Perșani 29.11-01.12.2015

Prin Perșani 29.11.-01.12.2015

Colegi de tură: Emil Engel, Cezar Partheniu

1 decembrie 2015... Marți, adică 4 zile libere... Cum poți sta acasă când țărișoara noastră e atât de frumoasă... Prima zi o petrec în București fiindcă pe seară trebuie să mă întâlnesc cu niște colegi de club (veniți din Cluj în București pentru un concurs de cățărătură pe perete artificial) și urmează trei zile pe munte. Cum ne așteptăm ca zăpada să fie mare și posibil ceva viscol, dintr-o variantă pe culmile sudice ale Grohotișului și două prin Perșani, alegem varianta a doua (adică Perșani, vedem la fața locului pe unde mergem). Pun traseele pe GPS (construite cu diferențe de nivel cât mai mici), mai facem ceva cumpărături și stabilim ora de întâlnire duminică dimineață la Gara de Nord. Cine mai pleacă duminică pe munte pentru mai multe zile?

Ziua 1 - duminică 29.11.2015

Trei ore și ceva în tren și suntem în Brașov cu trenul regio clasic. Calculasem timpii să ajungem până în Vulcan cu microbuzul, mergem cu autobuzul până la autogara de lângă gara Bartolomeu și ne luăm țeapă: nu avem microbuz spre Vulcan, așa cum găsisem eu pe net. Ce facem atunci? Hai două stații de mașină până la stația de unde pleacă microbuzele de Codlea care sunt mult mai dese! În drum văd după biserica Sfântul Bartolomeu un început de tunel în ceea ce a rămas din dealul Șprenghi după exploatare. Aici un prieten spune că a fost un castru roman din care s-a tot luat piatră. Îi spun lui Emil că urc doar până la tunel (care trece prin malul dealului și e semi-acoperit la ieșire) și picioarele mă duc până la steagul de sus din vârf. De aici se vede tot vechiul deal și biserica ”Sfântul Bartolomeu” despre care Wikipedia spune că ar fi construită în 1225-1260 în stil gotic cistercian (tributară mănăstirii cisterciene de la Cârța). Uite textul de pe Wikipedia:

”Întreaga construcție este tributară bisericii Mănăstirii Cisterciene de la Cârța, fiind construită într-un stil gotic cistercian, dar prezentând și elemente romanice. Se crede că a fost construită pentru prima dată în anul 1225. Inițial o biserică romano-catolică cu hramul Sfântului Bartolomeu, a devenit biserică evanghelică-luterană odată cu Reforma din secolul al XVI-lea. Partea originală a construcției, rămasă neatinsă, cuprinde corul și încăperile adiacente acestuia, inclusiv cele două capele pătrate cu care se închid, spre răsărit, brațele transeptului. Planul bisericii este asemănător cu cel de la Cârța, numai că acesta dispune de trei travei pătrate. În fațada vestică avem două turnuri din care doar unul este în întregime executat. Turnul de astăzi este construit în 1842, în locul turnului vechi, prăbușit la cutremurul din 1822.”

Cobor pe culmea dealului la Emil și mergem la microbuzul de Codlea aflat la stația din spatele serviciului Tamponări de Poliție. Plecăm curând spre Codlea, Emil aflând pe drum unde ar trebui să fie construit aeroportul Brașov. Șoferul ne lasă chiar în centru la biserica Evanghelică. Foarte bine! Chiar de aici începe traseul nostru adaptat. Eu mai fusesem pe aici cu altă ocazie și știam exact traseul pe străzile Șoimului și Vulturului. pe un stâlp se vede frumosul marcaj tricolor :)!

Trecem pe lângă o casă veche cu zugrăveala parțial căzută, lăsăm tot pe stânga o casă cu o placă pe care scrie ”Transsylvania 1868” și ceva mai în față lăsăm marcajul TG care urcă prin Maialul Românesc și coboară apoi la dreapta spre ștrandul cu apă termală și urcăm la stânga prin zona Mărul Dulce până la intrarea în pădure. Printre ”trei turme de miei cu trei ciobănei” (de fapt o turmă împărțită în două și doi băieți ciobani) intrăm în pădure unde începe să ne ia în primire zăpada. la început mai puțină, apoi acoperă mai totul și ne oferă un spectacol natural prevestind frigul și viscolul de mai încolo.

