fie pe jos, fie cu tren și ceva autobuz. Îmi rămâne ideea în minte și probabil că subconștientul o tot analizează! Încă cinci minute pe asfalt și marcajele alb-roșii și apoi intru pe poteca acoperită de frunze. Doar e sfârșit de noiembrie, perioadă în care la noi te poți aștepta chiar și la puțină zăpadă!
Poteca faină urcă pentru vreo 10 minute și apoi merge pe curbă de nivel. Identific vârful Malpertuso în stânga mea și în cinci minute, prin covor de frunze și copaci întortocheați ajung la momâia de vârf. Nu scrie nici o altitudine și știu de pe hartă că sunt la 815m! Revin la poteca marcată și în alte câteva minute sunt la o zonă plată cu o masă de lemn cu bănci. Se numește Passo Malpertuso și de aici pleacă poteca 555 spre Prato di Corvara. Poteca se numește Percorso Mare - Monti fiindcă face legătura între mare și munte! Interesant! Este și o cabană C.A.I. (rifugio) la o oră și jumătate de mers de aici! Eu rămân pe AV5T și urmez direcția spre Cigoletta. În 10 minute sunt sub vârful Castello, 732m. Poteca mă duce mai departe prin același covor de frunze și în vreo 20 de minute se lărgește sub forma unui fel de drum de căruță. Este tare plăcut la mers, cu vederi din când în când spre mare! Văd cum scad timpii de pe săgeți spre Portovenere și e tare bine! La fiecare intersecție marcajele și indicatoarele sunt extrem de bune și cu harta și un pic de orientare chiar nu e nici o problemă să mergi pe aici. Și este cu totul altceva față de oraășelele comerciale prin care fusesem aseară și pentru care este renumită zona. Pentru un explorator este mult mai fain pe aici. Parcurg o poiană lungă cu lemne tăiate pentru foc și văd pe săgeți că deja am făcut peste o oră de la Malpertuso și mai am 10 minute până la Cigoletta. Poteca 507 coboară spre Vernazza și am vreme să mai merg. Așa că ajung în Sella Marvede (672m) de unde poteca 506 coboară spre Manarola și continui spre Monte delle Croci. Voi trece curând pe sub vârful aflat la dreapta mea la 721m altitudine. Este așa junglă că nu mă mai duc spre el și continui pe AV5T! Peste 20 de minute văd pe un copac o placă de lemn cu inscripția Menhir. Este vorba de un trovant alungit foarte fain aflat chiar lângă poteca pe care o parcurg eu. Este vorba de Tramonti Menhir cunoscut și ca Piatra Dracului. Există o legendă care spune că niște drumeți s-ar fi oprit aici să se odihnească, au făcut un foc și deodată a început să bată vântul și ar fi apărut chiar dracul în persoană în locul focului, supărat că drumeții i-au călcat teritoriul (sursa: https://www.cinqueterre.com/en/path-number-1-cinque-terre-campiglia-colle-del-telegrafo). Pe aceeași potecă faină ajung în Sella Galera la 712m altitudine și în 15 minute în Sella La Croce la 637m altitudine. Peste un minut dau de o mică grotă deasupra potecii și de poteca 501 care coboară spre Riomaggiore. Hm, ar cam fi cazul să mă las spre mare. Este 14.40 și aș mai avea o oră și 20 de minute până la Riomaggiore. Dacă eram în oraș nu era bai, dar pe aici nu ar fi plăcut să merg noaptea, după 17-17.30! Așa că dă-i la vale pe un drum larg și destul de înclinat!
În 20 de minute depășesc poteca 530 care merge spre Volastra și continui tot în jos, spre mare. În două minute sunt la Costa di Campione la 395m și mai am 45 de minute până la Riomaggiore. E bine, bine! Curând poteca se transformă într-o scară de piatră, mereu și mereu în jos. Sunt ceva ruine de clădiri pe ambele părți ale potecii. De fapt îmi pare mai mult o potecă tematică legată de arhitectura veche de prin zonă, printre treptele pe care sunt (sau erau) tot felul de plantații. Curând dau de o altă linie de vagonet, așa cum văzusem mai devreme la urcare! Treptele îmi tooot coboară și niște serpentine înguste și cu balustrade metalice mă scot la un drum de pământ. Mai departe săgeata mă dirijează tot în jos spre Riomaggiore, preț de 25 de minute. Cobor din terasă în terasă și apoi pe trepte de beton. Deja simt cum se apropie civilizația! Sunt și panouri pe care pot citi părți din istoria orășelului! Încă alte trepte prin vegetație mediteraneană și la 15.30 sunt la Riomaggiore Castello la 75 de metri altitudine. Parcare mare, mașini, locuri de belvedere. Gata, am ajuns la lume! Sub mine se vede zona gării printre tuneluri și casele ce se lasă spre mare pe malurile stâncoase.
Sunt exact sub Castello unde ajunsesem aseară spre final de explorare urbană și pe Via Pecunia trec pe lângă Oratorio dei Santi Rocco e Sebastiano și intru în Chiesa San Giovanni Battista (1340) pe care o găsisem închisă ieri.
