Traversări de văi din Pietriceaua în Secăria 24-25.01.2015
Colegi de tură: Emil Engel, Cezar Partheniu
Eu eram fără finanțe și Emil tare vroia să iasă prin Subcarpați. Îl rog să mă împrumute pentru câteva zile și îl las să facă propunerea (doar e tura lui). Îmi zice că vrea să trecem din Pietriceaua spre Secăria și eventual să mergem pe la niște oameni dragi din Secăria. Bun, fac traseul pe GPS pornind de la niște drumuri pe care am mers anul trecut pe la peșterile de sub vârful Păltinetu și apoi pe la Măciuca. Construiesc rapid traseul și convenim să plecăm cu un tren mai târziu. Adică în loc să plecăm la 6.20 cu clasicul regio din Gara de Nord, să mergem cu un alt regio din gara București Basarab. Motivul: a găsit el pe net că avem microbuz din Câmpina spre Pietriceaua la 10.30 și nu are rost să stăm prea mult prin Câmpina. Cu detaliile stabilite (dormit la cort sau în vreo odaie - văzuserăm niște odăi pe un deal la vest de Păltinetu, am aflat că se numește Crăițe, mâncare luată la comun, chef de drum și de oameni indiferent de vreme), ne întâlnim sâmbătă dimineață puțin după ora 7.00 în metrou și mergem la gara Basarab. În gară sunt câteva colege de la Floare de Colț cu care schimbăm câteva vorbe și vom merge în același tren. Fiindcă mergem în compartimente diferite, noi vom trage un pui de somn. Am luat bilete dus-întors până în Comarnic (pe acolo e planul de întoarcere din Secăria) cu 30 de lei dus-întors de fiecare.
Ziua 1 - 24.01.2015
La 9.45 suntem în Câmpina și Emil întreabă de un microbuz pentru autogară. ”Trebuie să vină!” La câteva minute după ora exactă vine microbuzul, plătește Emil 5 lei pentru amândoi și în 15 minute suntem aproape de autogară. Mergem la autogară și aici surpriză. Pe panou scrie că la 10 fix a plecat microbuzul spre Pietriceaua și mai e unul la 12.30. Contrariați suntem îndrumați la casă să întrebăm. Microbuzul de 10.00 merge doar până în Brebu și abia la 12.30 avem spre Pietriceaua.
”Pe net am văzut de 10.30...”
”Da, domnule, dar e în timpul săptămânii. Sâmbăta și duminica sunt mai rare. Sunt taxiuri cum ieșiți din autogară”
Mulțumim și dezamăgiți căutăm un taxi. Primul ne cere 60 de lei (!) și al doilea ne cere 35 de lei. Ne codim un pic și Emil se tocmește la 30 de lei plus o bere, adică 33 de lei în total. Hai să mergem acum, nu are rost să pierdem vremea pe aici!
”Pe net am văzut de 10.30...”
”Da, domnule, dar e în timpul săptămânii. Sâmbăta și duminica sunt mai rare. Sunt taxiuri cum ieșiți din autogară”
Mulțumim și dezamăgiți căutăm un taxi. Primul ne cere 60 de lei (!) și al doilea ne cere 35 de lei. Ne codim un pic și Emil se tocmește la 30 de lei plus o bere, adică 33 de lei în total. Hai să mergem acum, nu are rost să pierdem vremea pe aici!
În vreo jumătate de oră trecem podul după Câmpina, cotim la stânga, urcăm prin lungul și frumosul Brebu, depășim mânăstirea-muzeu și lacul, ieșim pe lângă căminul de bătrâni și urcăm până în Pietriceaua. Amintiri plăcute de când am dormit în cort mai jos de Pietriceaua! Sus la asfalt cotim la stânga și șoferul tot ne întreabă până unde mergem. ”Încă puțin mai sus până unde se termin drumul”. Trecem de școală (până unde de curând era asfalt), mai urcăm câteva sute de metri și șoferul bombăne că ar fi trebuit să ceară mai mult. Întoarce și coborâm din mașină și el revine pe același drum spre Câmpina. Noi mai mergem vreo 100 de metri și ajungem la capătul drumului.
Hai un pic la dreapta pe la muzeu. Mergem pe ulița cu ceva noroi, salut primii oameni pe care îi văd și Emil din urmă salută: ”Domnul Dilimoț!” Într-o curte pe dreapta Dudu Dilimoț taie la joagăr niște lemne cu fiu-său. Se opresc și schimbăm câteva vorbe. Se cunosc din alte dăți.
”Uite, neam de dac neaoș!”
”Da, am căutat și ne tragem din Ardeal. Acum vreo 300 de ani moșii au venit mai întâi în Bertea și apoi aici. Mai suntem câțiva Dilimoți pe aici.”
”Vrem să vedem muzeul, l-am adus și pe Cezar să îl vadă.”
”Băiete, zi-i bunică-tii să meargă la casă!”
Ne povestește că ei au multe pământuri și abia ce mai are grijă de toate. Cum îi singur cu atâta pământ, fata îi plecată la oraș și băiatul e acum acasă, e greu cu atâta muncă. Merem la muzeu mai sus pe uliță, ne lăsăm rucsacii pe banca din lemn de lângă masa cu piatră de moară drept tăblie și vine și bunica Maria.
”Da' intrați în casă!”
”Să ne ștergem.”
”Intrați așa că nu-i mare noroi!”
Intrăm după ea și după băiatul ei Dudu. Casa e un adevărat muzeu. ”Asta am strâns eu o viață. Mi-or zâs să mă mut la casă mare, dar asta-i căsuța pe care am muncit-o eu toată viața. N-o pot lăsa.” Abia calc în camere, așa sfială e în fața unei vieți de om! Îs covoare vechi cum avea mamaie, îi un război de țăsut, îs untare, îs ștergare pe păreți, îs covete de făcut pâine, e o mașină veche de cusut... Hai în camera ailaltă! Pat înalt cu multe costume populare strânse în ani... ”Ăsta-i a meu de când eram fată...Ăsta-i a sorii mele de la hore... ăsta-i a lu' tăticu de când era băiet...” Casa miroase a multe amintiri.
”Nimeni nu m-o ajutat, eu singură am ridicat casa asta cu mâinile mele. Și nu pot pleca.”
”Doar tristă îs că nu mă ajută nimeni. Au venit străini, italieni, suedezi, nemți...”
”Și ce șezători mai făceam... Acum nu se mai face nimica.”
E tristețe în sufletul ei că nu poate face nimica. Și e femeia care mereu s-o zbătut pentru binele altora!
”Uitați-vă la pozele alea. Uite aici îi fata mea... Uite și băiatul... care era afară... Uite aici eram la mare... Uite aici eram la București...”
”Dă revista aia să-ți arăt”
Îi dau o revistă de pe mașina de cusut și îmi deschide la semnul de carte, un mic steag românesc lucrat manual. ”Uite zice aici de străinii ce au venit”. Citesc printre rânduri și nu mă pot concentra. Tare îmi place de Maria Dilimoț. Îi un mare suflet.!
”Noi atunci făceam cămeși și lână, cu astea ce să faci?” (se referă la plasticul gecii roșii de pe mine).
”Mi-or zis să arunc costumul lu'tata de cioban. Da'nu pot, uite ce frumos îi!”
