Cu câteva săptămâni în urmă am fost sus pe culmea Pleșii din Poiana Mărului la niște dragi și buni români. Le ascultasem păsurile și durerile (chiar dacă ei, oameni rezistenți, nu le-au spus așa, pentru ei îs doar lucruri care se întâmplă) și mi-am promis că înainte de Crăciun mai ajung o dată pe la ei. Îmi confirmă vineri seară că îi găsesc acasă peste o zi și sâmbătă dimineață cu rucsacul mare, prietenul meu de-o viață, sunt în trenul de 7.43 care pleacă din gara Basarab spre Brașov. Nu dau de cunoscuți în tren și în patru ore ajung la Brașov. Am timp suficient să îmi iau bilet la Regiotrans și de la linia 1 continui drumul până în Zărnești. E ceață și cred că o să mă bucur de altfel de peisaje. Cum recent citisem într-o carte a lui Emilian Cristea (”Biblioteca montaniardului” Colecția Verde, România Pitorească), mă bucur de vreme așa cum e ea, și cu bune și cu rele!
Pe drumul cunoscut de acum trei săptămâni merg pe strada Bârsei și la ieșirea dintre case mă opresc puțin. Îmi spăl pantaloni umpluți de noroi să îmi pun parazăpezile/paranoroaiele și îmi întind bețele. Cum sunt la poarta unei familii, iese bărbatul să vadă ce e. Are mâinile mânjite de la porcul abia tăiat și îmi oferă niște șorici. Refuz frumos, mulțumesc și pornesc spre drumul de noroi. Următorul vecin îmi spune că o cunoaște pe Mărioara la care merg eu și îmi spune că pot evita noroiul de pe drum pe o potecă prin pădurea de pin. Foarte bună variantă! Mulțumesc și la drum!
Văzusem pe dreapta lângă drum intrarea într-o peșteră. Cum e prea jos, îmi zic că intru la coborâre. Vine o fată după mine, ne salutăm și începem să vorbim de una-alta. Îmi spune că peștera se numește Gura/Gaura Balaurului și că e plină de apă și mizerie. Aham, atunci nu mai intru! Mă bucură că o am pe fată ca ghid fiindcă aș fi ieșit de pe poteca bună de câteva ori și din vorbă în vorbă ajungem la primele două case (unde liniștește un câne) și mai apoi la grupul de case intermediar. La ultima stă ea și o las acasă. Îmi spusese mai multe despre drumurile pe care le face zilnic la școală la Râșnov și despre părinții ei veniți din Poiana Mărului. Dragi, simple și frumoase bucăți de viață de copil de munte! Cu o poză la oile care se uită mirate la mine îmi continui drumul știut...
Pe drumul pe care nu mai e deloc zăpadă urc pas cu pas, salut un câine la trecerea gardului deschis și cu privirea în toate direcțiile (poate văd ceva pe undeva) urc spre intersecția de unde la dreapta pleacă drumul spre pensiune. De aici ceața e deasă până la a mea destinație...
Îl găsesc pe Năică la lemne și tare mă bucur că își aduce aminte de mine. Fiindcă îl știu cât de sufletist este, îi spun că am venit cu sacul lui Moș Crăciun (geacă roșie, rucsac roșu) și scot din el o pungă de mandarine. Simt cum tresaltă de bucurie când îi dau punga și vede ce este în ea. Aproape ca ar dansa de bucurie strigând: ”Portocale! Portocale!” Le duce în casă și îi spun că las rucsacul aici lângă casă să merg la grajd unde sunt Mărioara și cu Petrică, fiul ei. Până mă întorc la casă, Nae îmi duce rucsacul în casă să stea la căldură :)!
Mărioarei nu îi vine să creadă când mă vede. Chiar nu credeau că vin. ”Eram cu un vecin când ai sunat aseară și am râs când ai zis că vii. Credeam că glumești...” Eu când îmi dau cuvântul, rămâne dat. Doar să nu intervină ceva care nu ține de mine...
”Și, ce faceți aici?”
”Păi punem ciment la bou și altă dată la vaci. Ca să curățăm mai ușor. Și să se întărească acum, că e mai cald. Păcat de ceața asta că nu se vede prea mult”.
”Și eu cu ce vă ajut?”
”Lasă că facem noi”
Nu se poate, pun și eu mâna pe o găleată de apă sau car amestecul făcut de la troaca în care le amestecă până în grajd. Chiar înseamnă mult o mână în plus, dovadă că reușim să terminăm până să se întunece cu totul. Și între timp Mărioara a dat și apă și mâncare la vaci, la oi și la porc! A mai rămas unul singur din cei trei porci de acum trei săptămâni și, probabil din lipsă de companie, nu prea mai vrea să mai mănânce.
”Să mă mai superi tu mult și vezi tu...”
Cât mai curăță Petrică la vaci, Mărioara și cu mine mutăm strunga oilor ca să nu mai stea în noroi. Ce-mi place că am devenit mai de-al casei... Băgăm oile în strunga nouă, le dă Mărioara niște apă, îi face de mâncare și la porc și pe înserat e cam gata treaba. Hai și noi în casă la căldură! Cu câte un lemn în sobă se încălzește repede, Năică adusese apă de la robinetul din grajd (fiindcă cel din fața casei a înghețat), Mărioara taie niște carne și cârnaciori și îi pune la prăjit pe sobă cu usturoi (eu nu mănânc carne, dar aici nu pot refuza fiindcă tare-s dragi oamenii), mai taie repede și o varză murată din beci și ne punem la masă. E greu de transmis senzația de a fi acasă la oameni pe care abia i-ai cunoscut. Asta doar poate fi înțeleasă subtil...
