Se face aproape o lună de când nu am mai fost pe munte și ”dependența” își spune cuvântul. Am și nevoie și nu prea mă mai înțeleg cu lumea (bine, aș putea să spun invers ;) ). Așa că mă hotărăsc pe moment să dorm o noapte undeva sus (să fie și drumul ieftin până acolo). Și unde ar fi cea mai accesibilă variantă când te hotărăști miercuri, undeva pe la ora 14.30? Răspunsul e simplu: Florei! Verific trenurile și am primul la 16.36. Repede bagajul și ajung la timp la gară. Nu înțeleg un lucru: de ce naiba sunt cozi foarte mari la bilete miercurea după-amiază??? Mă rog, iau bilet de la automat și mă urc în tren din timp. Doar gândul că dorm pe munte și schimbă tonusul...
Ajung în Posada la 18.38, schimb câteva cuvinte cu tanti care stă în fosta gară (ne știm de anul trecut, mai povestim câte ceva despre prietenosul și credinciosul ei câine, anul trecut cu foarte mulți purici) și pornesc în sus spre DN1, trec prin curtea muzeului cinegetic unde mă ”atacă” fioroasa neagră (știu cum să mă apăr de câini fără violență, e foarte ok) și după poarta deschisă din spate nu merg pe drum, ci fac stânga pe un fir de apă pe care știam de altă dată că era o potecă. Nema potecă, sălbăticie pură! Nu-i bai, urc, știu că pot trece prin multe. Urc prin/peste/pe sub copaci căzuți și ies în 10 minute în drumul cunoscut spre Florei.
E lumină, nu am nevoie de lumină/frontală! Urc la stânga, ies la piscină, apoi mai sus pe drum ajung la bancă și înainte de poiana mare iar bălăuresc puțin prin pădurea semi-sălbatică (sunt multe drumuri de la lemnele tăiate). La copacul căzut fac dreapta și urc prin poiană, pe urmele de mașină, cu un ritm ușor încetinit să mai odihnesc un pic plămânii. Iar dreapta și ajung în marcajul BR/BG care mă urcă pe culmea Florei până la refugiu.
Repet, nu e suficient de întuneric și pot vedea fagul ”în flăcări” de acum câteva zile. Acum e un covor mare de frunze uscate sub el... Continui și la 19.36 sunt în fața refugiului.
Acasă... Ce dor mi-a fost. E curat, e liniște, e ordine, e lumină, e apă. Ce ți-ar trebui, Cezare, mai mult. Îmi fac de lucru pe aici, mai citesc câte ceva și undeva spre 21.00 mă bag la somn.
Dimineață nu am nici o grabă fiindcă nu știu exact ce traseu voi urma. Aveam fie gânduri de întors pe același drum (greu de acceptat), fie gânduri de coborât prin Secăria și cumva spre valea Prahovei... Un gând îmi vine deodată: din cotul Văii Rele (din Sinaia) e o vale care face la dreapta. Nu îi știu numele și pe niște hărți de pe net nu apare, pe harta Munții Noștri e scris: valea Coțofenei. Doar că nu am luat harta la mine (văd denumirea abia acasă)! Și realizez că poate ar fi nevoie de o hartă cu munții Baiului aici! Voiam să merg pe valea asta de ceva vreme. Așa că pe acolo aleg să merg!
Cam pe la 10.20 sunt gata de drum. Câteva poze, verific să fie lumina stinsă și ușile și geamurile închise (nu cu cheie, doar să le bată vântul) și pornesc la drum în sus spre Doamnele-Tituleni. Înainte să ajung eu la drumul de culme (ce vine din Secăria), văd că trece o mașină de teren. O recunosc în trecerea ei, e a proprietarului câtorva stâne de pe aici. Nu am treabă cu el și oricum trece mult prin fața mea.
Urc pe sub vârful Răzoare până în șaua Mierlei, am parte de un spectacol de culori dat de linia de zade combinate cu molizi și de pe vârful Mierlei am parte de prima panoramă spre Bucegi. Întâi crezusem că pe aici ar trebui să cobor și îmi dau seama după zona înaltă Baiul Mare-Drăgan că greșesc. Mă întorc la drumul de culme și continui pe el pe sub vârful Vornicu. Nu mă mai miră când văd stâlpii de marcaj puși exact pe linia culmii. Când am lucrat pentru harta de la Munții Noștri studiasem multe hărți și pe toate marcajul de culme mergea pe drumul de culme, de multe ori pe sub unele vârfuri. Mă rog, deja încep să intru într-un potențial conflict cu cei care au pus stâlpii (și au făcut treabă bună, pe aici nu au fost marcaje multe zeci de ani). Urc pe vârful Piscul Câinelui de unde se separă marcajul PA pe muchia omonimă și de aici cumva vreau să ies din traseul marcat. Cobor câteva zeci de metri spre nord și părăsesc marcajele oficiale.
Cobor abrupt până la firul sec al Coțofenei și văd cele două izvoare ale văii. Foarte faine! La primul beau niște apă cu mâna făcută căuș și pornesc pe firul apei la vale. E o vale sălbatică și foarte frumoasă, uneori cu mici cascade, copaci căzuți sau mici lăculețe acoperite acum cu frunze multicolore de toamnă. Sunt în largul meu în locuri așa mai pustii :). Am timp să fiu cu mine și fizic și mental și ajută mult... Valea e foarte faină și mă scoate cam la 12.40 la podul de pe valea Rea. Pauză colorată 10 minute și mai departe la vale pentru cei patru kilometri până la gară.
Îmi iau doi covrigi de la covrigăria știută de la gară și cu un tren particular merg spre București (în jur de 15.50). Frumoasă plimbare :)!
