Snagov 03.04.2016

Câteva minute la centrul de informare turistică Snagov...

 Vizită la mănăstirea Snagov...

 În căutarea unui loc de picnic și apoi la plimbare prin pădure...

 Mult verde...

 La marginea cetății naturale

 Verticale

 Mini-valuri

 Maxi-valuri

Podul natural

 Fosta viață

 Câmpuri de leurdă

Baiului 26-27.03.2016

Motto:

”D-aia zic eu, prin urmare, 

Vorba mare:

Că de-acuma, să mă tai, 

Nu-mi mai trebuie altă cură, 

În natură

Să mă duceți cu alai!”

(George Topîrceanu, ”Vara la țară”)

Colegi de tură: Carmen B, Radu S, Emilian Dranca, Emil Engel, Cezar Partheniu

Inițial vorbisem de ceva vreme să parcurgem creasta Neamțului în altă echipă (cu punct de plecare-sosire în Trăisteni). Cum Ștefan (cu mașina) nu a mai putut veni și Tibi a renunțat la tură, cu Emil și Emilian schimb planul pentru a merge cu trenul. Am mai mers pe creasta Neamțului în felul ăsta și doar ”marșul” de apropiere ne-ar lua ceva timp... Carmen vine din Bușteni cu un prieten Mihai cu mașina și se oferă să ne ducă până la intrarea în traseu. Oau, mulțumiri, ne scutește de vreo oră și jumătate de mers pe drum forestier. Cu Radu convenim să ne vedem pe la 9.15 la gara Azuga (vine cu mașina din Corbeanca). Trupa e aranjată! Trei suntem pe schiuri (Carmen, Radu și cu mine) și doi (Emil și Emilian) cu bocanci. Planul e făcut: urcarea pe valea Unghia Mare, apoi creasta, punem corturile unde ne prinde seara și a doua zi ne întoarcem pe la Retevoi/Ritivoi și valea Azugii.

Ziua 1 - sâmbătă 26.03.2016

Noi pornim la 6.23 cu trenul regio din București și puțin după 9.15 ne întâlnim cu toții lângă gara Azuga. Până să vină Carmen, urcasem rucsacii și schiurile în mașina lui Radu! Cu două mașini mergem prin Azuga la hotelul Lux Garden. Aici schimbăm bagajele din mașina lui Radu în cea a lui Mihai și în două drumuri ne duce pe toți la intrarea în valea Unghia Mare.

Cu mulțumiri și urări de drum bun, ne facem ceva poze de plecare și la drum. Noi cu schiurile mergem ceva mai încet, cei doi Emilian sunt mai în față. Cam mereu a fost așa în cele două zile, chiar și pe zăpada mai mare. Cu un avantaj în plus pentru cei pe schiuri: în zăpadă mare noi ne afundăm mult mai puțin decât cu bocancii!

Tot înaintăm, trecem de barieră, de vechiul canton din valea Frumoasă (aici este Unghia Mare și mai încolo valea Frumoasă face dreapta spre muchia Ceaușoaia), facem urme cu schiurile pentru a ne ajuta colegii, la unele treceri prin apă fiecare trece cum vrea (prin sau pe lângă apă, pe schiuri sau cu ele puse pe rucsac)... Cât e drum forestier merge bine treaba, când se termină și avem de mers pe malul apei e ceva mai dificil... Nu imposibil! În spatele nostru spre Clăbucetul Azugii cerul e senin și albastru intens, în față se tot văd nori care prevestesc ceva vreme mai păcătoasă. Pentru oamenii obișnuiți! Montaniarzii se adaptează și merg pe orice fel de vreme, chiar dacă nu mai e aceeași plăcere vizuală. Cum bine spune un bun confrate montaniard, când e ceață sau chiar white-out, ”respirăm munte”! Vom vedea în ceva imagini mai jos... Deocamdată avem vreme de vis și înaintăm metru cu metru. Chiar pare că metrii în altitudine se adună prea încet... Cum eu făcusem track-ul pe GPS, știu și spun colegilor cam la ce altitudine vom ieși din firul Unghiei Mari. Ușor, ușor lăsăm valea Frumoasă în dreapta, mai avansăm mai mult cu schiurile în spate peste câteva treceri prin apă, chiar bodogănim o zonă cu copaci căzuți unde ne cam împotmolim și trecem printre ei cu prețul apei care intră prin bocanci sau clăpari. În câteva sute de metri facem pauză la cotul apei spre stânga. Exact aici acum trei ani urcasem cu Adina spre dreapta spre stâna de sub Petru. După ceai și ceva fructe energizante pornim la stânga pe firul principal al văii.