Mai povestim, golesc sacul roșu de cadouri și se bucură de absolut fiecare lucru. Crec că mai rar vine moșul pe la ei (moșul de la oraș)... Altfel pregătiseră un brad și urma să îl monteze în casă într-o zi-două. Apăi dacă aici în munte nu pot tăia și ei un brad... Ca să înțelegeți de ce zic asta: eu nu sunt de acord cu tăiatul brazilor. Eu am un brăduț de vreo doi ani în ghiveci și abia a crescut cu doi-trei centimetri. Ca un brad să ajungă la un metru și jumătate, cred ca are nevoie de cel puțin 15 ani și, ținându-l tăiat în casă, într-o lună maxim s-a uscat de tot și e bun doar de aruncat. Sau măcar de foc dacă ai sobă! Ideea e că oamenii de la munte taie câțiva copaci ca să se încălzească, orice om normal înțelege și acceptă asta, nu taie cu camioanele... Simt atâta bucurie în toți trei de nu se poate spune în cuvinte. Chiar la culcare, undeva pe la 23.00, Nae vine la mine la pat și încă o dată îmi mulțumește pentru cadouri. Aproape să îmi dea lacrimile la gestul lui de copil tandru și bun...
Duminică nu se lucră. Cum ziceam și data trecută, mai puțin hrana animalelor care nu știu că e sărbătoare stabilită de oameni, mai puțin de natură. Așa că facem doar asta, mai stăm la povești și la masă, legăm ață la bomboanele de pom și mai primim și noi câte una-două, mai fac ceva poze în jur (puțin cu amărăciune că Piatra e acoperită de ceață - sus e senin, noi vedem doar de sub marea albă și cu multă bucurie că sunt aici acasă) și pe la miezul zilei mulțumesc încă o dată și mă trezesc și eu cu câteva mici cadouri de sezon. Ce poți să mai zici? Nu mai e zăpadă și pornesc pe același drum cu ideea de a schimba ruta pe la pensiune.
În drumul până la răscruce mă opresc lângă troiță unde vine șeful casei de ține cânii. E un om cu părul alb ascuns sub cușma din blană de oaie și cu mustață albă ca la noi. Parcă e rupt din tablourile lui Grigorescu, nu altceva! Schimb câteva vorbe cu el, îi spui de unde vin și unde mă duc, le admir pregătirile cu bradul pentru Crăciun și spun că poate data viitoare vin pe la ei. Mai departe ajung la intersecție și fac stânga spre pensiune. Drumul coboară foarte frumos și repede mă trezesc în spatele pensiunii.
O femeie îmi arată care e drumul care coboară jos la șosea mai sus de Poiana Mărului și mă atenționează că la niște case mai sunt câțiva câini mai răi. ”Mulțumesc, de am trecut eu de ăi de sus doar cu bețele, m-oi descurca și acolo”. Cobor pe drumul fain prin pădurea unde îmi ies în ochi ciuperci, mușchi verzi sau scoarțe foarte crăpate. Cu amestecul de ceață, zici că ești în vreun film plin de mister. Urmez ba drumul, ba poienile de pe marginea lui (ca să evit noroiul) și ajung la marginea de sus a poienii cu cele câteva case.
Cobor pe sub căpițe și văd că dintre ele țâșnește un câine cu lătrat puternic spre mine. Ceilalți sunt doar de zgomot! Iese stăpânul de îl ține, îmi mai povestește puțin de el, de câini, de locuri, de furia generală pe parlamentari cu legea lor stupidă pentru stânele de munte... În fine, noi să fim sănătoși! Mă conduce până aproape la capătul caselor ca să țină rostul câinelui și ne salutăm prietenește. La capătul poienii mai fac câteva poze acestui mic colț de rai.
Pe drumul de pădure în câteva minute ajung la o răscruce de drumuri de pământ, cu excepția unui singur la stânga: curba șoselei asfaltate! Așa că ies la șosea și caut vreo ocazie. La stânga în jos este placa de intrare și ultimele case din Poiana Mărului. La dreapta se văd două serpentine largi și un pas sus. Știu că acolo trebuie să ajung și scurtez serpentinele pe o potecă foarte clară și evidentă.
Sus la șosea în pas continui tot la dreapta, las drumul spre ranch-ul Poiana Mărului în stânga (2.5 kilometri) și în față scrie că mai am 3.5 kilometri până în Zărnești. Schimb câteva vorbe cu doi localnici care adunau niște vreascuri și îmi dau indicații cum să ajung mai repede la gara Tohanul Vechi. Doar că mai am 20 de minute până la tren și ei nu cred că voi ajunge! Pornesc mai departe și după circa 500 de metri pe șosea am noroc cu o pereche de clujeni. Opresc și îmi spun că ei merg până în Bartolomeu. Merg cu ei...
Cu mașina ieșim din Zărnești, facem un ocol prin Vulcan, văd drumul spre Colonie în stânga, în Codlea facem dreapta și mă lasă chiar vis-a-vis de gara Bartolomeu. Le mulțumesc și în gară văd că trenul de la Zărnești ajunge în 10 minute. Mai mult decât perfect și merg până la Brașov în gara principală așa cum trenurile astea mergeau prin zona Bretania (văzusem de fapt harta Bretaniei din fostul tren TER Bretagne la dus spre Zărnești). Ce dor mi-a făcut să ajung vreodată pe acolo... În Brașov mai stau vreo jumătate de oră și pornesc cu trenul clasic spre București. Tare mulțumit că am putut fi unul din piticii lui Moș Crăciun în locuri pe unde vârsta îl ajută mia puțin să ajungă...