Urcăm prin pădure urmărind marcajele, ieșim la o culme unde tocmai ce dăm de un localnic care își luase un brăduț pentru iarnă (i-aș fi spus eu câte ceva și l-am lăsat în pace fiindcă am văzut că l-a luat cu rădăcină și pământ să îl planteze). Ne indică pe unde merge poteca fiindcă au apărut aici mai multe drumuri. Mai urcăm puțin, facem stânga după marcajele TA/TR (din dreapta vine un marcaj BA care îmi aduce aminte că am o restanță direct din vârful Măgura Codlei spre nord) și ieșim în poiana lui Sulică. Găsisem și locul unde TR face dreapta și urcă abrupt pe la Piatra Albă spre vârf și grota de sub vârf (pentru asta vedeți o descriere tot în link-ul de mai sus)! Se pare că Sulică aista e important prin zonă dacă are numele zgâriat pe copaci :(! Poiana lui Sulică ne oferă o altă scenetă a toamnei târzii: căpițe acoperite cu o primă căciulă de zăpadă! Identificăm punctul de separare a potecilor marcate cu TA, una direct la dreapta spre culme și alta pe lungul poienii și apoi prin feeria de iarnă până sus în culme aproape de Cetatea Neagră. Urmăm a doua variantă printre căpițe orientându-mă spre traseul inițial după GPS. Mă bucur de alegerea făcută (cumva forțat) fiindcă data trecută mă oprisem puțin după cetate!

Așadar prin spectacolul alb trecem de Cetatea Neagră (găsind pentru o scurtă perioada și marcajul TR dinspre vârful ăl mare) și prin viscol ajungem la locul unde m-am oprit anul trecut. De aici pe GPS văd că mai e puțin până la șosea și putem să urmăm culmea care nu pare prea abruptă. Ne găsim drumul în coborâre printre stânci și ne minunăm de frumusețea ascunsă a crestei sudice a Codlei. Țin minte că de la vârf până la Cetatea Neagră e și mai frumos și astfel îmi întregesc imaginea culmii. După vreo 20 de minute de urmat marcajele ”punct portocaliu” ale unui mai vechi traseu de orientare/ciclism vedem pe stânga o altă poiană. Marcajele fac dreapta prin pădure și doar ies câteva minute la marginea poienii pentru câteva poze (evident ca și în Poiana lui Sulică cu căpițe cu cușmă albă). Revin la Emil, urmăm marcajele la dreapta prin pădure și pe o uliță ieșim la prima casă aflată la marginea pădurii. Cred că e casa cea mai de sus din Holbav, de aici separându-se un drum pe o culme spre alte case mai jos și un drum pe lângă pădure pe care se întorc marcajele portocalii. Facem câteva poze la peisajul aproape alb și ne oprim puțin la casa unde trei câini latră cu foc. Sunt legați și îi lăsăm să facă treaba.

Iese o femeie frumoasă în ușă să vadă ce este și cred că se minunează pe vremea asta (început de iarnă) să vadă doi montaniarzi pe aici (turiști, cum spune lumea obișnuită!). O admirăm pentru dârzenie și continuăm pe drum la stânga întâlnindu-l și pe soțul femeii curând. Faine întâlniri aici sus în munte!

Urcăm până la o casă veche și frumoasă peste care se poate vedea bucuria trecerii timpului. De aici coborâm pe o curbă de nivel pe marginea pădurii (drumul de acces la casele pe lângă care mergem noi) și pe deasupra unor căpițe ajungem într-o șa unde se separă drumurile. Unul face dreapta pe după un brad vânjos și altul în față peste șa în direcția noastră de mers. Continuăm în față și după șa vedem în prima poiană mai largă o mașină. E o Dacie bineînțeles că doar Daciuța noastră urcă în condițiile astea până aici (și mașinile de teren și nu le pun la socoteală). Cu mașina veniseră doi fotografi brașoveni tare simpatici, Bogdan și Raluca, și facem schimb de impresii și adrese de facebook. Se bucură să întâlnească turiști adevărați prin locuri mai puțin umblate și vor să ținem legătura (mulțumesc, Raluca pentru poze!). Pornim mai departe la drum fiindcă noi suntem pe jos și avem drum lung de făcut :D!

