Pentru trecerea dintre ani ne alipim la ”tura” organizată de buna prietenă Mihaela. Ca de obicei, are darul de a aduna muți ”omuleți faini” în jurul ei pentru momente de bucurie. Acum alegerea zonei a fost făcută în funcție de accesibilitate (relativ aproape de București), de prezența aspretelui (fosilă vie, de circa 65 de milioane de ani, care există doar în apele Vâlsanului; doar la ieșirea din ciubăr am ajuns cei mai mulți la râu, evident seara/noaptea când nu puteam vedea peștele!), de ciubăr (asociat cu sărmăluțe și proseco :D!), de urcarea pe drumuri necunoscute nouă până acum pe vârful Ghițu (geologic parte din Alpii Transilvaniei), de bucuria revederii după lunga perioadă pandemică (între noi fie vorba, asta nu ne-a împiedicat să ne mai vedem și să mergem pe munte), de apropierea de Nucșoara cu ale sale puncte interesante, de concertul clasic de la Viena de pe 1 ianuarie, de locul ”drăguț” :D și de alte și alte lucruri și locuri interesante. Voi mai povesti pe parcurs :)!
Ziua 1, joi, 30 decembrie 2021
Pentru 30 decembrie singurul ”obiectiv comun” este să ajungem toți la destinație, să ne acomodăm și să socializăm. Așa că până la destinație vom avea drumuri separate. Fiecare cu mașina în care merge!
Pentru mine și Laura primele obiective sunt în Târgoviște. De fapt pornisem de la unul singur și s-au făcut trei, unul lângă altul.
Primul este Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic, de lângă mănăstirea Stelea. Mai fusesem de câteva ori, cu copiii în tabere. Acum este diferit fiindcă nu mai trebuie să fiu atent la tot ce mișcă și putem vizita pe îndelete. Plătim biletele de 8.8 lei și doamna de la magazin și casă vine cu noi să ne facă o scurtă prezentare în holul principal. Apoi ne lasă să vizităm cât dorim noi. Oricum suntem printre puținii vizitatori din această perioadă. Vizităm expoziția temporară în care citim despre vânătorile de reni, carpologie (studiul resturilor fosile de semințe și fructe păstrate în straturile arheologice), statuia Venus din Piatra Neamț, vânătoarea de mamuți de pe teritoriul țării noastre și multe altele. Apoi intrăm în peșteră și continuăm cu restul muzeului cu multe animații și explicații care de care mai interesante.
Ieșim și zicem să mergem puțin la mănăstirea Stelea aflată gard în gard cu muzeul. De fapt, din câte am înțeles, muzeul este construit pe un teren care a aparținut de mănăstire. Nu știu care e statutul acum :D!
Compexul monahal Stelea constituit din biserică (1645), turnul-clopotniță, corpul de chilii, casa egumenească (casa Nifon), zidurile de incintă etc este ctitoria voievodului Vasile Lupu al Moldovei, din anul 1645, fiind construită ca semn al împăcării cu voievodul Matei Basarab. În curte se pot vedea busturile celor doi voievozi. Pe lângă arhitectură și vechime cel mai mult ne-a impresionat pictura interioară a bisericii, cu puternice influențe moldovenești, din ce am văzut eu până acum unicat în Muntenia. Vă las să vedeți câte ceva și, dacă vă pare interesant, să mergeți și voi cândva într-o vizită.
Înainte de plecare aș vrea să vizităm și biserica Sf. Nicolae Geartoglu tot de sec. XVI, aflată peste drum. Chiar văzusem pe cineva încuind poarta și doar o vom vedea de pe afară. Din istoric reținem că prima biserică de lemn a fost construită aici în sec. XIV, arde într-un incendiu în 1712, e refăcută în 1777, este locul unde a fost închis Tudor Vladimirescu în 1821 înainte de a fi dus la Mitropolie și ucis, este lăsată în ruină în al doilea război mondial și restaurată în anii '90 de către Ministerul Culturii. Câteva poze înainte de o piersică-două și drum întins mai departe...