Trecem de câteva ori prin apă, sărim de pe o insulă albă pe alta și ne oprim puțin înaintea cotului următor spre stânga. Valea ocolește tot muntele Unghia Mare până s-și găsească izvoarele spre vârful Rusu. Ni s-a cam dus apa și aici ar fi cam ultimul loc în care găsim apă! Chiar înainte să pornim, Carmen mă anunță că am ceva probleme la clăpari: mi s-au dezlipit tălpile negre cam pe jumătate și risc să le pierd. Așa că scot o rolă de scoci lat din rucsac și mă apuc să înfășez clăparii astfel încât să banda de scoci să țină talpa clăparului (eram pregătit pentru asta fiindcă doar lipsem tălpile înainte de tură și nu știam cât mă vor ține). Recuperez distanța față de colegi pe pârâul din dreapta. Adică am ieșit din valea Unghia Mare (puteam urca și pe acolo și pe GPS văd că vale îngustă și înclinată) și urcăm pe pârâu spre ”șaua” Orjogoaia.

Nici pe pârâul ăsta nu e foarte plăcut. Fiind vale îngustă, suntem nevoiți să mergem prin apă. Emil și Radu urcă pe firul apei, deseori intrând chiar mai sus de gleznă în apa rece. Emilian pornise la stânga pe pantă spre culme și Carmen urca după el. E panta cam înclinată și văd că aproape merge pe burtă în vârfurile clăparilor. Se cam chinuie la fiecare pas și mă întreabă dacă e bine. Ca direcție da, tot în capătul văii ar trebui să ajungem! Urc încet după Emil și Radu și chiar sunt atenționat de Radu să nu calc pe un strat de frunze. El intrase acolo până la genunchi în apă. Mai urcăm pe firul îngust și dăm de urmele unei mici avalanșe. Cei care merg iarna pe munte cunosc peisajul: bulgări mari de zăpadă sau gheață prăvăliți de sus de pe pantă... Urcăm câțiva metri pe bulgări și ne oprim pe zona plată. Moment de ceai cald! Vedem că pe firul apei vine Carmen și o așteptăm, Emilian deocamdată e undeva în sus spre culme. Lui Emil îi e frig și pornește pe culoarul avalanșei în sus. Văzuse niște mici crăpături pe lângă noi și nu-i prea plac. Prea grav nu se poate întâmpla nimic, doar să fie un pod de zăpadă și să cădem în apă. Eu aș merge tot pe fir chiar așa îngust cum e. Nu prea place ideea lui Carmen și lui Radu (toți trei ne cărăm schiurile pe rucsaci). Așa că pornim pe urmele lui Emil pe piciorul de munte înclinat la 40-45 de grade. În prima parte avem ceva emoții cu smocurile înclinate de iarbă cu puțină zăpadă alunecoasă. Emil tot urcă fiindcă nu are unde se opri. Mereu se uită înapoi să mă vadă cel puțin pe mine. Și eu mai departe pe Radu și pe Carmen... 

Simt ceva bășici în formare și urc cu senzații de bășici sparte și usturime. Plus indispoziție de la stomac fiindcă mâncasem prea multă slană aseară cu un prieten (tare-i bună). Îmi piere cheful de mers, știu că îmi va fi greu cel puțin în seara asta și încerc să nu indispun și colegii. Păstrez un pic distanța cu atenție în față și în spate. 