Urmăm drumul de mașină, mergem printr-o poiană lungă de unde începe să se vadă Holbavul, intrăm în pădure pe un drum de vis și după doar câteva sute de metri ieșim într-o poiană mare de deasupra satului. Satul Holbav, ca mai toate satele de pe aici, e împărțit în două: centrul satului jos în vale și Vârful format dintr-un grup de case sus pe culme! Mai sunt și alte case răsfirate pe culmi... În față noi vedem Vârful, cătăm și găsim drumuri care coboară pe după micile chei spre case și centrul satului. 

Nu e nimeni pe stradă și pare să se întunece. Ce facem și pe unde mergem mai departe? În loc să urcăm spre Vârf pentru a găsi drumurile de culme, pașii ne coboară spre centru pe lângă biserică până la barul din centru. E lumină și intrăm să întrebăm de drum spre Poiana Mărului. Sunt două surori tare frumoase la bar, se minunează de noi și până să ne dumirim ce și cum, ne oferă câte un ceai fierbinte gratis. Nu putem chiar așa și ne luăm câte o cană de vin roșu fiert (pot fierbe și roșu și alb) și lăsăm 10 lei în loc de 6 (cât costă!). Cerem permisiunea să și scoatem niște biscuiți și cât ne încălzim (între timp a început să ningă afară și s-a lăsat seara), Rodica (une din cele doua frumoase surori) vine și ne spune că tatăl ei se oferă să ne dea un loc unde să stăm peste noapte (venise și dânsul între timp și stăteau la altă masă). Acceptăm și suntem încântați de găzduire: sunt niște oameni extraordinari! Căldură, casă de oameni buni și cu suflet! Nu știu cum le vom putea mulțumi vreodată, nu au acceptat mai mult decât bunătate!

Ziua 2 - luni 30.11.2015

Dimineaţă ne trezim undeva pe la răsărit, mâncăm de dimineaţă şi facem ceva curăţenie prin cameră (e o vorbă care spune să laşi un loc mai curat decât l-ai găsit!). Când ne adunăm rucsacii, vine domnul Clopoţel (gazda) la noi şi se scuză că nu mai poate sta: are treabă la biserică! Îi mulţumim pentru toate şi promitem să ne revedem cândva cu bucurie. Încă o dată mai mulţumim şi fetei lui (ca să vedeţi ce oameni: pe noi ne-au cazat în camera curată şi ei au dormit înghesuiţi în bucătărie unde au de toate!) şi pornim la drum. Aşa cum ne indicase gazda noastră, la stânga pe lângă casă şi apoi în sus pe drumul de la marginea pădurii. Vârful satului este aşa de fain că ne oprim de multe ori să mai facem câte o poză. Când suntem tocmai sus, doi băieţi ne cer de departe un leu să-şi mai ia câte ceva. Ştiu că nu e chiar bine să dai aşa tuturor, dar când te gândeşti câtă sărăcie e aici şi acum, pe zăpadă, băieţii urcă cu găleţile de la fântână... Le dăm câţiva lei, ne mulţumesc mult şi pornim la drum cu urări de bine...

Drumul de tractor ne duce pe la marginea pădurii, ocolim capătul unui vâlcel şi pe după o antenă de retransmisiuni intrăm în pădure. Traseul pe care îl gândisem eu pe GPS merge pe culmea următoare şi drumul nostru ne conduce la stânga prin pădure. Hai să îl urmăm fiindcă ştim cam unde ar trebui să ajungem. Prin pădurea amestecată de fag şi molid tot continuăm să urcăm. Şi parcă deloc nu s-ar domoli panta... Trecem pe lângă o bancă fixată între doi copaci şi drumul adâncit acum într-un culoar de pământ ne duce printre pini cu perne albe de zăpadă pe crengi şi cu mini-ţurţuri pe malurile de pământ până sus pe culme. Aici ni se va schimba peisajul şi încercăm să vedem cât mai mult din plaiurile Poienii Mărului. Atât cât se poate fiindcă zăpada şi ceaţa abia ne lasă treimea din imagine prin care să vedem valurile dealurilor cu case agăţate care pe o culme, care pe vreo pantă...