Următorul obiectiv este mănăstirea Cetățuia - Negru Vodă unde vom vedea pe lângă biserica rupestră și cea de lemn fainul ”drum al crucii” care din depărtare pare greu de urcat, peștera moșului (Zamolxe), Cavalerul trac, micul cimitir, Zidul Sfinților, Crucea Dorințelor și peisajele ”Athos”-ului românesc înainte de a coborî la mașină.
Înainte să ajungem aici trecusem prin Voinești de unde am luat o sacoșă întreagă de mere cu 15-20 de lei și o grămadă de sticle de un litru de suc de mere cu diverse sortimente. Care se vor duce cât de repede că e tare bun! Trecem prin Câmpulung și GPS-ul ne duce prin Domnești, Poduri și Corbșori pe valea Doamnei și într-o schimbare bruscă de traseu la stânga ne traversează pe un drum cu o singură bandă în Uleni pe valea Vâlsanului și apoi tot în amonte prin Cosaci și Alunișu până în Brădetu la capătul căruia este pensiunea Ardeleanu unde stăm noi.
Suntem întâmpinați cu bucurie de Mihaela și ne luăm în primire camera. Socializăm un pic și la somn că a fost ziua lungă și solicitantă. Socializare înseamnă ciubăr (ne bucurăm de ciubărul pregătit de gazde) combinat cu rostogolit prin zăpadă sau în apa Vâlsanului, suc de mere sau proseco! Lux și relaxare totală. Mâine avem program de munte!
Ziua 2, vineri, 31 decembrie 2021
După micul dejun pornim la drum pe valea Vâlsanului (grupați pe mai puține mașini, în special cele cu garda mai înaltă) circa 10 kilometri până la capătul din amonte al Poienilor Vâlsanului de unde pornește drumul forestier de pe valea Moliviș. Drumul urcă în platoul Moliviș și prin Curmătura Ursului coboară pe malul lacului Vidraru, 2-3 kilometri amonte de barajul Vidraru. Este o legătură foarte faină peste munte, dar nu e scopul nostru acum.
La ora 10.00 suntem pregătiți și pornim spre vest pe drumul forestier. Din poveste în poveste parcurgem circa un kilometru și jumătate până la prima curbă la dreapta. Regrupăm și vom părăsi drumul pentru a urca pe pârâul Moliviș. De menționat că traseul a fost conceput de Radu Ioanițescu, vechi prieten de munte. Noi doar ne conformăm planului stabilit, într-o explorare foarte faină pe un fir de pârâu din ce în ce mai îngust și cu pereții înclinați. Ne împrăștiem pe firul văii, care pe unde are inspirație și regrupăm la o mică săritoare pentru a urca, câteva sute de metri mai sus, pe versantul geografic stâng (dreapta cum urcăm) spre capătul de sus al unei vechi pârtii proiectate și nerealizate. Vom face o pauză de sandwich și regrupare la începutul golului alpin. E o urcare destul de solicitantă pe care mulțumim în gând celui care a săpat urme în stratul de zăpadă destul de mare și riscant deasupra păturii de frunze (nu știu, dar sunt aproape sigur că Radu e autorul urmelor!)
După o țâr' de hodină pornim la deal tot în sus. Ieșim curând într-o poiană largă și plină de zăpadă. Motiv de bucurie și liniște. În dreapta este un pilon cu câteva antene și realizăm cu telefoanele în mână că nu acolo e vârful. După ceva desene prin zăpadă și belvederi spre marii Făgărași urcăm până la pădure facem stânga pe sub lizieră și apoi la dreapta (prin poiană sau direct printre molizi) ajungem la vărful Ghițu (1622m). Exact pe vârf este o mini-coloană brâncușiană unde ne vom face toți poze. O scurtă bătaie cu bulgări și câte o felie de cozonac și apoi pornim la drum.