De data asta explorez pe lumină stradelele și scalinatele înguste și înclinate pe via San Antonio până la o terasă suspendată deasupra mării. Nu ratez ocazia de a coborî pe un pinten stâncos pentru ceva poze și admirat abrupturile ce se pierd în apele mării și casele fain colorate. Voi reveni la gară pentru o destinație pe care o lăsasem restanță ieri. Asta înseamnă jumătate de oră cu trenul!
Este vorba de Levanto, orașul de după Punta Mesco. Teoretic nu face parte din Cinque Terre, dar centrul vechi și arhitectura urbană îl apropie foarte mult de cele cinque terre. Este mai modern, cu multe străzi largi și clădiri de beton care nu prea mă interesează. Trec repede de la gară pe Corso Roma până al plajă. Am speranța să ajung la apus și mi se îndeplinește. Crepusculul foarte fain mă prinde pe zona plajei amenajată cu faleză turistică până la tunelul pe sub Passegiato al Mare spre Parco Salvadori/Piazza Staglieno.
Cum deja sunt obișnuit, pornesc pe străduțe și pe scalinate spre Oratorio San Giacomo (sec. XVI). Cea mai veche biserică și fraternitate din Levanto, San Giacomo are arhitectura bisericilor dedicate ordinelor minore din Liguria. Deasupra intrării se poate vedea un basorelief al școlii lombarde de început de sec. XV adus aici de la vechiul oratoriu. Interiorul cu o singură navă are două crucifixuri și cea mai veche orgă din Levanto realizată în 1827 de Giosue Agati. Putem vedea și scrisoarea unor pelerini spre Santiago de Compostella, tradusă în mai multe limbi.
Pe Ieșirea/Salita San Giacomo cobor în Piazza Colombo unde este cunoscutul restaurant La Loggia. Este un exemplu de arhitectură medievală târzie (sec. XIII) care servea drept construcție civilă pentru monitorizarea intrărilor și ieșirilor mărfurilor în portul Levanto. A avut acest scop de monitorizare până prin anii 1500. Se poate observa o frescă a Bunei Vestiri în interiorul Loggiei. În 2007 Loggia a fost numită de către UNESCO ”monument al culturii păcii”. Tot turistic se poate vedea un panou care explică restaurarea Porto Canale și Via dei Monti care unea portul Levanto de Pontremoli, ca drum militar strategic. Prin Porto Canale (portul Levanto) era una din căile pelerinilor care aveau ca scop să ajungă la Santiago de Compostela, în pelerinajul clasic al Sfântului Iacob (Camino de Santiago). Cumva de aici îmi dau seama că trebuie să ajung și la biserica Sf. Andrei (sec. XIII) aflată tot aici, în orașul vechi. Așa că dă-i la deal spre ea! Biserica a început să fie construită în 1222 și a fost consacrată în 1463. Fațada alternează linii de marmură albă de Carrara și serpentinită locală.
Alte și alte stradele mă coboară la mare în dreptul căpităniei portului Levanto. Pe via Guani și via Garibaldi, extinderea de sec. XVII-XVIII a localității Levanto în afara orașului vechi cu clădiri istorice și pictură murală exterioară în stil tradițional ligurian ies spre zona modernă a orașului. Îmi este cam foame și în drum spre gară mă opresc la o pizzerie pe via XXV Aprile. E așa bună și mare pizza asta! Vă face poftă?
Cu șoriceii potoliți merg spre gară fiindcă aș mai vrea să mai explorez încă ceva în Cinque Terre înainte de a mă retrage spre casă. De știut că abonamentul acela de 48 de ore la tren este valabil până la miezul nopții!
Merg cu trenul până în Manarola și după tunel fac dreapta pe via Antonio Discovolo și Vico Volto până la intrarea în Via Dell' Amore. Pe poteca 531 am de mers până la Costa del Corniolo și apoi coborârea spre Riomaggiore. E așa faină urcarea pe scalinate până deasupra caselor. De la un loc de belvedere începe poteca pe scări de piatră amenajate cu mult efort. Chiar dacă e noapte poteca este clară și nu te poți rătăci cu bunele marcaje de peste tot. Tot urc, tot urc pentru 20 de minute până în punctul cel mai înalt care separă cele două orășele cetăți! Zici că este o plimbare prin parc cu diferențe de nivel ceva mai mari prin vegetația mediteraneană pitică! Până în 1920 Via dell' Amore, abruptă și cu traversare de multe terase cu pietre de separare și viță de vie, era singura legătură dintre Riomaggiore și Manarola. Dacă am urcat abrupt pe stâncile pintenului Costa del Corniolo, acum am de coborât la fel de abrupt prin terasele dinspre Riomaggiore. Ultima coborâre printre case mă va duce la 20.50 în zona gării. Sunt super-mulțumit și de această scurtă și faină explorare abruptă din Cinque Terre și iau trenul spre La Spezia. Vă spusesem că și în seara asta voi mânca tot la aceeași pizzerie din centru: am greșit, va fi în seara următoare fiindcă acum abia ce am dat jos caloriile după gustoasa pizza din Levanto!