Doar nişte semne vesele ne dirijează pe deasupra caselor pe culme la dreapta într-un vânt care parcă ar vrea să ne ia pe sus cu totul... Urmăm drumul de culme cu vântul în faţă şi aproape de vârf (circa 980 de metri altitudine), unde intrăm pe traseul stabilit de acasă pe GPS, cotim stânga şi ieşim în plai pe deasupra casei celei mai de sus. Tot aceeaşi belvedere pe treime o avem... Intuim nişte poteci care taie panta şi pe deasupra casei şi a câtorva căpiţe ieşim la drumul pe care îl văzusem eu pe Google Maps.

De aici coborâm printre casele lipite pe marginea drumului şi pe lângă crucea care tronează pe un vârf de deal. Case mai mari şi mai noi din lemn, case mai mici şi uitate de vremuri, case cu oameni harnici care nu stau o clipă locului (se vede asta din câte au prin ogrăzi, case cu vedere deschisă sau izolată prin porţi mari cum sunt cele săseşti)... Drumul coboară pe partea dreaptă a culmii şi în dreptul unei case cu un măr în care încă se mai păstrează câteva fructe fotogenice Emil îmi atrage atenţia: "Uite curcubeul!" Ce spectacol pe culmea aflată în dreapta noastră: din toată umbra care este peste dealurile pe care ne preumblăm, doar o coamă de deal e luminată şi, pe deasupra, un capăt de curcubeu iese din ea şi înţeapă nori grizonaţi. Rămânem muţi în faţa spectacolului şi căutăm să îl surprindem pentru amintire peste vreme şi pentru voi, cei care în gând mergeţi cu noi...

Drumul ne urcă în culmea dealului şi trece pe partea stângă. Vedem alt peisaj cu aceleaşi picături de viaţă cu acoperiş pe fiecare culme... Una din ele e chiar casa verde a cărui potecă o lăsăm pe stânga noastră...

Trecem printr-o şa pe dreapta culmii, mai vedem încă o dată dealul colorat mai devreme (acum fiind gri şi înnegurat, cine îşi poate închipui că doar acum câteva minute avea minunea pe el), cotim la stânga şi coborâm într-o şa unde e o casă cu căpiţe suspendate pe lemne. Cum mai văzusem şi săptămâna trecută de la Pietriceaua în coborâre spre Lutul Roşu. Lui Emil îi pare cunoscut locul şi crede că a mai fost pe aici... Drumul ne urcă puţin pe dealul din faţă pe deasupra unei pante cu căpiţe aşezate într-o ordine naturală...

De la şa drumul coteşte în stânga şi urcă până sus în culme. Aici se schimbă un pic peisajul. E un ditamai viloiul cu trei chiţi (a se citi căţei) care vin fioroşi spre noi. Sunt aşa de simpatici cum latră la noi cu toată energia şi când îndreptăm un băţ spre ei sau ne dăm un pic la ei se retrag tot cu lătrat... Coborâm prin terenul de fotbal (de fapt doar două porţi înjghebate din lemne) şi pe culme vedem o casă dărăpănată pe stânga. E casa celor din familia Buzatu, cum ne spune crucea din apropierea casei. S-au dus stăpânii, se duce şi casa...