E o vestă de lână maronie cu pantaloni și ie de mai mare ți-i dragul de ea. ”Știu și poezii. Eu am compus câteva poezii”. Începe să ne recite. ”Le-o învățat pe de rost”, ne spune Dudu. Îs poezii simple despre Pietriceaua și despre oameni. Când vezi o bătrână cum își recită poeziile la 75 de ani, mai că îți vine să o iei în brațe de faină ce-i! ”Hai să vă fac o cafea. Dudule, du-te de fă o cafea pentru domnii.” Ieșim cu toții din casă, coborâm cele câteva trepte și pe lângă casă merem în bucătărie, în cămăruța bunicii. Începe să bureze și parcă nu ne mai lăsăm duși! Dudu ne face câte o cafea și aduce o masă din casă, Emil aduce punga cu mâncare și scoatem câte un sandwich. ”Vreți?” ”Nu, mulțumim, am mâncat mai devreme”. Dar mere nu pot refuza. ”Anul ăsta nu am avut mere deloc. Poate la anu'...” Bunica Maria ne povestește că aici îi viața e: în căsuță și în camera asta!
”Eu aici am și sobă, și aragaz (cu ochiuri și butelie), și pat, și frigider, și apă (chiuvetă)... La ce să mă mut?” ”Toată ziua am ceva de făcut: știu să gătesc, să spăl, să cos, să lucru în grădină, să merg cu calul și căruța... Am doar patru milioane pensia, dar nu-mi trebuie mai mult. Aici am de toate și-s mulțumită. Vor copiii să mă mut în casa mare. Am casă cu multe camere aici, dar eu tot aici stau. Am solar și roșii din aprilie până în noiembrie. Îs curate...”
Mi-i așa de dragă bunica că tot vorbesc cu ea fără să-mi dau seama de timpul care trece. Emil iese cu Dudu afară și poate merg și eu. ”Uite ce aer curat e dacă ai deschis ușa... De mi-i frig, închid ușa, pun un lemn în sobă și imediat se încălzește... Să vezi dimineața primăvara când toate păsările cântă de bucurie... D-apăi cum să pleci de aici?” Emil vine să mă ia. ”Cezar de o juma de oră a rămas la povești...” Și cum să nu rămâi să vorbești despre mere, aer curat, păsări, copacii care primăvara îs plini de flori... Strângem masa, că așa se cuvine și duc măsuța de lemn în casă. ”Intră să vezi cum îs camerele. Intră așa, nu-i nimic”. Camere faine, simple, de țară, curate... Câtă trăire e aici! Hai că trebuie să mai și mergem. E ora 13.00 când Dudu ne conduce și ne confirmă drumul. Se uită mirat la bețele mele de trekking, cum de le lungesc. Are dreptate, în lumea simplă nu e așa ceva (cum să lungești un băț?)! Ne mulțumim și pornim la drum.
”Uite, neam de dac neaoș!”
”Da, am căutat și ne tragem din Ardeal. Acum vreo 300 de ani moșii au venit mai întâi în Bertea și apoi aici. Mai suntem câțiva Dilimoți pe aici.”
”Vrem să vedem muzeul, l-am adus și pe Cezar să îl vadă.”
”Băiete, zi-i bunică-tii să meargă la casă!”
Ne povestește că ei au multe pământuri și abia ce mai are grijă de toate. Cum îi singur cu atâta pământ, fata îi plecată la oraș și băiatul e acum acasă, e greu cu atâta muncă. Merem la muzeu mai sus pe uliță, ne lăsăm rucsacii pe banca din lemn de lângă masa cu piatră de moară drept tăblie și vine și bunica Maria.
”Da' intrați în casă!”
”Să ne ștergem.”
”Intrați așa că nu-i mare noroi!”
Intrăm după ea și după băiatul ei Dudu. Casa e un adevărat muzeu. ”Asta am strâns eu o viață. Mi-or zâs să mă mut la casă mare, dar asta-i căsuța pe care am muncit-o eu toată viața. N-o pot lăsa.” Abia calc în camere, așa sfială e în fața unei vieți de om! Îs covoare vechi cum avea mamaie, îi un război de țăsut, îs untare, îs ștergare pe păreți, îs covete de făcut pâine, e o mașină veche de cusut... Hai în camera ailaltă! Pat înalt cu multe costume populare strânse în ani... ”Ăsta-i a meu de când eram fată...Ăsta-i a sorii mele de la hore... ăsta-i a lu' tăticu de când era băiet...” Casa miroase a multe amintiri.
”Nimeni nu m-o ajutat, eu singură am ridicat casa asta cu mâinile mele. Și nu pot pleca.”
”Doar tristă îs că nu mă ajută nimeni. Au venit străini, italieni, suedezi, nemți...”
”Și ce șezători mai făceam... Acum nu se mai face nimica.”
E tristețe în sufletul ei că nu poate face nimica. Și e femeia care mereu s-o zbătut pentru binele altora!
”Uitați-vă la pozele alea. Uite aici îi fata mea... Uite și băiatul... care era afară... Uite aici eram la mare... Uite aici eram la București...”
”Dă revista aia să-ți arăt”
Îi dau o revistă de pe mașina de cusut și îmi deschide la semnul de carte, un mic steag românesc lucrat manual. ”Uite zice aici de străinii ce au venit”. Citesc printre rânduri și nu mă pot concentra. Tare îmi place de Maria Dilimoț. Îi un mare suflet.!
”Noi atunci făceam cămeși și lână, cu astea ce să faci?” (se referă la plasticul gecii roșii de pe mine).
”Mi-or zis să arunc costumul lu'tata de cioban. Da'nu pot, uite ce frumos îi!”
E o vestă de lână maronie cu pantaloni și ie de mai mare ți-i dragul de ea. ”Știu și poezii. Eu am compus câteva poezii”. Începe să ne recite. ”Le-o învățat pe de rost”, ne spune Dudu. Îs poezii simple despre Pietriceaua și despre oameni. Când vezi o bătrână cum își recită poeziile la 75 de ani, mai că îți vine să o iei în brațe de faină ce-i! ”Hai să vă fac o cafea. Dudule, du-te de fă o cafea pentru domnii.” Ieșim cu toții din casă, coborâm cele câteva trepte și pe lângă casă merem în bucătărie, în cămăruța bunicii. Începe să bureze și parcă nu ne mai lăsăm duși! Dudu ne face câte o cafea și aduce o masă din casă, Emil aduce punga cu mâncare și scoatem câte un sandwich. ”Vreți?” ”Nu, mulțumim, am mâncat mai devreme”. Dar mere nu pot refuza. ”Anul ăsta nu am avut mere deloc. Poate la anu'...” Bunica Maria ne povestește că aici îi viața e: în căsuță și în camera asta!
”Eu aici am și sobă, și aragaz (cu ochiuri și butelie), și pat, și frigider, și apă (chiuvetă)... La ce să mă mut?” ”Toată ziua am ceva de făcut: știu să gătesc, să spăl, să cos, să lucru în grădină, să merg cu calul și căruța... Am doar patru milioane pensia, dar nu-mi trebuie mai mult. Aici am de toate și-s mulțumită. Vor copiii să mă mut în casa mare. Am casă cu multe camere aici, dar eu tot aici stau. Am solar și roșii din aprilie până în noiembrie. Îs curate...”
Mi-i așa de dragă bunica că tot vorbesc cu ea fără să-mi dau seama de timpul care trece. Emil iese cu Dudu afară și poate merg și eu. ”Uite ce aer curat e dacă ai deschis ușa... De mi-i frig, închid ușa, pun un lemn în sobă și imediat se încălzește... Să vezi dimineața primăvara când toate păsările cântă de bucurie... D-apăi cum să pleci de aici?” Emil vine să mă ia. ”Cezar de o juma de oră a rămas la povești...” Și cum să nu rămâi să vorbești despre mere, aer curat, păsări, copacii care primăvara îs plini de flori... Strângem masa, că așa se cuvine și duc măsuța de lemn în casă. ”Intră să vezi cum îs camerele. Intră așa, nu-i nimic”. Camere faine, simple, de țară, curate... Câtă trăire e aici! Hai că trebuie să mai și mergem. E ora 13.00 când Dudu ne conduce și ne confirmă drumul. Se uită mirat la bețele mele de trekking, cum de le lungesc. Are dreptate, în lumea simplă nu e așa ceva (cum să lungești un băț?)! Ne mulțumim și pornim la drum.