La drum, la drum! Dar pe unde? Logica ne spune să coborâm prin poiana lungă. După câțiva metri ne oprim că nu pare bine. Verificăm direcția și cumva trebuie să mergem ușor dreapta. Coborâm puțin și peste câțiva copaci dăm de marcajele CA. Direcția e bună! Deci... la vale! Cu mare atenție să ocolim zonele cu gheață. Fiecare coboară în ritmul lui și pe unde crede de cuviință. Regrupăm la un moment dat între brazi și mai apoi pe coama mai lejeră încă o dată pentru ceva poze la apus. Uite aici o poză pentru a vă face o idee:
Avem un scop fixat acum: să ajungem la monumentul Luptei de la Posada. Știm că este pe partea de sus a poienii în care ne aflăm și deocamdată nu îl vedem. Mai știm că prin capătul din stânga-față al poienii vin marcajele CA dinspre Berindești. Aproape de liziera pădurii (cea din față) vedem monumentul și mergem spre el. Citim pe rând informațiile sculptate pe un panou de piatră, ne facem poze de grup cu steagul național și parcă am mai sta ceva aici că e foarte fain. Dar mai avem ceva de mers! Așa că... la vale!
Cumva direcția e dată de piciorul care coboară în NV (asta de urmărit pe vreo hartă!) spre Curmătura Ursului. La început facem urme prin zăpada pură și moale și apoi pe un drum de exploatare ce urmează fix linia culmii. Ne duce bine! Aștept să mai vină colegi fiindcă sunt tare în față și apoi cobor, undeva pe la mijlocul grupului. Aproape de drumul forestier de deasupra platoului Moliviș/poienii Toacei sunt două variante: fie ieșit din drum și coborât ceva mai abrupt la dreapta până la drumul larg, fie tot în față până la drumul larg și apoi dreapta. Fiecare alege ce variantă vrea. Oricum regrupăm cu toții fiindcă aici nu e prea clar în ce direcție ar trebui să mergem. Cu orientarea pe telefon ne lămurim: în jos mergem spre Curmătura Ursului și ar trebui să ocolim tot platoul spre curmătura Moliviș și apoi spre mașini; în sus urcăm puțin și apoi pe curbă de nivel ajungem tot în curmătura Moliviș. Mai scurtă e varianta a doua! Deci fiecare în ritmul propriu la drum!
Din Curmătură facem dreapta și în două serpentine suntem la bariera pe unde plecasem mai devreme pe pârâul Moliviș. Mai avem deci 1.5 kilometri până la mașini pe care îi parcurgem agale. Ajungem ultimii la mașină și mulțumim colegilor care ne-au așteptat. Înapoi pe întuneric cei zece kilometri până la cazare.
Pregătiri de rev: masă, halate, ciubăr, șampanie... Artificii la miezul nopții, îmbrățișări, urări pentru anul ce vine, seară de chitară (la care, simțindu-mă obosit, am asistat doar din cameră :D!)
La mulți ani, 2022!
Ziua 3 - sâmbătă, 1 ianuarie 2022
Program liber! Cei mai mulți se trezesc mai târziu că nah, a fost faină cântarea de azi-noapte/azi-dimineață! Și de 1 ianuarie micul dejun se servește mai târziu... Și sunt filme interesante pe Netflix... Și undeva pe la prânz este în direct Concertul de la Viena...
Eu nu pot lenevi chiar toată ziua și pe la 11.00 pornesc cu Laura la explorat un pic zona. Își dorește să meargă la schitul Brădetu la slujbă. Îl punem pe GPS și într-o jumătate de oră suntem acolo. E un schit mic aflat pe dealul Seci, pe o vatră nouă față de vechiul schit, dar în limitele deținute de vechea mănăstire.
” Astfel, Noul Schit Brădetu s-a înființat prin alegerea noii vetre, odată cu venirea primilor viețuitori și, mai ales, prin hotărârea Ips. Calinic Argeșeanul și a Adunării Eparhiale, urmată de cea a Sinodului Mitropolitan și de aprobarea Secretariatului de Stat pentru Culte în toamna anului 2004 (17 septembrie, respectiv 8 noiembrie).