În coborâre pe culme se duce încet şi zăpada. Noi urmăm drumul care face o curbă la stânga spre văile între care e adunat cătunul Vulcăniţa. Pe drum e un alt mormânt spre care vedem că urcă o bătrânică. Credem că se duce să-şi mai vadă o dată familia... Ne spune că a fost pe la vecini şi acum se duce acasă. "La casa aceea mare de sus?" "Da, acolo!" "Drum bun, mamaie, e ceva de urcat până sus!" Salutăm şi vecinii la care a fost: "La muncă, la tăiat porcul?" "Da, ca de Crăciun!" Mai coborâm un pic şi ieşim chiar la şcoala din Vulcăniţa/Între văi. Pe un stâlp văd un program de autobuz cine ştie de când şi mergem spre biserica frumoasă şi închisă. Până acolo ne oprim la bar să mai întrebăm de una-alta.

Cum sunt câţiva localnici, intrăm în vorbă cu ei. Emil tot întreabă de o vânzătoare blondă pe care o văzuse cu altă ocazie. Se lămureşte cine e şi oricum nu mai lucră aici. Acum s-a măritat (poate era şi atunci...). Mai vorbim de-ale lumii adunate, facem câteva poze (că aşa sunt obişnuiţi oamenii: să stea la pozat) şi se miră când le spunem că pornim mai departe la drum. Ei se aşteptau să mergem pe asfalt direct spre Poiana Mărului. Dar asta nu e pentru noi! Şi în plus pe GPS găsisem o variantă mai frumoasă pe culmi de dealuri. Trecem apa pe un pod de lemn şi urcăm pe o potecă pe drumul ce îl văzusem mai devreme de pe dealul celălalt. Urmăm drumul în sus şi drepta până sus pe culme, mereu cu ochii şi în spate la frumuseţile prin care am trecut. Sus se face o intersecţie: un drum merge tot înainte şi coboară pe la nişte case şi alt drum face stânga. Planul este să cotim la stânga pe dealuri ca să mai vedem şi alte văi.

Şi drumul chiar face ce mi-am dorit: printr-un ocoliş larg face roată unui afluent minor al Vulcăniţei peste nişte curbe de nivel perfect paralele (dacă se poate spune aşa) şi printre grajduri mari coboară pe linia culmii spre un alt grup de case. (Bel)vederea capătă acum alte nuanţe: peste dealurile dinspre coada Postăvarului se mai formează câte o insulă de lumină printre nori, peste şaua ce adună casele Branului mai vine câte o pată de albastru ce sparge pulberea cenuşie a norilor, mai câte o rază de lumină îşi lasă dâra peste luciuri de zăpadă, mai dăm de câte o cruce veche ce stă martor al multor treceri tăcute pe aici, mai linia unor stâlpi sau a vreunui gard ne conduce la vale pe lângă drum...

Un câine ne urmăreşte lătrând de după garduri şi se potoleşte când dă de alţi confraţi de la o vilă de bucureşteni. Se simte atitudinea lor prin nasul ridicat pe care îl manifestă. Doar cu ditamai maşina de teren şi viloiul cela, ce contează nişte amărâţi care merg cu rucsacul în spinare pe drumul de lângă căsoiul lor. Să-mi fie iertate aprecierile, dar mai degrabă simt bunătatea şi frumuseţea oamenilor de la stâna pe care o întâlnim ceva mai încolo. Sunt doi băieţi care adună oile cu doi câini mari şi lătrători. Vorbim cu câinii şi ştim că ei îşi fac doar munca de apărare şi de fapt nu se apropie deloc de noi. La grajd/garaj mai e un bătrân în interior în căruţa prinsă la tractor şi un băiat în căruţă. Fac ceva treabă acolo, nimeni nu stă degeaba "că degeaba stă". Iese un ditamai ursul de om tare simpatic şi ne strânge mâinile serios. Ştim că el doar se bucură de vederea noastră şi se simte tare bine. Şi noi cu el chiar de simţim un pic oasele mâinilor trosnite :D! Îi salutăm cu cea mai mare bucurie şi mai jos ne oprim la fotogenicele oi care stau special la pozat. Vă daţi seama cum arată oile special aşezate cu o fereastră de lumină deasupra Măgurii?