Vreau să vă spun că, deși am aparatul foto la îndemână, nu știu ce m-a îndemnat să nu fac poze. Poate că vreau să vin altă dată să facem o mică șezătoare... Poate să fie vremea mohorâtă... Cert e că toată ziua nu am chef să fac poze și nici nu fac. Îmi urmez instinctul fiindcă știu că mă duce bine și are rostul lui.
Chiar dacă nu îl înțeleg uneori, instinctul și sufletul sunt cele care mă ghidează și care ar trebui să ghideze pe oricine în viață. Chiar când faci lucruri care aparent sunt împotriva ta, chiar de totul merge cum trebuie (așa cum dictează mintea), chiar de ți se pare că lumea îi întoarsă pe dos, chiar dacă succesul îl simți din plin la tine sau ai impresia că fuge de tine și e doar la alții... De multe ori mașinăria supraconștientului universal lucrează pentru tine și prin tine. Tu poți prin acțiunile tale să fii o simplă unealtă pentru tine sau pentru alții, poți să apari în calea altuia doar ca o imagine care să-i deschidă anumite ferestre, poți să îi marchezi un moment decisiv cuiva sau poți trece aparent fără nici un rost prin viața ta și a celuilalt. Rostul e văzut de minte, e văzut de limitarea umană, de separarea dintre noi. Mintea e cea care împinge logica (oricât de logică sau ilogică ar părea pentru alții) la limite extreme, mintea e părintele care strică copilul dându-i o palmă peste fund sau peste față ca să nu facă un lucru sau altul. Copilul, Eul, sufletul, simțirea, este de fapt cel îngrădit de limitele părinților și nu ar trebui să fie. Fiecare are drumul, piedicile și bucuriile lui, nu ar trebui să limităm cunoașterea nimănui...
Revin la povestire. După cum ziceam, nu am făcut poze toată ziua. Nici nu ai la ce să faci când trebuie să îți menții echilibrul prin troienele de noroi de pe ulițe. Asta nu-i nimic, altă dată să vezi ce e pe aici. Ieșim din curtea muzeului, mergem puțin înapoi pe ulița pe care am venit și facem dreapta pe o alta plină de noroi. Eh, plină! Asta încă nu-i nimic față de ce vom avea peste câteva minute! Urcăm pe marginea de pământ pe dreapta și ieșim la ulița mare. Eu am impresia că ar trebui să facem stânga și Emil îmi spune că drumul nostru e la dreapta. ”Pe aici am mers data trecută!” Bine, urcăm la dreapta tot pe malul uliței și când se face prea noroi, ieșim în dreapta pe iarbă în dreptul unui capac de rezervor. ”Parcă e o potecă pe aici :D!” Urcăm printre arbuști țepoși și ieșim la uliță. Dacă am avea cum să trecem pe partea stângă, sunt niște grădini cu iarbă... Tot pe dreapta găsesc o potecă mai înclinată printre țepi și ajungem pe o culme de delușor undeva deasupra caselor și pământului Dilimoților. Mergem ce mergem și când desișul îi prea mare, coborâm la stânga spre ulița plină de argilă udă și alunecoasă. Coborâm la urmele de căruță ținându-ne de copaci (unul se rupe cu Emil și nu e nici o problemă - mie îmi aduce aminte imaginea asta de copacul mare de care m-am prins o dată în Norvegia și m-am dus la vale cu el cu tot fiindcă era putrezit!) și găsim urme la dreapta pe ulicioară. E tot noroi și facem un mic ocol printr-o livadă pe dreapta uliței pentru a reveni la ea cât de curând printr-o gaură a gardului. Tot mai departe mai ocolim o dată prin grădini pe dreapta și văd o poartă pe stânga uliței. E deschisă, intrăm prin ea și îl întreb pe Emil ”Recunoști locul, Emile?” ”Da, da!” E casa unde intrasem prima dată în toamnă să căutăm seara un loc de cort. Parcă i-aș da un mesaj Ilincăi fiindcă știe unde suntem... Mai urcăm un pic, facem stânga tot prin livezi (că așa-i mai bine și mai ușor și ieșim la uliță). Încă e noroi, ocolim prin dreapta sărind niște garduri până la prima casă și mai mergem prin locurile mai accesibile.
”Bună ziua!”
”Bună ziua!”
”E cam noroi pe aici. Cine l-o pus?”
”Ah, ăsta nu-i noroi, să vedeți când plouă”
Schimbăm câteva vorbe cu un om care ne spune că nu-s șanse să puie asfalt aici cum au promis și ne spune că a treia casă pe dreapta e casa lui Cornel Secăreanu la care vrem noi să mergem. Mulțumim și ne îndreptăm într-acolo. Emil vede o fată la poartă și strigă la ea că vrea să vorbească cu ea. Îi exact la poarta lui Cornel! Cheamă femeia din casă.
”Îs niște oameni care vor să vorbească cu nea Cornel. Cheamă-l din casă!”
Vine Cornel, ne recunoaște din toamnă și fără nimic special ne invită să intrăm în casă la un pahar de țuică. ”Să ne descălțăm...”
”Intrați așa, curățăm noi după aia!”
”Stăm aici afară că-i bine”
”Hai înăuntru. Femeie, pune o masă și adu niște țuică”
Mi-a fost drag omul de data trecută, acum confirmă încă o dată cât de bun îi. ”Ce mă bucur că ați venit pe la mine...” Repetă asta de câteva ori și observ că greu își găsește cuvintele. În aste câteva cuvinte se simte bucuria și fericirea lui. ”Uite avem casă mare aici. Casă în toată regula!” Ne deschide ușile să ne arate camerele.
”În asta îi sobă, doarme un băiat”
”Păi să nu-l deranjăm”
”Nu acum, aici doarme de obicei... Mai am o cameră aici, deschide ușa să vezi”
Camere mari, frumoase, aranjate... Om gospodar și bogat. Noi ne simțim oarecum străini de la oraș în hainele noastre moderne. Dar omul știe cum să te facă să te simți acasă. Soția aduce cât ai clipi niște cafele, carafa cu țuică și un platou cu o gustare. ”Când vine omul la mine, prima masă îi din partea casei. După aia ... :)” Știm că nu are prea multe pe aici și Emil îl descoase ce are nevoie. ”Omul aduce și el ce are. Ce e dat, e bun primit! Eu nu refuz ce-mi dă omul... La mine au venit mulți doctori, avocați... Fiecare aduce ce poate... Știi aici se mai termină zahărul, uleiul...” Am prins din mers ideea despre cam ce să îi aducem.
”Brânză, lapte avem”
”Țuică...” zic eu.
”Țuică nu prea, și p-asta am cumpărat-o... Da' mâncați, de ce nu mâncați?”
Pe platou îi ceva carne pusă în untură, ceva slană, ceva brânză, ceva muștar. Acum că scriu îmi amintesc de colindatul la Casa de Piatră când fiecare om punea tot ce avea mai bun pe masă...
”Eu îs om simplu, îs cioban, am lucrat la mulți... Și aici sus plătim chirie... Puteți merge acolo să dormiți, avem paturi, pături, lumânări, masă... Doar că îi simplu ca la țară”
”Am merge acolo, dar avem alt plan. Vrem să mergem până în Secăria”
”Azi?”