...
Biserica Schitului adăpostește o parte din Cinstitele Moaștele ale Sf. Ierarh Nectarie de Pentapolis – făcătorul de minuni, și o icoană a sa pictată de maicile de la Eghina în anul 2005.
...
Slujbele la Schit se săvârșesc în biserica principală (târnosită la 9 noiembrie 2019 după ample renovări și extinderi aduse primei biserici edificate aici în anul 2005) și, în sezonul cald la Altarul de vară, construit în întregime de călugări în anul 2008. Anumite slujbe din ciclul liturgic obișnuit se săvârșesc într-unul dintre paraclisele din casele monahale.”
Mai multe detalii puteți citi aici: http://schitulbradetu.blogspot.com/.
Coborâm înapoi în sat și văd că pe poarta bisericii vechi scrie ”monument istoric sec. XIV”. Trag pe dreapta și intrăm în curte. De pe același site ca mai sus aflăm că
”Schitul Vechi Brădetu, cu hramul Înălțarea Domnului, a fost o mănăstire domnească aflată, adică, în grija Dinastiei Basarabilor, începând de la ctitorul său – Marele Voievod Mircea cel Bătrân – și până la Matei Basarab (1632-1654) când I se schimbă statutul, supraviețuind în zbuciumatele secole XVIII și XIX până la reforma lui Cuza.
Nașterea bisericii Schitului istoric Brădetu este plasată la sfârșitul secolului al XIV-lea – începutul secolului al XV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Mare (1386-1418), după cum dovedesc cercetările istorice, arheologice și arhitectonice realizate în secolul al XX-lea și mai recent.
Vechea mănăstire avea obște de călugări, biserica de piatră și cărămidă era în centrul așezării, înconjurată de case monahale modeste, cu două sau patru chilii, construite din bârne, cu fundații înalte de piatră și pridvor - cum putem admira până astăzi vechile case tradiționale din Brădetu.” (http://schitulbradetu.blogspot.com/).
Admirăm biserica veche de piatră și cu pridvor de lemn acoperit de un acoperiș larg și avem norocul ca biserica să nu fie încă închisă. Abia se terminase slujba și o femeie îmbrăcată într-un frumos costum tradițional deretica prin biserică după slujbă. Vă las în poze mai multe detalii, foarte faine.
Peste drum este o fântână cu o troiță și niște povețe foarte faine și în curtea școlii alăturate este un monument al eroilor interesant!
Cam pe la 13.15 suntem înapoi la pensiune și aflăm că o parte dintre colegii noștri vor să facă o plimbare prin Nucșoara. Cuplăm imediat la idee și ne grupăm în două mașini mai puternice. Drumul de câțiva kilometri spre Nucșoara pornește la dreapta, puțin mai sus de cazarea noastră. E un drum cu noroi și ai nevoie de ceva abilități de șofat ca să poți urca fără probleme serpentinele cu noroi și gheață. Drumul îngust și fain urcă pe dealuri și intră prin Nucșoara foarte întinsă. Știam că trebuie să ne întâlnim la lac și la un moment dat trebuie să căutăm pe telefoane să vedem pe unde e drumul. Ajungem în parcarea de pe malul lacului și ne echipăm de plimbare asigurând mașinile.
Urcăm pe strada Rozelor și, cu intenția de a ajunge deasupra lacului și prindem o fundătură printre case. Întrebăm un localnic și ne explică pe unde să mergem bine. Ajungem în imașul de deasupra caselor și facem o pauză de regrupare, timp în care mă îndepărtez puțin de grup pentru a prinde niște cadre interesante cu luminile și zăpada de pe culmile mai înalte. Revin la grup și ținem coama care ne duce chiar deasupra lacului. Pauză de poze!
Facem dreapta pe lângă un lac mic cu pojghiță de gheață și un butoi interesant, apoi imediat la stânga și peste câteva sute de metri iar dreapta pe un drum în rampă. Pe hartă pare să se întrerupă și de fapt el ne duce mai sus în strada Valea Seacă (drum pietruit).