Drumul apoi coboară repede printre case şi îi urmăm serpentinele. Ca şi mai devreme simţim privirile răutăcioase ale unor orăşeni care se uită ciudat din maşina puternică la "cărăuşii de plăcere" cu casa în spate. Ce poate înţelege un comod din scaunul maşinii când vede oameni cu bagaje în spate (sper să fi auzit măcar de cuvântul rucsac!). Curbele se opresc într-o vale cu alte drumeaguri pe partea cealaltă şi o potecă la stânga ne scoboară spre un izvor. Ne şi mirăm că pare să se oprească la izvor şi de fapt o variantă ne duce la stânga pe un pod format din doi butuci la un drumeag. Ce fain se văd culorile după-amiezii... Drumul ne duce la stânga şi apoi la dreapta ieşim la asfalt. Înseamnă că mai avem puţin şi ieşim la civilizaţie. Pe dreapta vedem o ultimă casă ce ţine de lumea grea şi fericită de mai devreme...

Ţinem curbele asfaltului care par să ne ducă în vale spre centrul Poienii Mărului. Urmăm drumul şi Emil tot parcă ar vrea să dormim în vreo şură. Vedem o căsuţă pe dreapta şi un bătrân, venit în vizită la băiatul lui, ne spune că nu se poate sta în casă că e mizerie şi că nu are cum să ne ajute. Continuăm pe lângă o fabrică de mezeluri, lăsăm pe stânga sus biserica şi ieşim în centru la DN8. Până la drum trecem printre cele două clădiri ale şcolii şi pe una dintre ele văd o placă dedicată profesorului Ion Clopoţel (1892-1986), fiu al comunei, cărturar şi militant pentru marea Unire de la 1918. Ce mă bucură când văd că sunt respectaţi oamenii mari ai locului... Lăsăm troiţa din faţa şcolii şi la DN Emil parcă ar vrea să luăm o ocazie să mergem până la nişte prieteni ai lui din Măgura să stăm acolo peste noapte. E greu mai ales că e pe înserat (16.00-16.30) şi nu mai avem autobuze. Ocaziile sunt mai rare la ora asta. 

Îi spun să continuăm drumul încă un pic până sus în culme ca să vedem frumoasa Crăiasă mâine de pe culme. Văd că îi este greu şi acceptă să mai urcăm cele 400 de metri diferenţă de nivel. Îl simt că nu mai poate şi totuşi trage de el. Mergem la dreapta 100 de metri şi urcăm la stânga pe drumul de căruţă. Câteva sute de metri de mers pe vale şi drumul face două serpentine alternative pentru a continua urcarea. Şi noi după drum... Încercăm nişte poze nocturne spre Poiana Mărului şi apoi dă-i tot în sus pe Gurgui (la dreapta noastră se numeşte Vârful satului, la stânga Gurgui). Mai latră un câine, mai urcăm, mai trecem de câte o zonă de noroi, Emil mai rămâne în urmă, eu îl aştept... Scot frontala şi e mult mai bine, avem un far să ne ghideze... Trecem de un alt grup de case şi Emil cercetează o şură. E cu animale, trebuie să mergem mai sus! Aproape sus în culme (GPS-ul îmi arată doar 50 de metri diferenţă de nivel) Emil îmi cere să ne oprim. A obosit prea mult şi i s-au dus resursele. Ştim amândoi metoda de refacere pentru o scurtă perioadă: câteva bucăţi de ciocolată pe care le scoate de la el din capacul rucsacului. Efectul este exact cel dorit şi mai continuăm un pic urcarea. Doar în câteva minute trecem de altă casă şi simţim vântul puternic de culme (culmea Pleşei, Pleaşa nearticulat, 1070 metri altitudine, 18.30). Se vede Crăiasa, o lăsăm pentru mâine. 