”Până mâine, punem cortul sau dormim în vreo odaie. Mai sus de stână la stânga peste apă îi plaiul ăla cu multe odăi.”
”Da, coborâți prin pădurea Netrebniculului sau pe plaiul al doilea după crucea Bertei. Găsiți acolo odaie să dormiți”
”Da, și mâine pe la coada lacului urcăm muntele Secăriei”
Din înțelepciunea omului simplu mi-a plăcut un lucru: ”Cu mine te înțelegi cu toate până la bani: muncesc și îmi dai bani cuveniți, totul e bine!” Mai știe de câțiva Secăreni, dar el știe că se trag de pe aici din Secăria, nu din Ardeal cum pare (ca și Dilimoții).
No, hai, Emile! Călătorului îi stă bine cu drumul. Mulțumim, ne scuzăm pentru noroi (”Curăță acum femeia!”), punem rucsacii în spate, luăm numărul de telefon și pornim la drum. Vrem să trecem pe lângă stâna lui Cornel. Urcăm pe uliță printre case și noroaie și cam la ieșirea din sat începe să se lase o ceață joasă, să fulguiască și mai apoi să viscolească. Mai vedem doar la 20-30 de metri în față! Ulița ne duce mai jos de culmea dealului și dăm de niște garduri.
”Emile, tu știi gardurile astea?”
”Nu”
”Și pe unde mergem? Uite un drum acolo, mă duc să văd ce e cu el și de coboară, o luăm în sus pe lângă gard”
Drumul coboară și respectăm decizia. Urcăm la stânga și ieșim la linia de curent și la câteva case. Între ele se face o uliță la dreapta. E plină de zăpadă și mergem un pic pe coama de zăpadă adunată pe uliță. Ocolim un pic pe stânga, revenim și ieșim curând dintre case. ”Uite pe aici la stânga am venit data trecută”. Înseamnă că am ratat stâna lui Cornel și acum suntem la pădure! Urmăm drumul pe marginea pădurii prin viscolul care ne lovește obrajii din dreapta. Doar ce mergem câteva minute și ajungem la locul unde data trecută erau câteva capre. Loc după care s-au repezit câinii la noi și greu ne-au lăsat după ce am ieșit din ”aria lor de acoperire” :D! Acum nu e picior de câine pe aici, putem identifica cu ușurință stâna aflată vreo sută de metri mai jos de drum la dreapta.
Suntem undeva în pădure și pornesc GPS-ul . Până aici am mers după informațiile din memorie. Își configurează tot ce are de făcut și văd că l-am pornit exact la timp: după vreo 200 de metri ar trebui să facem la stânga conform track-ului pe care l-am făcut de acasă. Nu corespunde cu culoarul despre care ni se spusese, l-am văzut pe Google Maps, dar însemna un ocol destul de mare. Pe aici mă orientasem pe niște drumuri de exploatare direct spre apa Păltinoasei. Mă uit pe GPS și Emil îmi tot spune să mai mergem pe culme măcar până la Crucea Bertei și apoi să coborâm la stânga. ”Ai încredere în mine și în aparatul ăsta. De multe ori m-a ajutat!” Coborâm prin pădure, ajungem la un vâlcel pe care îl traversăm pe partea stângă și tot la vale ieșim într-un drum de exploatare. Exact cum spune tata Google :D! Ne dezamăgește defrișarea de aici (ascunsă de văzul lumii pe versantul stâng al Păltinoasei) și coborâm tot pe linia drumului de tractor/TAF. Eu pe GPS nu schițasem foarte detaliat pe aici! În față vedem pădurea prin care trebuie să urcăm spre plaiul cu odăi. Îi spun lui Emil că undeva după pădurea aia din față vom ajunge și vom dormi. E un pic seară și chiar și mie orientarea îmi pare un pic ciudată. Am în memorie traseul pe care îl urmărim pe GPS și știu că vom urca un pic prin pădure și apoi prin niște mici poieni. Așa am construit traseul, cât mai mult prin zone luminate sau mai rare! Drumul de exploatare ne coboară la drumul mare de pe valea Păltinoasei. Intuiția spune să mergem la dreapta și apoi să urcăm. Dar în stânga văd serpentinele pe care le notasem pentru coborârea la Păltinoasa. ”Pe aici, Emil!” Ne afundăm bocancii în nori și coborâm mai mult lunecând câteva serpentine. Ajungem la râu pe un mic ”ghețar”. E o limbă de gheață care se termină în placa de la marginea râului. ”Grijă să nu aluneci direct în apă”. Emil încearcă primul trecerea. ”Hai treci tu, Cezar, că ai piciorul mai lung!” ”Bine” Găsesc câteva pietre și din 4-5 pași sunt pe partea cealaltă fără prea multă udătură. ”Pune piciorul pe piatra aia, apoi asta, întinde piciorul și bețele și ai trecut. Gata!”
Am scăpat de ce îmi era mie mai teamă: de trecutul apei prin vad! Acum avem de urcat și se întunecă din ce în ce mai mult. E trecut de 17.30, e normal să fie așa! Urmez track-ul și urcăm pe o potecă destul de vizibilă direct în față spre nord. Uimitor poteca (pteca în bulgară!) urmărește chiar track-ul meu de pe GPS :D! Urcăm destul de direct pe pantă printre arbuști țepoși și liane (da, liane!) și se întunecă de-a binelea. Pauză să scoatem frontalele ca să vedem mai bine poteca alunecoasă de pământ! Cu luminile pă frunte (”Cu căciulili pă frunte” zice cântecul) urcăm din poieniță în poieniță. Că tot ascultați cântecul, așa mi-o plăcut de Cornel și de Dudu care și în casă își respecta tradiția dacă. Urcăm până în culmea dealului de unde se taie panta într-o pădure de fag. Îi noapte neagră cu ceva ceață și Emil îmi zice să facem dreapta. Da, dreapta facem pe drum! Avem pădurea în stânga și tot urcăm. Primele garduri... ”Vezi de nu-i și odaie...” Vedem o baracă într-o curte în dreapta. Hai încă puțin... Luminile se văd prin noapte în față și în dreapta, se aud și cânii... Mai mergem ce mai mergem și drumul face stânga. ”Stai să văd că parcă era o odaie acolo”. Mă opresc, Emil se întoarce puțin și printr-o poartă în gardul din stânga găsește odaia. Are ușă, n-are geam, unii pereți nu-s izolați complet. Îl văd că se învârte pe acolo de bucurie și merg la el.