Pe o zonă mai plată Emil se oprește, îl ajung din urmă și așteptăm să vină și Radu cu Carmen. Vedem că ne strigă Emilian dinspre sud dinspre șaua Orjogoaia. El urcase direct în culme și nu ne găsea. Bănuia că am mers pe firul apei și se pregătea să ne iasă în întâmpinare. Ne-a văzut și, fiindcă nu aude ce spunem, taie panta cu niște valuri mari și riscante de zăpadă și vine spre noi. Eu caut să mă abțin să nu cert prea tare despărțirea de grup și Emil calmează spiritele: ”Nu mai certa și tu :D!” Emil cu Emilian urcă spre creastă, eu mă uit la ceas și anunț că se schimbă tura. E ora 16.45 și nu mai avem prea multă lumină! Diseară se schimbă ora și de mâine va fi mai bine. Mergem la stâna Orjogoaia și campăm acolo (sau dormim în stână).

Anunț și în față (pe cei doi Emil) și în spate (Radu și Carmen) că fac dreapta spre lacul Orjogoaia. Merg pe curbă de nivel și Radu și Carmen vin pe schiuri puțin mai sus de mine. Emil și Emilian văd că tot urcă spre creastă. Înțelesesem de la Emil că merg până în creastă și apoi coboară spre lac. De fapt au mai urcat puțin, cred ca undeva spre 1800-1850 de metri pe creastă. Eu aștept mai jos înainte de ultimul coborâș, Radu și Carmen ceva mai sus. Nu reușim să sunăm deloc pe cei de sus. Ce facem? Carmen se agită pentru colegi, nu știm ce fac. Eu am încredere în Emil că vine și, după vreo zece minute, apar în vârful cel mai înalt văzut de noi. ”Uite-i că vin!” Așteptăm să ne adunăm și coborâm pe culme deasupra lacului. 

Emilian tot merge înainte deși am impresia că nu știe unde e stâna. ”Mergi pe urmele de animale care urcă de la lac!” Ba urme de animale, ba poteci ce taie panta, ba niște vâlcele unde scot dragonii de la bețe de pe mâini și le explic colegilor cum să oprească o alunecare doar cu bețele... Vedem stâna și trei oameni la masa de lemn. Colegilor le e un pic de teamă, eu sunt liniștit. Pe vremea asta doar montaniarzii pot veni aici, cu oricare te poți înțelege. Chiar când ne apropiem de stână, mă recunoaște unul dintre ei. Ne știm de acum patru ani din Bisoca! 

Cu prezentările/intrarea făcută, ne împrietenim imediat. Ei stau în camera ”de gală”, cea pe care o știm eu și Emil din alte ture. Mai sunt două camere unde putem dormi: camera secundă a ciobanilor și bucătăria. Alegem bucătăria cu 5-6 locuri de dormit. E cameră intermediară între camera de gală și cea în care arde focul. Eu și Emilian am fi dormit în cort, dar nu putem face opinie separată față de grup :D. Așa că ne aranjăm paturile și masa, glumim, vorbim de toate și nu simțim cum trece timpul. Pe rând ne retragem în saci, Emil închizând turma în jur de miezul nopții.

Ziua 2 - duminică 27.03.2016

6.30, se luminează... Ne trezim, mâncăm de dimineață în timp ce afară vremea e total schimbată: în mare parte e ceață și ninge! Ninge atât de frumos de zici că e în toiul iernii. Așa de liniștit peste masa lemn cu bănci de lângă cabană... Și, fiindcă așa o cunosc unii, peste buda ca la țară în fundul curții (Orjogoaia e cunoscută drept ”stâna cu budă”)! Tot peisajul pare de vis... Aproape tot alb... Încă nu e white-out, acum se poate spune doar că este ceață.  Facem rucsacii, lăsăm curățenie în cameră (așa cum face orice bun montaniard) și puțin peste ora 9.00 ne salutăm colegii din camera de vis-a-vis și pornim la drum. Ei se vor întoarce spre Trăisteni (sau cel puțin așa am înțeles eu). Emilian și Emil sunt în față, noi cu schiurile recuperăm până deasupra lacului Orjogoaia. Fiindcă, am uitat să vă spun, datorită vremii am hotărât întoarcerea pe bine-cunoscutul traseu pe culmea Petru-Orjogoaia până în vârful Cazacu și apoi coborâre pe Sorica (picior sau pârtie în funcție de oră). Doar Carmen are de onorat o invitație diseară și, cum toți iubim Muntele, îi acordăm prioritate înaintea altor întâlniri. Cine ne înțelege, ne și acceptă ca atare :D!