Vedem o casă cu un pic de lumină de la un televizor şi batem la uşă. Iniţial nu răspunde nimeni şi apoi vedem că deschide o femeie. Întrebăm dacă putem sta acolo să ne ferim de vânt, se codeşte puţin şi ne pofteşte în casă. O cheamă Mărioara Bucşoiu (măritată Guran) şi stă cu fratele ei Nae bolnav cu sindromul Down (e un om foarte fain, calm și muncitor pentru situația lui). Fiul ei Petrică vine de îi mai ajută la muncă. Îl voi cunoaşte peste trei săptămâni (ups, anticipez :D!). Sunt oameni foarte simpli şi frumoşi care preferă să stea aici izolaţi cu dragele lor animale (şi au multe!) decât să supravieţuiască bârfelor din sat. Nu au treabă cu nimeni din sat, doar din când în cand mai coboară la poştă sau să mai ia câte o pâine sau o sticlă de ulei. Şi să nu vă imaginaţi că sunt săraci material. Au casă mare şi curată jos în sat, fata Mărioarei e măritată în Suedia şi al ei băieţel în fiecare vacanţă prefera să meargă sus la buna decât în civilizaţia de care are parte zi de zi, drumurile le sunt cunoscute fiindcă Mărioara a lucrat la Zărneşti şi la Braşov (mai departe a mers doar cu fata la aeroport şi direct în Suedia)... Ne scot tot ce au mai bun în casă, ne oferă pat şi cameră caldă, povestim de toate şi parcă nu ne mai vine să ne culcăm (22.30 retragerea la somn). Ce dragi mi-au devenit aşa deodată! Mâine nu ne grăbim aşa de tare. Avem doar de coborât la tren, e 1 decembrie şi trebuie să petrecem şi noi un pic de ziua naţională. Ne vom trezi puţin mia târziu, atât cât permit animalele care cer de mâncare...

Ziua 3 - marţi 1 decembrie 2015 (ziua României)

1 decembrie, La mulți ani, Românie și români cu bunătate străveche! Fiindcă azi e sărbătoare, nimeni nu muncește prea mult. Excepție fac animalele care nu știu că azi mai toată armata română se plimbă prin fața Casei Poporului sau pe la Alba Iulia, care nu știu câte manevre fac ”dihăniile cu două chișoare” de pe lângă casa lor, care știu doar că le e foame și trebuie să mănânce. Așa că Mărioara și cu Nae se scuză că nu pot sta cu noi prea mult fiindcă trebuie să dea de mâncare la animale și să mai curețe prin grajd. Păi tocmai aici e frumusețea lor, mergem și noi să îi ajutăm cu ce putem: ba o găleată de apă la bou, ba vânturat și îndesat fânul în sita de unde mănâncă vacile, ba lăsat vacile să se ducă la fântână să bea apă, ba ajutat puțin la ceaunul în care fierbe mâncarea pentru porci (trei care își vor găsi rostul pe rând, nu toți o dată că e prea multă carne atuncea!)... Mai stăm puțin la căldurică, mai vedem ce mai îndrugă ăia pe la televizor și se apropie repede miezul zilei. Tare am mai sta că aici este chiar ca o casă vie a bunicilor, a oamenilor foarte simpli și foarte frumoși care mă fac mândru că sunt român! Niște oameni care ”fug” de toate nimicurile de jos din sat și muncesc aici pentru ei cu atâta energie care parcă îi întinerește în loc să le adune anii în ei. 

Cu ultimele câteva poze în fața casei, le mulțumim tare pentru bunătatea pe care o dau prin tot ce fac și le promitem că vom mai ajunge pe la ei că tare îs faini! Iar se scuză că nu pot da mai mult și că la ei e mizerie. De-ar ști ei de fapt cât dau doar prin prezență și prin ceea ce fac zi de zi... Cam pe la 13.30 salutăm de drum bun și plecăm cu ochii tot în spate la cei doi frați care ne fac cu mâna din tocul ușii. Ne-am simțit tare bine aici, așa cum te simți într-o casă de OM! 