Ăsta-i locul pentru noapte! E perfect (e ora 18.50)! Las rucsacul, mă învârt prin grădină să văd ce ”teren” avem. Îs vreo mie de metri pătrați cu ceva izvoare și dealuri. Începe să fulguiască mai mult, se așează pe jos și presimt ceva fantastic mâine dimineață. Caut semnal, dau trei mesaje de bucurie (așa aflu că muntele și poiana se numesc Crăițe de pe GPS) și mă întorc la odaie. Întâi să ne ocupăm de izolat. Un plastic nu avem. Am în schimb folia de întins sub cort pe care o fixăm cu niște bețe drept perdea. Parcă se mai încălzește! Și din rucsacul imens Emil scoate surpriză după surpriză. Așa îi e obiceiul! Ba o sticlă de un litru de vin și zahăr să fierbem, ba o conservă de pește mare, ba niște brânză camembert! Eu îi zic că vreau să mâncăm din pâinea făcută în casă de mama că sigur îi mai naturală decât orice e în comerț. Are și Emil pâine cu cartofi, asta rămâne pentru mâine! Mai un vin, mai o brânză... Afară ninge din ce în ce mai des și mare-i bucuria cu gândul la peisajul de mâine. Emil își așezase izoprenul pe un pat improvizat de proprietari, eu mi-am aranjat sacii cu rumeguș jos și mi-am pus izoprenul și sacul de dormit pe ei. Ce saltea mai bună să fie? Doar că prin perete cam viscolea și mi-a udat sacul și i-am zis că vreau să îmi mut ”patul” lângă al lui ca să fie protejat sacul (că nu-i bai de mine). Zice să schimbăm locurile și așa facem: eu pe pat, el pe salteaua din saci. Cred că a dormit mai bine decât mine :D! Terminăm cina cu niște bomboane de ciocolată și undeva cam pe 22.00 ne băgăm în saci și somn. Înainte de culcare am fiert ceai de am umplut termosul pentru mâine. Mi-am umplut și bidonul cu apă din sticlele pe care le-am găsit în odaie. Dacă mai și fierbi (în ceai), garantat nu mai poate fi nimic rău în apă! Ne-a cam obosit mersul prin noroi și tare bine a făcut!
Ziua 2 - 25.01.2015
Pe la 7.00 e lumină. Mai moțăim totuși în saci vreo jumătate de oră fiindcă e bine și cald. La mine în sac printre obiectele obișnuite ce stau la căldură e și bidonul cu apă pe care îl las în sacul pijama chiar și după ce ies din sac. E prea fain și lumină afară și abia aștept să văd. Bocancii îs un pic reci dar nu e vorbă de îngheț, îi încalț și ies doar în colanți și polar. Oau, ce fain e afară! Emil, trebuie să vezi! Aseară era noroi și toamnă urâtă, acum e o iarnă superbă! S-a oprit ninsoarea aseară după câteva ore (când ne-am culcat abia ce mai fulguia foarte puțin) și uite ce minune a făcut!
Hai să dăm perdeaua jos ca să vină lumina. E destul de cald afară și foarte, foarte plăcut. Mai, mai că-ți vine să stai afară!
Dimineață mai facem un ceai, mâncăm sănătos cum se cuvine, strângem bagajele și facem curățenie în odaie (deh, am intrat în ”casa” omului, să lăsăm cel puțin la fel de curat cum am găsit!). Punem doi saci peste ceilalți și pe la 10.00-10.10 suntem gata de drum. E o plăcere să mergi prin zăpada proaspăt căzută care acoperă din noroaie (nu că ar fi dispărut noroaiele, doar că nu le mai vedem).
Ulița tare e faină, coboară până la o gârlă de urcă mai apoi printre grădini. Uite și coama dealului sus, acolo cred că facem la stânga! Mai avem locuri cu noroi, mai multe cu zăpadă, ne mai furișăm când pe mijloc de drum, când pe malurile de lângă garduri. GPS-ul mă duce la un moment dat pe drumul din mijloc dintre trei drumuri de căruță, fagul din dreapta ne salută cu mândrie, mai urcăm o țâră, cotim la stânga și avem parte de o mică parte de drum doar cu praf de iarnă!
”Bună ziua!”
”Unde coborâm pe aici?”
”În Valea Doftanei!”
”De știam de voi, veneam aseară aici!”
”Da'de unde veniți?”
”Din Pietriceaua”
”Și unde ați dormit?”
”Într-o odaie mai sus în Crăițe”
”Și n-o fost frig?”
”Avem saci buni!”
”Bine”
”Drum bun atunci!”
Mai mergem un pic și pe stânga proiectorul ne arată o fereastră în sus spre munții Neamțului.
De-aci începe o coborâre prin noroaie spre Valea Doftanei/Teșila. Și coborâm, și coborâm... Trecem de mica Niagara din valea Doftanei (o căscăduță sub drum pe firul unui pârâu), urcăm un pic pe malul celălalt și tot la vale. Ajungem pe la primele case și din spate iese soarele. De când nu te-am mai văzut :D! Un cățel ne latră de zor dintr-o curte (ne mai lătrase unul mai devreme cu botul prin gard!), trecem mai departe și chiar când era momentul, mă uit la GPS. Aici trebuie să facem la stânga pe o ulicioară. Cotim la stânga și din față un cuțu-cangur latră un pic la noi. Dragul de el, de fapt se apără fiindcă l-or fi bătut niște oameni răi... Și cred că cere și el un pic de atenție! Ne apropiem de el și se ascunde după gard stând tot în fund și pe picioarele din spate. Hai să-i dăm măcar puțină pâine. Scoatem pâinea și tot stă fricos după gard. Haide vino și mâncă, nu facem nimic rău. Ca să îi arăt asta, scot și chingile de la bețe și le las jos. Bețele sparie mult câinii! Vine târâș, se ridică pe labe și ia pâine de la mine din mână. Se duce mai în spate și încearcă să rupă cu dinții din pâine. Îi cade pe drum, o iau și o rup în două și îmi mâncă din mână. Vedem de ce stă ca un cangur: un nemilos l-a bătut de are rană vie la încheietura piciorului stâng din față. Cum să lovești un câine? Înțeleg să îl legi să nu mânce păsări sau să muște, dar chiar să îl lovești? Niște oameni au fost miloși și i-au pus un plastic pe post de adăpost după gard. Și acum un pic de pâine... Se vede că îi mai dă cineva de mâncare că e o oală cu resturi lângă gard. Luăm rucsacii în spate și la plecare vedem cum se uită după noi ca și cum ar zice ”Și pe mine cui mă lăsați?” Nu avem ce face, nu avem unde-l duce așa cum e!
Coborâm pe stradă tot mereu spre Doftana. Lângă o mașină de teren mare și veche Emil vorbește cu o tanti de mașină și pe unde pare s-o fi văzut. Îs mai multe pe aici. ”Noi avem pământ acolo sus la Crăițe și doar cu mașina asta putem urca acolo.” ”Vezi că acolo îi conducta de apă potabilă spartă, să nu intri în gaură” Emil bagă bățul și intră un segment din cele trei. Își spală și bocancii puțin cu ocazia asta...
Drumul ne duce la Doftana pe care o trecem pe pod (sub pod e așa de îngust firul apei amenajat că pare să vie viitură, nu apa obișnuită), mai mergem vreo sută de metri și facem stânga spre pensiunea ATRA. Chiar îs curios pe unde ne duce track-ul că părea să fie ceva poiană în sus la dreapta. Pe acolo am fi ajuns în pădurea de pini de pe drumul dintre Secăria și Teșila! Mergem pe drumul spre pensiunea unde amicii mei din blogosfera de turism au mers la un week-end foto. Salut niște șoferi bucureșteni care pesemne nu știu salutul de la țară, mai mergem puțin și ne oprim pentru o imagine faină pe stânga. Apa face un S sub noi și a ros în stâncă până să facă stânga spre un teren plat. Acolo e o pensiune cu ceva căluți la capătul unui deal-peninsulă în râu.
Mai mergem câteva sute de metri și la stânga e pensiunea. Noi trebuie să facem dreapta prin livezi pe la marginea pădurii. Acum suntem la circa 570 de metri altitudine și sus în vârf vom ajunge undeva pe la 1150 de metri. Deci circa 600 de metri diferență de nivel din scurt! Găsim o poartă la prima curte la dreapta, trecem prin ea și urmăm drumul în serpentine ce urcă prin livadă. E destul de înclinat mai ales dacă te gândești că pe aici urcă cu căruța cu cai. Drumul ne duce la dreapta, iese din îngrădire și urcă apoi pe deasupra ei. Uite cam cum arată drumul deasupra gardului unde panta e destul de mare.
Drumul duce până la o fostă casă. Acum e doar fundația, în rest totul s-o stins din viață. Și de aici drum pauză! Hai așa frumos în sus că tot prin poieni trebuie să urcăm! În câteva serpentine ajungem la o ruptură în gard și îl aștept pe Emil care rămăsese puțin în urmă. Cred că îl trage un pic rucsacul de spate! Se odihnește și îi spun că sunt poteci prin lăstăriș după gard. Facem stânga pe lângă gard, mă împiedic de sârmele unui gard căzut și îl atenționez pe Emil la sârme și suntem iarăși într-o mare poiană. Tot în sus pe partea dreaptă! Urcăm și ajungem la o odaie mare pe stânga și o căsuță triunghiulară pe dreapta (așa cum sunt în vechile campinguri de la noi sau la cabana Silva de la Muntele Roșu în Ciucaș sau cu siguranță în multe alte locuri). Trecem printre ele cam pe la 12.30. ”Dacă dormeam aici, plecam cam pe la prânz” îmi spune Emil. ”Exact cum e acum” îi răspund eu în gând. Întorc privirea spre lacul de acumulare Paltinu care se vede în treimea de mijloc a cadrului de mai jos.
Sunt în față cu GPS-ul și prefer să merg prin făgetul din dreapta. E mult mai ușor decât prin arbuștii de la marginea pădurii! Urc destul de repede și Emil rămâne în urmă. Ca de obicei, par grăbit (de fapt sunt mereu interesat de ce ne așteaptă) și mă uit mereu în urmă să îl văd pe Emil. Ca să nu fie nici o șansă de rătăcire! Peste vreo sută și ceva de metri cotesc la stânga spre un luminiș și începe pe jos să vină zăpada. Va să zică ne întoarcem în iarnă! Doar valea a fost în toamnă! Îl strig pe Emil, îi spun să facă stânga și aștept până vine lângă mine. Cu elan pionieresc pornim mai departe. În față trebuie să fie odăile de sub muntele Secăriei pe unde mersesem altă dată cu Adina. Emil le știa din ieșirile lui prin Secăria (câteva la număr). Uite-le sus pe culme prin ceață! ”Le vezi, Emil?” Pe marginea pădurii urcăm pe deasupra unui drum de căruță ceva mai lin și intrăm în el. Pare lin, dar urcă și el ceva. Acum zăpada e la ea acasă și nu mai vedem pic de pămâmt sau iarbă. Și pe deasupra mai vine și ceața. Ar trebui să mă opresc să vină și Emil. Mă uit la GPS: 970, 980 de metri altitudine! Hai, Cezare, până la 1000 de metri și te oprești acolo! De altfel îl tot văzusem pe Emil și știam că e la doar câteva zeci de metri în spate pe urmele mele. La 1001 metri mă opresc lângă un gard și aștept până vine Emil.
”Ce facem? Vârful e la dreapta și ulița asta cred că duce la odăi. Știi vreun drum de la odăi pe curbă de nivel spre Secăria?”
”Bună ziua!”
”Bună ziua!”
”E cam noroi pe aici. Cine l-o pus?”
”Ah, ăsta nu-i noroi, să vedeți când plouă”
Schimbăm câteva vorbe cu un om care ne spune că nu-s șanse să puie asfalt aici cum au promis și ne spune că a treia casă pe dreapta e casa lui Cornel Secăreanu la care vrem noi să mergem. Mulțumim și ne îndreptăm într-acolo. Emil vede o fată la poartă și strigă la ea că vrea să vorbească cu ea. Îi exact la poarta lui Cornel! Cheamă femeia din casă.
”Îs niște oameni care vor să vorbească cu nea Cornel. Cheamă-l din casă!”
Vine Cornel, ne recunoaște din toamnă și fără nimic special ne invită să intrăm în casă la un pahar de țuică. ”Să ne descălțăm...”
”Intrați așa, curățăm noi după aia!”
”Stăm aici afară că-i bine”
”Hai înăuntru. Femeie, pune o masă și adu niște țuică”
Mi-a fost drag omul de data trecută, acum confirmă încă o dată cât de bun îi. ”Ce mă bucur că ați venit pe la mine...” Repetă asta de câteva ori și observ că greu își găsește cuvintele. În aste câteva cuvinte se simte bucuria și fericirea lui. ”Uite avem casă mare aici. Casă în toată regula!” Ne deschide ușile să ne arate camerele.
”În asta îi sobă, doarme un băiat”
”Păi să nu-l deranjăm”
”Nu acum, aici doarme de obicei... Mai am o cameră aici, deschide ușa să vezi”
Camere mari, frumoase, aranjate... Om gospodar și bogat. Noi ne simțim oarecum străini de la oraș în hainele noastre moderne. Dar omul știe cum să te facă să te simți acasă. Soția aduce cât ai clipi niște cafele, carafa cu țuică și un platou cu o gustare. ”Când vine omul la mine, prima masă îi din partea casei. După aia ... :)” Știm că nu are prea multe pe aici și Emil îl descoase ce are nevoie. ”Omul aduce și el ce are. Ce e dat, e bun primit! Eu nu refuz ce-mi dă omul... La mine au venit mulți doctori, avocați... Fiecare aduce ce poate... Știi aici se mai termină zahărul, uleiul...” Am prins din mers ideea despre cam ce să îi aducem.
”Brânză, lapte avem”
”Țuică...” zic eu.
”Țuică nu prea, și p-asta am cumpărat-o... Da' mâncați, de ce nu mâncați?”
Pe platou îi ceva carne pusă în untură, ceva slană, ceva brânză, ceva muștar. Acum că scriu îmi amintesc de colindatul la Casa de Piatră când fiecare om punea tot ce avea mai bun pe masă...
”Eu îs om simplu, îs cioban, am lucrat la mulți... Și aici sus plătim chirie... Puteți merge acolo să dormiți, avem paturi, pături, lumânări, masă... Doar că îi simplu ca la țară”
”Am merge acolo, dar avem alt plan. Vrem să mergem până în Secăria”
”Azi?”
”Până mâine, punem cortul sau dormim în vreo odaie. Mai sus de stână la stânga peste apă îi plaiul ăla cu multe odăi.”
”Da, coborâți prin pădurea Netrebniculului sau pe plaiul al doilea după crucea Bertei. Găsiți acolo odaie să dormiți”
”Da, și mâine pe la coada lacului urcăm muntele Secăriei”
Din înțelepciunea omului simplu mi-a plăcut un lucru: ”Cu mine te înțelegi cu toate până la bani: muncesc și îmi dai bani cuveniți, totul e bine!” Mai știe de câțiva Secăreni, dar el știe că se trag de pe aici din Secăria, nu din Ardeal cum pare (ca și Dilimoții).
No, hai, Emile! Călătorului îi stă bine cu drumul. Mulțumim, ne scuzăm pentru noroi (”Curăță acum femeia!”), punem rucsacii în spate, luăm numărul de telefon și pornim la drum. Vrem să trecem pe lângă stâna lui Cornel. Urcăm pe uliță printre case și noroaie și cam la ieșirea din sat începe să se lase o ceață joasă, să fulguiască și mai apoi să viscolească. Mai vedem doar la 20-30 de metri în față! Ulița ne duce mai jos de culmea dealului și dăm de niște garduri.
”Emile, tu știi gardurile astea?”
”Nu”
”Și pe unde mergem? Uite un drum acolo, mă duc să văd ce e cu el și de coboară, o luăm în sus pe lângă gard”
Drumul coboară și respectăm decizia. Urcăm la stânga și ieșim la linia de curent și la câteva case. Între ele se face o uliță la dreapta. E plină de zăpadă și mergem un pic pe coama de zăpadă adunată pe uliță. Ocolim un pic pe stânga, revenim și ieșim curând dintre case. ”Uite pe aici la stânga am venit data trecută”. Înseamnă că am ratat stâna lui Cornel și acum suntem la pădure! Urmăm drumul pe marginea pădurii prin viscolul care ne lovește obrajii din dreapta. Doar ce mergem câteva minute și ajungem la locul unde data trecută erau câteva capre. Loc după care s-au repezit câinii la noi și greu ne-au lăsat după ce am ieșit din ”aria lor de acoperire” :D! Acum nu e picior de câine pe aici, putem identifica cu ușurință stâna aflată vreo sută de metri mai jos de drum la dreapta.
Suntem undeva în pădure și pornesc GPS-ul . Până aici am mers după informațiile din memorie. Își configurează tot ce are de făcut și văd că l-am pornit exact la timp: după vreo 200 de metri ar trebui să facem la stânga conform track-ului pe care l-am făcut de acasă. Nu corespunde cu culoarul despre care ni se spusese, l-am văzut pe Google Maps, dar însemna un ocol destul de mare. Pe aici mă orientasem pe niște drumuri de exploatare direct spre apa Păltinoasei. Mă uit pe GPS și Emil îmi tot spune să mai mergem pe culme măcar până la Crucea Bertei și apoi să coborâm la stânga. ”Ai încredere în mine și în aparatul ăsta. De multe ori m-a ajutat!” Coborâm prin pădure, ajungem la un vâlcel pe care îl traversăm pe partea stângă și tot la vale ieșim într-un drum de exploatare. Exact cum spune tata Google :D! Ne dezamăgește defrișarea de aici (ascunsă de văzul lumii pe versantul stâng al Păltinoasei) și coborâm tot pe linia drumului de tractor/TAF. Eu pe GPS nu schițasem foarte detaliat pe aici! În față vedem pădurea prin care trebuie să urcăm spre plaiul cu odăi. Îi spun lui Emil că undeva după pădurea aia din față vom ajunge și vom dormi. E un pic seară și chiar și mie orientarea îmi pare un pic ciudată. Am în memorie traseul pe care îl urmărim pe GPS și știu că vom urca un pic prin pădure și apoi prin niște mici poieni. Așa am construit traseul, cât mai mult prin zone luminate sau mai rare! Drumul de exploatare ne coboară la drumul mare de pe valea Păltinoasei. Intuiția spune să mergem la dreapta și apoi să urcăm. Dar în stânga văd serpentinele pe care le notasem pentru coborârea la Păltinoasa. ”Pe aici, Emil!” Ne afundăm bocancii în nori și coborâm mai mult lunecând câteva serpentine. Ajungem la râu pe un mic ”ghețar”. E o limbă de gheață care se termină în placa de la marginea râului. ”Grijă să nu aluneci direct în apă”. Emil încearcă primul trecerea. ”Hai treci tu, Cezar, că ai piciorul mai lung!” ”Bine” Găsesc câteva pietre și din 4-5 pași sunt pe partea cealaltă fără prea multă udătură. ”Pune piciorul pe piatra aia, apoi asta, întinde piciorul și bețele și ai trecut. Gata!”
Am scăpat de ce îmi era mie mai teamă: de trecutul apei prin vad! Acum avem de urcat și se întunecă din ce în ce mai mult. E trecut de 17.30, e normal să fie așa! Urmez track-ul și urcăm pe o potecă destul de vizibilă direct în față spre nord. Uimitor poteca (pteca în bulgară!) urmărește chiar track-ul meu de pe GPS :D! Urcăm destul de direct pe pantă printre arbuști țepoși și liane (da, liane!) și se întunecă de-a binelea. Pauză să scoatem frontalele ca să vedem mai bine poteca alunecoasă de pământ! Cu luminile pă frunte (”Cu căciulili pă frunte” zice cântecul) urcăm din poieniță în poieniță. Că tot ascultați cântecul, așa mi-o plăcut de Cornel și de Dudu care și în casă își respecta tradiția dacă. Urcăm până în culmea dealului de unde se taie panta într-o pădure de fag. Îi noapte neagră cu ceva ceață și Emil îmi zice să facem dreapta. Da, dreapta facem pe drum! Avem pădurea în stânga și tot urcăm. Primele garduri... ”Vezi de nu-i și odaie...” Vedem o baracă într-o curte în dreapta. Hai încă puțin... Luminile se văd prin noapte în față și în dreapta, se aud și cânii... Mai mergem ce mai mergem și drumul face stânga. ”Stai să văd că parcă era o odaie acolo”. Mă opresc, Emil se întoarce puțin și printr-o poartă în gardul din stânga găsește odaia. Are ușă, n-are geam, unii pereți nu-s izolați complet. Îl văd că se învârte pe acolo de bucurie și merg la el.
Ăsta-i locul pentru noapte! E perfect (e ora 18.50)! Las rucsacul, mă învârt prin grădină să văd ce ”teren” avem. Îs vreo mie de metri pătrați cu ceva izvoare și dealuri. Începe să fulguiască mai mult, se așează pe jos și presimt ceva fantastic mâine dimineață. Caut semnal, dau trei mesaje de bucurie (așa aflu că muntele și poiana se numesc Crăițe de pe GPS) și mă întorc la odaie. Întâi să ne ocupăm de izolat. Un plastic nu avem. Am în schimb folia de întins sub cort pe care o fixăm cu niște bețe drept perdea. Parcă se mai încălzește! Și din rucsacul imens Emil scoate surpriză după surpriză. Așa îi e obiceiul! Ba o sticlă de un litru de vin și zahăr să fierbem, ba o conservă de pește mare, ba niște brânză camembert! Eu îi zic că vreau să mâncăm din pâinea făcută în casă de mama că sigur îi mai naturală decât orice e în comerț. Are și Emil pâine cu cartofi, asta rămâne pentru mâine! Mai un vin, mai o brânză... Afară ninge din ce în ce mai des și mare-i bucuria cu gândul la peisajul de mâine. Emil își așezase izoprenul pe un pat improvizat de proprietari, eu mi-am aranjat sacii cu rumeguș jos și mi-am pus izoprenul și sacul de dormit pe ei. Ce saltea mai bună să fie? Doar că prin perete cam viscolea și mi-a udat sacul și i-am zis că vreau să îmi mut ”patul” lângă al lui ca să fie protejat sacul (că nu-i bai de mine). Zice să schimbăm locurile și așa facem: eu pe pat, el pe salteaua din saci. Cred că a dormit mai bine decât mine :D! Terminăm cina cu niște bomboane de ciocolată și undeva cam pe 22.00 ne băgăm în saci și somn. Înainte de culcare am fiert ceai de am umplut termosul pentru mâine. Mi-am umplut și bidonul cu apă din sticlele pe care le-am găsit în odaie. Dacă mai și fierbi (în ceai), garantat nu mai poate fi nimic rău în apă! Ne-a cam obosit mersul prin noroi și tare bine a făcut!
Ziua 2 - 25.01.2015
Pe la 7.00 e lumină. Mai moțăim totuși în saci vreo jumătate de oră fiindcă e bine și cald. La mine în sac printre obiectele obișnuite ce stau la căldură e și bidonul cu apă pe care îl las în sacul pijama chiar și după ce ies din sac. E prea fain și lumină afară și abia aștept să văd. Bocancii îs un pic reci dar nu e vorbă de îngheț, îi încalț și ies doar în colanți și polar. Oau, ce fain e afară! Emil, trebuie să vezi! Aseară era noroi și toamnă urâtă, acum e o iarnă superbă! S-a oprit ninsoarea aseară după câteva ore (când ne-am culcat abia ce mai fulguia foarte puțin) și uite ce minune a făcut!
”Unde coborâm pe aici?”
”În Valea Doftanei!”
”De știam de voi, veneam aseară aici!”
”Da'de unde veniți?”
”Din Pietriceaua”
”Și unde ați dormit?”
”Într-o odaie mai sus în Crăițe”
”Și n-o fost frig?”
”Avem saci buni!”
”Bine”
”Drum bun atunci!”
Mai mergem un pic și pe stânga proiectorul ne arată o fereastră în sus spre munții Neamțului.
Drumul ne duce la Doftana pe care o trecem pe pod (sub pod e așa de îngust firul apei amenajat că pare să vie viitură, nu apa obișnuită), mai mergem vreo sută de metri și facem stânga spre pensiunea ATRA. Chiar îs curios pe unde ne duce track-ul că părea să fie ceva poiană în sus la dreapta. Pe acolo am fi ajuns în pădurea de pini de pe drumul dintre Secăria și Teșila! Mergem pe drumul spre pensiunea unde amicii mei din blogosfera de turism au mers la un week-end foto. Salut niște șoferi bucureșteni care pesemne nu știu salutul de la țară, mai mergem puțin și ne oprim pentru o imagine faină pe stânga. Apa face un S sub noi și a ros în stâncă până să facă stânga spre un teren plat. Acolo e o pensiune cu ceva căluți la capătul unui deal-peninsulă în râu.
”Ce facem? Vârful e la dreapta și ulița asta cred că duce la odăi. Știi vreun drum de la odăi pe curbă de nivel spre Secăria?”
”Nu știu.”
”Deci?”
”Hai spre vârf. Încotro e?”
”În direcția asta! Mergem după GPS”
Urcăm spre gardul de deasupra noastră, trecem de un izvor și cotim după gard la stânga. În loc să țin linia gardului, mergem un pic în diagonală la dreapta spre pădure. La un grup de tufișuri aștept să vină Emil la mine.
”E un drum la tine!”
”Da, este. E o potecă spre stânga.”
”E drum larg”
”Nu e doar potecă. Mergem pe ea încoace!”
Vine și Emil și mergem la stânga. Trecem pe sub un gard și pare să fie un drum în față. Dar noi trebuie să facem dreapta spre vârf. Aici trebuie să fie și un drum de ATV. Știm amândoi drumul ăsta. E undeva mai la stânga, dar în ceața asta prefer să merg după GPS. Urc un pic la dreapta, apoi fac o curbă largă la stânga și nu îl mai văd pe Emil decât ca o umbră.
”Stai să vin!”
Stau și încep să fac pași deși și înceți să nu mă ia frigul. La drumul de ATV mă opresc, vine și Emil de la câțiva metri din spate.
”Uite drumul de ATV. E foarte clar.”
Pe drumul de ATV urcăm la dreapta și ajungem cât ai clipi la coama vârfului. Știm amândoi că vârful îi mai la dreapta în capătul coamei. Doar că ne oprim la spectacol. Suntem deasupra ceții, se văd valuri de nori, se vede un pic soarele în smocurile de iarbă, nu bate vântul, e perfect! Câteva poze că merită peisajul! Îmi iertați poza io-la :D!
Mergem pe coama muntelui până la vârf cu privirile în toate părțile: spre stânga spre Secăria, spre stânga-față spre coada sudică a Baiului, spre dreapta-față spre valea Doftanei și Teșila (de remarcat fereastra Doftanei de mai jos), spre dreapta dealurile din care venim noi, spre spate continuarea văii Doftanei și ultimele dealuri subcarpatice dinainte de câmpie.
E ora 13.30 și Emil se grăbește să prindem mașina de 15.00. Știa el bine de ora asta! Eu rămân să dau câteva mesaje și cobor apoi după el. Drumul coboară tot pe culme până deasupra carierei, urmele lui Emil ocolesc un perete al carierei și le urmez cu o oarecare aproximație și cobor la el la nivelul următor al pietrelor. Mergem un pic dreapta și îi zic să coborâm prin carieră.
”E cam înclinat!”
”Și ce, Emile, tocmai ție ți-e frică?”
”Ah, nu :D!”
Coborâm pe laterala bocancului destul de lejer până în dreptul caselor de pază.
”Auzi, nu putem coborî pe asfalt spre Secăria?” (de fapt eu pe aici și marcasem pe GPS)
”Ba da, se poate?”
”Bineînțeles că se poate!”
Pe un drumeag coborâm la o pădure de pin și prin ea la vale pe sub picurii care cad din topirea gheții de pe acele copacilor.
”Uite, e o potecă pe aici!”
Prin pădurea de pin facem stânga pe deasupra asfaltului și Emil iese în asfalt. E mai ușor! Eu mai merg printre pini și mă trezesc cu o văioagă ce mă separă de asfalt. Hai prin ea că după aia cine știe pe unde ajung. Mă afund în firul ei și ies pe partea cealaltă chiar la asfalt la Emil. Continuăm pe lângă asfalt pe zăpadă și într-o curbă la dreapta propun să facem stânga spre centru. ”Da, da, spre centru!” Îmi dau seama pe unde trebuie să coborâm la stânga spre case și văd că Emil merge greu. Țipă de durere înainte de case când îl taie un genunchi.
”Încet, Emil, că avem timp!”
”Știi de la ce e?”
”Nu știu, poate rotula, poate tendoanele... Cobori încet!”
Știu bine durerile astea și nu are rost să grăbim pasul. În fond mai sunt vreo 20-25 de minute până la 15.00. O tanti ne confirmă că autobuzul e la 15.00 și coboară cu noi spre centru. Povestim ceva cu ea. E de-a locului, s-o mutat la Sinaia și mai apoi la Cornu. Când era la Sinaia mai mergea pe munți, aici la Cornu unde să se ducă. Zic vecinii că a luat-o razna în sus pe drum. Aici urcase la sora ei (mama stă în altă parte) și simte kilogramele în plus puse de sărbători. Chiar trebuie să le mai dea jos (ea zice, nu noi!). Îi spunem și noi de unde venim, unde am dormit și prin ce noroaie am trecut. Aici e lux! Coborâm în centru, își ia o sacoșă lăsată aici la bar și ne urcăm în microbuz (4.5 lei până la Comarnic). Dacă ar fi fost senin, am fi mers pe culmea de deasupra drumului de mașină, așa nu avea sens că oricum nu vezi nimic. Pe drum verific ceva mailuri și destul de repede ne lasă în Comarnic. Microbuzul merge la dreapta spre Sinaia. Mergem la gară, vizăm biletele pentru întoarcere la regio 3008 (16.14) ca să avem timp și de o bere. Mai era un regio chiar la 5 minute de când am intrat noi în gară, dar nu e grabă. Emil se duce la terasă de ia bere, eu îmi scot hainele murdare și rămân cu altele curate și merg la halba care mă aștepta rece. Cam fum în terasa asta, trebuie să spăl toate hainele acasă, chiar și pe cele nepurtate (adică un polar ce-l am de rezervă). La timp mergem la tren și pe drum spre casă ne uităm la poze și mai mâncăm ceva din ce ne-a mai rămas (18.23 București).
Recitind în memorie celor două zile, am avut parte și de toamnă, și de iarnă, și de noroaie, și de urcușuri și coborâșuri solicitante (mai mult sau mai puțin), și de spectacol al viscolului și al stropilor de iarnă și în special de oameni simpli și frumoși care fac cinste locului!