Facem dreapta pe drum și ajungem la Copacul Crucificat. Dacă nu știi care este îl poți rata foarte ușor printre mulții copaci cu trunchiurile întortocheate și cu mulți mușchi pe ei. Ne întâlnim cu un coleg din grupul nostru care venise aici cu niște cunștințe. Ceva povești și poze și mai departe! De fapt aici a fost obiectivul nostru. Vreau să urc puțin mai sus spre un pilon pentru cadre faine din zona despădurită.
Chiar se potrivesc culorile foarte fain în zona unde ne oprim și unde un uriaș parcă a aruncat cu pietre ca și cum ar fi niște zaruri. Pauză de povești, un sandwich, fructe și turtă dulce înainte de a porni spre mașini. Asta înseamnă în jos direct pe tăpșan până la o construcție ce se dovedește a fi un puț. Vom regrupa înainte de a porni la dreapta la vale printre pini și alți copaci întortocheați.
Printre ei ajungem pe poteci intuitive la asfalt și coborâm pe el printre case foarte fain amenajate. Sun un coleg de serviciu care e din Nucșoara și va veni cu mașina în întâmpinarea noastră pentru a ne ura reciproc toate cele de anul nou ;). Coborâm până în strada principală și facem stânga spre lac, cu o oprire scurtă la crucea ridicată în memoria luptătorilor din rezistența anticomunistă din Făgăraș, sprijiniți printre alții de curajoasa Elisabeta Rizea. Nu apucăm să îi vizităm casa-muzeu. Poate cu altă ocazie...
Înapoi la lac și la cazare, exact pe drumul pe care am venit și care acum pare mult mai simplu. Urmează o altă seară faină de socializare, ciubăr, povești, tort aniversar și chităreală.
Încă o dată ”La mulți ani, 2022!”
Ziua 4 - duminică, 2 ianuarie 2022
După micul dejun cu toții, rezolvăm neplăcutele probleme cu achitarea cazării și a tuturor contribuțiilor fiecăruia (spun ”neplăcute” fiindcă e tare incomod pentru Mihaela să stea într-un colț și să facă pe casiera, dar face asta cu drag :D), strângem bagajele, lăsăm camerele curate și ne pornim fiecare pe drumul lui.
Primul nostru obiectiv este complexul de la Corbii de Piatră, biserica rupestră, inscripțiile și desenele naturale din piatră, platoul de deasupra bisericii rupeste și, mai nou, Căsuța Albastră și Uriașul de Piatră. Vă las doar câteva poze care să vă stârnească curiozitatea. Chiar merită locurile și sunt de apreciat oamenii care știu să facă turism viabil aici!
De aici drumul ne duce prin Domnești, Slănic și Berevoiești (DN73C) până în DN73 unde facem stânga. E vremea unei pauze și intrăm pe drumul lateral ce ne duce la castrul roman Jidova.
Este singurul castru de piatră de pe Limes Translutanus, linie de fortificații situată la 10-50 km est de Olt, întinsă de la Dunăre până la pasul Rucăr-Bran pe o lungime de 235 de kilometri. Este un castru de trupă auxiliară în care staționa probabil Cohors I Flavia Commagenorum Equitata Sagittariorum, circa 500 de soldați. De remarcat porțile, sistemul de încălzire în pardoseală hypocaustum și muzeul în care ni s-au prezentat multe detalii din istoria castrului și a liniei de fortificații.
Ca să completăm ”triunghiul mănăstirilor rupestre” facem ultima oprire pe înserat la Nămăești. Nu dau detalii și legende fiindcă pot fi găsite ușor de tot pe internet (legenda icoanei găsite în piatră și apoi construcția întregului complex mănăstiresc de sine; cele mai multe fiind mănăstiri de obște). Las doar poze a căror serie se încheie cu izvorul cu apă binecuvântată de la Nămăești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu