Din Buzău (mă rog, am ajuns cu un autobuz în Buzău) varianta cea mai simplă ar fi să merg direct în București. Era să spun ”acasă”, dar atât de mult călătoresc că mereu re-definesc termenul ”acasă”... Pot să ajung și diseară, nu mă grăbește nimeni. Am mai multe motive să merg în... Râmnicu Sărat! Primul motiv ar fi că de mult Adi îmi spunea că vom merge. Acum dorința/promisiunea e la Nicușor... Un alt motiv ar fi că în Râmnic am niște prieteni, Camelia și Virgil Sava, cărora le-am zis din vară că voi ajunge cumva. Acum sunt aproape, am ocazia să îi vizitez. Vă închipuiți că, fiind prima dată în oraș, îmi și fac un plan de vizitare până mă pot întâlni cu Camelia (e profesoară de română și are ore). Dar... am surpriza să mă aștepte în stația de autobuz de lângă gară! Și-a eliberat vreo două ore și vrea să îmi fie ghid în oraș! La asta nu mă așteptam!!! Și mai mult, îmi ia bilet pentru tren spre București. Nici nu mă lasă să refuz! Nu știu ce am făcut să merit asemenea ”tratație” :). Mulțumesc!
Ne urcăm în mașină și mergem la intrarea fostei închisori de la Râmnicu Sărat, celebră pentru cei care au fost închiși aici. E închis și îmi face o prezentare a închisorii. Abia apoi aflu că lucrarea ei de doctorat este puternic legată de acest loc.
”Închisoarea de la Râmnicu Sărat este atestată pentru prima dată într-un document datând din octombrie 1901.
De la înfiinţare până în 1938, aici au fost închişi deţinuţi de drept comun cu pedepse de până la doi ani. După instalarea dictaturii regelui Carol al II-lea, la Râmnicu Sărat au ajuns primii deţinuţi politici, mai exact vârfurile Mişcării Legionare, printre care şi Corneliu Zelea Codreanu, asasinat împreună cu alţi 14 legionari, „Nicadorii” şi „Decemvirii”, în drumul spre închisoarea Jilava în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938.
După 1940 au fost transferate la Râmnicu Sărat Ana Pauker şi Liuba Chişinevschi, aspect speculat ulterior de propaganda comunistă. Astfel, într-un articol din 1950, regimul comunist blama condiţiile şi tratamentul aplicat fruntaşelor comuniste în închisoarea de la Râmnicu Sărat.
După instaurarea totalitarismului roşu, în închisoarea de la Râmnicu Sărat a ajuns o serie de reprezentanţi ai grupărilor politice, clerici greco-catolici şi romano-catolici, precum şi alţi indezirabili.
Cei care au ajuns aici erau consideraţi „duşmani de clasă”, „bandiţi” şi „contrarevoluţionari”. Directorul închisorii din Râmnicu Sărat a fost informat printr-o adresă oficială că pentru aceşti„ instigatori, complotişti, sabotori, duşmani de totdeauna ai clasei proletare pe care au exploatat-o şi maltratat-o până la sânge, şi care au astăzi un regim de favoare”, trebuie să se introducă un regim special astfel încât să nu mai poată părăsi „celulele, camerele şi curţile, decât la ordin” şi numai pentru a beneficia de asistenţă medicală sau pentru a fi deferiţi instanţelor judecătoreşti. La finalul acestei adrese se preciza faptul că nu trebuie să se mai permită pe viitor „nicio îngăduinţă, niciun fel de slăbiciune omenească pentru aceşti infractori, care la timpul lor, nu au făcut decât să împrăştie suferinţă în sânul poporului muncitor”.
Închisoarea a funcţionat o perioadă ca punct de tranzit pentru deţinuţii politici, care erau transferaţi în alte centre de detenţie pentru executarea pedepsei. După 1952, odată cu încheierea oficială a „experimentului Piteşti”, la Râmnicu Sărat au fost aduşi pentru anchetă o parte din deţinuţii implicaţi în torturi.
Din 1955, închisoarea a găzduit o mare parte a elitei ţărăniste care supravieţuise altor închisori, printre care întâlnim nume ca Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ioan Barbuş, Ion Ovidiu Borcea, Mălin Boşca, Alexandru Bratu, Ion Diaconescu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velţeanu, Augustin Vişa, Ion Lugoşianu şi alţii. De asemenea, aici au fost aduşi Alexandru Todea (episcop român unit), Waltner Iosif (preot catolic), şi Mihai Godo (preot iezuit). O altă figură reprezentativă care apare printre deţinuţii de la Râmnicu Sărat a fost liderul social-democrat, Constantin Titel-Petrescu. Un caz aparte este cel al lui Gheorghe (Ginel) Plăcinţeanu, care a fost arestat la ordinul direct al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Un alt grup de deţinuţi a fost acela al reprezentanţilor fostei guvernări antonesciene, dintre care îi amintim pe Constantin Pantazi, Alexandru Constant, Ion Petrovici şi Petre Tomescu, Gheorghe Jienescu, Aurel Dobrescu, Nicolae Dragomir sau Constantin Horobeţ.
Pe lângă cei amintiţi, la Râmnicu Sărat au ajuns şi lideri comunişti căzuţi în dizgraţie precum Vasile Luca şi secretarul acestuia, Alexandru Iacob.
Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost închisă în mod oficial în aprilie 1963. Supravieţuitorii au fost trimişi în domiciliu obligatoriu, rămânând şi în perioada următoare sub atenta supraveghere a Securităţii, fiind chemaţi frecvent pentru declaraţii şi investigaţii. Despre regimul dur aplicat aici s-au pronunţat puţinii supravieţuitori, care au oferit informaţii importante despre izolarea îndurată la Râmnicu Sărat. După 1963, închisoarea a fost folosită ca depozit. În 2007, închisoarea a fost trecută din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit ulterior IICCMER).” (istoricul de pe http://memorialulramnicusarat.ro).
Cu dor de a povesti mai multe (chiar dacă e un loc ”greu” unde aș vrea să stau, să simt, să aflu mai mult) mergem să rezolve câte ceva la liceu și apoi la Primărie unde îmi prezintă cele două monumente importante pentru noi ”Draco” și ”Lupa Carolina” (primul e mai important dacă e să vă spun părerea personală!). De altfel și Primăria este monument istoric important, pe placa de pe ea citesc că orașul este atestat documentar din 1439 ca punct de trecere între cele două țări române (punct unde se schimbau caii trăsurilor, deci un important târg!) și declarat municipiu în 1994.
Traversăm Parcul Central cu ceva monumente (monumentul memorialului și fântânile cu inscripția orașului) și trecem pe lângă casa în care a trăit Menelaș Chircu (1864-1940), intelectual cu preocupări de autodidact, unul din animatorii culturali ai Râmnicului. Este fondator al ansamblului Chindia (1912) în ideea de a păstra muzica, tradițiile și costumele specifice Râmnicului. Mai multe puteți citi aici. Camelia ține să îmi arate literele MC de pe ambele porți :)! Pe lângă casa de cultură ”Florica Cristoforeanu” mergem în fața Colegiului Alexandru Vlahuță și apoi ne întoarcem puțin la colegiu fiindcă mai are ceva de rezolvat. În timpul ăsta pot observa bannerul cu cei 130 de ani de funcționare ca instituție de învățământ începând cu 1889 ca gimnaziul de băieți ”Vasile Boerescu”. Stăm la o cafea/capucino și o pizza la povești și apoi mă lasă în fața Primăriei fiindcă are ceva treabă. Îi mulțumesc și mă va prelua soțul ei Virgil pentru alt obiectiv :).
Pentru a ajunge trec prin Parcul Central a doua oară și ghidat de google maps ajung în Parcul Brâncoveanu la Muzeul Municipal. În fața muzeului este singura zonă unde a mai rămas trotuarul istoric din Piatră cubică. Cu Virgil vizitez muzeul municipal (foarte interesant!) și curtea complexului brâncovenesc.
