vineri, 24 mai 2013

În căutarea cascadelor Vânturişului 29.04.2013

În căutarea cascadelor Vânturişului 29.04.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Știu că după ce ați văzut minunile Bihariei, povestirea și imaginile de aici nu mai sunt chiar așa de faine. Avem și în Bucegi cascade frumoase (și destule). Doar să știm pe unde să le căutăm! Îmi doream de mult să ajung la Vânturiș, am fost de două-trei ori la lacurile de sus de sub buza platoului, e timpul să și urcăm pe valea Vânturiș spre cascade. Mă informez din articul lui Ică Giurgiu din MC și de la prietenii care au mai urcat la cascade, mulți îmi spun că e zonă cu urși și că nu ar trebui să mergem doar doi, că nu e momentul potrivit să urcăm la cascade fiindcă apele sunt mari... Până la urmă suntem hotărâți: mergem, urcăm cât putem și gata! A little bit of unstoppabble!

Cu personalul clasic de dimineață (6.35) și cu cartea Iuniei în rucsac, pornim spre valea Prahovei. Eu ațipesc o bună parte din drum și Ilinca e atât de fascinată de carte încât o termină până la Sinaia. Nu fac multă reclamă fiindcă însăși minunea asta de fată este propria ei reclamă, dar ambiția și descoperirea Sinelui și-au găsit frumusețea în cartea și în viața ei și pentru mine e acum o sursă de energie și inspirație.

La 9.15 suntem în Sinaia în gară, urcăm pe lângă stația de telecabină și capela Știrbei. Până acum am trecut doar așa în grabă pe aici. Măcar pentru câteva poze și tot trebuie să mă opresc. Capela "General Ion Florescu" (Știrbei) a fost construită pe domeniul Știrbei în 1878 și pictată de Gheorghe Tătărescu. Capela este abandonată și necesită lucrări de restaurare (se aude la Ministerul Culturii sau la Primărie?).

Pe blazonul familiei Știrbei (poate voi reuși cândva să ajung pe domeniul Știrbei din Mogoșoaia fiindcă au un program de vizitare tare aiurea) este un mare îndemn: FAIS QUE TU DOIS (Fă ceea ce trebuie). Urcăm spre drumul de Cotă și pe străduțe ne îndreptăm spre cartierul Izvor știind că va trebui să mergem tot spre sud prin pădure spre Calea Codrului. ne pierdem un pic pe străduțe și întreb un om ce trecea pe acolo cum ajungem pe Calea Codrului. "Vă duc eu că am treabă încolo". Cred că mai mult pentru noi a făcut acel ocol! Ne urcă pe deasupra ultimelor case și prin pădure pe un traseu marcat neoficial de bicicliști cu CG (nu are și fondul alb). Panta e măricică, omul urcă cu mersul rapid de locuitor de la munte și ieșim într-o șa unde ne lasă fiindcă are alt drum. "Într-un minut ajungeți la Calea Codrului". Așa este și imediat suntem 100 de metri la sud de Taverna Sârbului pe drumul parțial asfaltat.
"Ghidul" ne spusese să mergem pe primul drum la dreapta. Așa că după ce surprind o groapă de gunoi chiar lângă asfalt, găsim primul drum și facem dreapta. Greșit dar cu efecte bune! Urcăm un pic pe el și recunosc de jos locul în care Adrian Ciorbă a fost alergat de urs la coborârea de la peștera lui Bogdan. Drumul nu e bun că duce la carieră și noi avem altă treabă! Facem stânga pe pragul de sub carieră, dăm de ceva urme de urs și revenim la Calea Codrului.
Ajungem la izvorul construit în 1897 de Ion Gâtej, ne răcorim cu apa lui rece, mă încântă masa pătrată din beton de lângă izvor și continuăm pe drum pentru a traversa curând valea Zgărburei. Tentează pe cineva o urcare pe această vale? O fi posibilă?
În 10 minute ajungem în punctul cel mai înalt al Căii Codrului. Aici într-un container-baracă un paznic stătea singur și ne-am bucurat reciproc de prezență. Ne-a povestit că aseară a venit ursul și i-a luat sacul cu mâncare și croissante lăsate de băieții de la tăiat lemne (se pare controlat sub Ocolul Silvic). Ne-a arătat ceva urme pe container în partea de sus (!) și ne-a liniștit că pe aici urșii vin doar la mâncare, nu atacă oameni. Stătea de pază ca să nu vină țiganii să îi fure lanțurile și ce alte fiare mai are pe acolo! Chiar dacă sunt bariere puse, țiganii tot trec cu căruța pe lângă ele. Stăm vreo 10 minute de vorbă și pornim mai departe vreo 800 de metri până la drumul Vânturiș. Aici se poate ajunge în urcare pe serpentine din DN71 care leagă Sinaia de Târgoviște (11.00). De aici urcăm cu descrierea din MC în mână. Urmăm malul stâng geografic al izvorului Dorului pe drumul puternic denivelat până în locul unde se desparte pârâul Izvoraș ce urcă spre vârful Vânturiș. Noi urmăm varianta de forestier spre dreapta și urcăm pe același mal stâng al Izvorului Dorului prin pădurea proaspăt înverzită.
Drumul e de câteva ori distrus de ape și îl găsesc instinctiv mereu în sus. Din când în când câte un pod confirmă calea bună.