De la lac urmăm drumul forestier de culme și, pe cât se poate, linia culmii (traseul de iarnă). Chiar încercasem să urcăm pe primul vârf și, fiindcă e panta prea mare, ocolim pe  pe drum. Mie nu îmi prea convine fiindcă bănuiesc că sunt zone viscolite care acoperă drumul. Chiar e white-out și mă trezesc că, mergând pe drum, mi se afundă vârfurile schiurilor într-o limbă de zăpadă viscolită și înghețată. Spun colegilor cu bocanci că mă temeam de asta și să sape ei urme. Până la urmă trec fără probleme pe canturi. La fel depășim culmea lui Petru și urcăm pe primul vârf de pe creastă. Deasupra e un platou cu o cornișă și o evităm coborând la drumul din stânga. Urcăm pe ultimul ”bastion” înainte de urcușul pe Cazacu. Trebuie să regrupăm și să ținem aproape în ceața foarte deasă (cred că se vede la maxim 20 de metri). Carmen e puțin iritată fiindcă nu știe cât mai e de mers și pe unde se află. O înțeleg, am fost de multe ori în situația asta. Cu ochii pe GPS tot le spun distanța până la șaua dinaintea Cazacului și prinde încredere în aparat când ajungem în șa. 

Ne oprim pentru un ceai și pentru a stabili pe unde continuăm: sus pe Cazacu sau pe drumul ocolit până în șaua Cazacu. E adevărat că am și speriat eu puțin spunând că e posibil să avem gheață până pe vârf. Vedem că din spate vine un grup numeros care nu pare prea echipat. Veniseră din Trăisteni și coboară în Azuga. Au un ghid azugean și atunci (recunosc că nu am făcut un lucru prea frumos!) propun să-i lăsăm pe ei în față să sape urme. Vin în șa cu toții, schimbăm câteva vorbe și pornesc în sus spre vârf. Cum ei sunt mai puțin echipați (câțiva cu blugi care s-au cam făcut burlan), prindem încredere și mergem după ei mai încet. 

Mereu sunt cu GPS-ul în mână și tot așteptăm vârful. Vorba vine așteptăm, mergem spre el. Aparatul mai anunță vreo șase sute de metri până la vârf, știu că sus e crucea de fier și mergem pe urmele celor din față. Azugeanul știe bine pe unde să meargă și nu se încurcă în white-out. Doar e la el acasă! Tot câștigăm altitudine și ne trezim cu crucea în față. Bucurie, poze de vârf... Suntem cel mai sus din toată tura: 1750 metri (excepție pentru Emil și Emilian care au urcat mai sus ieri)! Ne felicităm și pornim mai departe tot pe urme.

Urmele fac stânga și apoi ușor la dreapta. Cum e totul alb, nimic nu e sigur și, din când în când, colegii mă întreabă dacă e bine. Mai ales că la un moment dat urcăm puțin! Confirm că e bine ținând cont de curbele de nivel și ieșim pe culme ceva mai sus de lacul temporar Urechea. Ieșim din ceață la drumul de culme și acum chiar ne putem relaxa: vedem capătul gondolei de la Sorica și știm cu toții unde suntem! Singurul mic inconvenient este ora trecută de 16.00. Nu-i bai, mai avem puțin. Trecem de capătul gondolei, Radu își pune și fixează schiurile pe poziția coborât și noi mergem înainte pe marginea pârtiei. Aș coborî și eu pe schiuri pe pârtie, bășicile și colegialitatea nu mă lasă! Cam pe la o treime din pârtie vine Radu din spate și ne depășește (normal!), tot coborâm pe dreapta pârtiei forțând genunchii și undeva mai jos chiar fac o coborâre scurtă pe fund. Până aproape jos la baza pârtiei ne-a nins liniștit, doar jos e mai cald și nu mai e nici zăpadă. E doar noroi așa de final de tură :D! Mihai vine de o ia pe Carmen, ne salutăm și ne promitem ture viitoare!

Cu Radu cu mașina pornim spre casă și ajungem în București undeva după înnoptare (și apoi și el acasă înapoi pe DN1). 

Mulțumiri tuturor pentru tura foarte faină mult mai solicitantă și neașteptată decât ne așteptam! Pe curând în alte ture și alți munți!