Mărioara ne dăduse și sfaturi pentru drum fiindcă pe aici sus pe dealuri nu prea ai pe cine întreba. De fapt e o singură intersecție puțin mai încolo unde fac stânga domnii cu mașini care merg la pensiune. Ca să coborâm în Zărnești, cum îi planul nostru, avem de urmat drumul la dreapta. Urcăm puțin prin ograda prietenilor noștri, ieșim în drum și trecem pe lângă o antenă de retransmisiuni, găsim pe dreapta o troiță la ulița unei alte case și salutăm de la depărtare și mereu suntem cu privirile îndreptate ba spre stânga spre Perșanii pe unde am fost zilele trecute, ba spre dreapta spre Crăiasa care se joacă cu privirile și gândurile noastre... La răscruce facem dreapta și tot o dăm la vale printre mesteceni pătați. Mai sunt niște case sus pe culmi și ni se arată pe fundalul Turnului Pietrei Mari... Drumul ne duce printr-un gard la dreapta și apoi în prima poiană cu case. De aici avem o panoramă ceva mai strânsă decât mai devreme și din alt unghi: în fața noastră se ridică cetatea Bucegilor între Postăvaru și muntele Diham la stânga și pasul Bran și Măgura la dreapta. Mai avem și câte ceva din Piatra Mică până la a cărei cruce de vârf Mărioara s-a încumetat să meargă doar o dată...

Drumul ne e confirmat de GPS și aproape că nu îmi pasă de asta. E prea fain peisajul ca să mai stau cu ochii doar în aparate... Salutăm mioarele de la prima casă și pe la marginea pădurii mergem tot la vale în lătratul câinilor (”bravo, copii, vă faceți treaba”). După case drumul face dreapta și coboară mai abrupt printr-o zonă mai noroioasă. Asta e, am trecut noi prin altele mai grele, aici e nimica toată. Doar încă o talpă de noroi în plus... Ieșim la marginea Zărneștilor și a depresiunii Bârsei, coborâm la primele case și mă uit că mai avem puțin timp până la tren. Așa că... marș forțat până la gară! Nu are rost să mai stăm după aia încă două ore până la trenul următor. Avem legături la fiecare spre București, n-ar fi bai. GPS-ul ne indică vreo 200 de metri la dreapta și apoi la stânga pe uliță aproape până la gară. Doar din mers Emil întreabă un localnic cu căruța pe unde e gara. Eu tot merg în față ca să impun un ritm alert. Ce mai contează că ridicăm pe pantaloni tot noroiul de pe drum... Doi băieți ne cer un leu de mâncare și vin după noi aproape până aproape de gară. E de înțeles că nu au și nici noi nu avem prea mult. E adevărat că avem mai mulți bani decât ei dacă ne permitem să plecăm așa departe de acasă și oricine trebuie să știe că nimănui (mă refer la călătorii pasionați mai mult) nu-i curg banii în sac. Toți trebuie să muncim pentru bruma de bani pe care o luăm și la orașele mari doar e un pic mai mult decât la sat sau la orașele mici, nu umblă la București câinii cu covrigi în coadă. Înțeleg foarte bine că alta e imaginea celor ce stau în București fiindcă tembelizorul arată doar lux și oameni plini de bani și de șmecherii, dar să știți că mai sunt și Oameni frumoși și simpli printre acei disperați de la oraș care știu doar să adune cât mai mult. 

Ajungem la tren exact când șuieră locomotiva de plecare (primul vagon de la automotor). Abia ce urcăm pe ultima scară a trenului că ne și pornim din loc spre Brașov. Bilet luat în tren, poze cu un copilandru care merge doar o stație, admirație pentru toată distanța pe care am făcut-o pe jos zilele astea (cu Măgura, bineînțeles dominantă) și Brașovul ne întâmpină cu ceva ceață. Nu se vede nimic mai departe de primele blocuri de la gară. Ne punem vizele de întoarcere la trenul regio și Emil parcă ar avea nevoie de ceva cartofi prăjiți. Știu un fast food afară și luăm la caserolă. Emil ar vrea să stăm undeva în gară să mâncăm. Așa că sus în sala de așteptare golim caserola de cartofi cu biscuiți și cu un pate vegetal și  pornim cu trenul spre București (20.48 cu regio clasic fără să găsim prieteni prin tren cum se întâmplă de obicei). 

Cu bucurie pentru noua ”explorare” atât de frumoasă, spun "La mulți ani" tuturor românilor și mai ales vouă, oameni calzi din munți cu suflet darnic de român!