”Complexul mănăstiresc situat aproape de malul râului Râmnic, în zona central vestică a orașului Râmnicu Sărat, astăzi monument istoric, este pomenit prima dată la 1593. Tot atunci i-au apărut principalele componente, inclusiv fortificația înconjurătoare, ridicată din cărămidă. Înainte de ansamblul ridicat în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu în anii 1691-1697, existent şi astăzi, în acest perimetru a funcţionat mănăstirea grecilor, atestată documentar la 13 decembrie 1593, având o biserică de lemn cu hramul Sf. Gheorghe. Aşa cum se arată şi în pisania din 1697, biserica brâncovenească a fost ridicată den temelie în locul acesta, unde mai nainte o mică biserică de lemn era şi închinată acelui Sf. Munte Sinai. Ansamblul se dezvoltă perimetral în jurul bisericii, cu o curtină aproape dreptunghiulară, din care fac parte integrantă și casa domnească (spre vest), stăreția și chiliile (spre nord). Construcția a fost înzestrată cu turnuri rectangulare la exteriorul și la mijlocul laturilor de sud și est, și turnuri hexagonale pe colțurile de sud-est și sud-vest.
O fază inițială a conținut un perimetru doar cu puțin mai restrâns, dar care dispunea deja de elemente de fortificare. Sectoare din vest au fost demolate la șantierul inițiat și sprijinit de către voievodul Constantin Brâncoveanu și unchiul său, Mihail Cantacuzino (1691 – 1697). Totodată, caracterul militar al unor turnuri a fost diminuat în favoarea unor construcții rezidențiale. Intervenții la a doua curtină au avut loc și în cursul secolului al XVIII-lea, probabil între anii 1784 – 1793, ca urmare a unui mare incendiu. În secolul al XIX-lea, părți importante din curtină au fost demolate, în locul curtinelor apărând un simplu gard.” (sursa: https://turismbuzau.ro/complexul-brancovenesc-ramnicu-sarat/).
Biserica este închisă și, prin cunoștințe la muzeu putem vizita și beciurile înalte în curs de amenajare. Vorbim despre câteva detalii arhitecturale înainte de a ieși la suprafață și a merge mai departe.
Virgil știe un loc fain unde bem o bere și mâncăm niște plăcinte foarte gustoase (cu carne și cu brânză) undeva în Piața Centrală.
”În 1885 oraşul cunoaşte o primă lucrare de sistematizare, Hala de carne, refăcută în anii 1935-1936. Este un prim semn al progresului urban, o zonă de civilitate şi civilizaţie, unde normele sanitare şi de igienă puteau fi controlate de specialişti. Nouă ani mai târziu, hala de carne devine o anexă a unui ansamblu mai vast, Piaţa Centrală a Râmnicului, amenajată în 1894. Sunt realizări ce probează saltul în marea familie a oraşelor, fapt confirmat curând, în 1897, şi de înfiinţarea Consiliului de Igienă şi Salubritate Publică. În 1897 s-a creat şi Serviciul îngrijitorului cişmelelor comunei Râmnicu Sărat, încadrat cu un salariat denumit „supraveghetor cişmigiu“.”
Cu papilele satisfăcute, ne întoarcem prin același Parc Central și Virgil rămâne la Primărie cu ceva treabă (clădire în care Camelia mai devreme îmi prezentase o expoziție de istorie a orașului). Îi mulțumesc și lui pentru ghidaj/orele sacrificate pentru mine și merg spre gară.
”Prima gară din Râmnicu Sărat a fost construită după planurile inginerului Anghel Saligny. Pentru că era prea departe de oraş, a fost construită o nouă gară, care a rămas şi astăzi o bijuterie arhitecturală. Actuala clădire de călători, construită în stil italian, este opera arhitectului Nicolae Mihăescu şi a fost construită între anii 1897-1898. Monument istoric, Gara din Râmnicu Sărat era la sfârşitul secolului al XIX-lea cea mai frumoasă carte de vizită a oraşului. Construită iniţial departe de oraş, actuala gară este cea de-a doua construcţie de acest tip, aşezată mai aproape de oraş în urma repetatelor interpelări ale deputaţilor râmniceni I. C. Grădişteanu, Iosef Oroveanu şi C.C. Datculescu, conform “Gazetei Săteanului”, din ianuarie 1891.” (sursă: https://adevarul.ro/locale/buzau/foto-gara-ramnicu-sarat-bijuterie-arhitectonica-incarcata-istorie-1_533b93470d133766a86d32e2/index.html). Pe aceeași pagină putem citi și câteva menționări istorice ale gării cu arhitectură în stil italian.
Mulțumit de explorare (”călător sunt pe pământ”), cu trenul mă întorc direct spre București...