În 25 de minute (așa cum ne spune descrierea) ajungem în capătul de jos al poienii Vânturiș și suntem întâmpinați de niște steluțe foarte faine.
În mijlocul poienii este o masă din lemn care deocamdată nu ne îmbie la pauză (1020m altitudine). Avem de ales între două variante: fie mergem prin colțul din stânga sus al poienii pe lângă firul apei, fie mergem prin colțul din dreapta sus al poienii pe conductă până la cascada aflată la 1170m altitudine. Alegem varianta din stânga (pentru a le combina mai apoi) și pe lângă niște mici flori ale Paștelui (Anemone pulsatilla) intrăm în pădure.



Drumul se pierde în pădure și ajungem în pârâul Dracilor mai sus de conducta de care citisem în descriere. Văd conducta suspendată la câțiva metri, coborâm în firul văii seci și urcăm pe versantul drept până la capătul conductei. Conducta are o fisură din care apa țâșnește cu zgomot puternic. De aici vom urma conductele până la cascadă. Poteca pe conductă urcă lejer și vizibil, la un moment dat trecem pe un capac de canal.


Eu merg cercetaș și mă apropii de firul Vânturișului. La un vâlcel mai înainte se întrerupe conducta și trebuie să găsim o soluție. Mergem pe versant până putem să coborâm în fir, revenim pe partea cealaltă și eu prind elan pe conducta ce continuă. Ilinca e ceva mai în spate și sper că vine după mine. Mai merg două-trei minute și ajung la Cascada din Vale de care povestește Ică în articol. Nici o șansă să treci la cât de mare e apa! Fac ceva poze și mă mir că nu vine Ilinca. O strig și nu am succes. Vuietul apei e prea puternic. Mă întorc pe conductă strigând-o tot timpul pe Ilinca. Mi-e un pic teamă pentru ea. Tot strig, mă întorc la vâlcel, mă învârt peste tot și o aud răspunzând. Răsuflu ușurat și ne întâlnim la conductă. Urcase vâlcelul pe altă parte, rătăcise un pic prin pădure mai sus de conductă și nu mai știa pe unde să meargă. Urmăm amândoi conducta până la cascadă și de frumusețea apei în bulbuci uită de eveniment. E și destul de obosită și îi e teamă să nu fiu dezamăgit dacă renunțăm.



Treapta de 8 metri din descrierea lui Ică Giurgiu e acum o ditamai perdea de apă. În mod evident e ceva mai multă apă decât atunci când e făcută descrierea! Și tot așa de evident că nu vom putea să urcăm mai sus prea mult timp. Îi simt oboseala Ilincăi și o întreb dacă vrea să mergem mai departe. "Dacă vrei tu...". Urcăm puțin pe partea dreaptă a cascadei (în sensul de urcare) pe piciorul de munte vreo 10 minute. Eu dibuiesc cam pe unde ar trebui să mergem pentru cascada mare. În fața noastră e un țanc stâncos după care e o curbă a văii la dreapta și ar trebui să ajungem la baza cascadei. Ilinca e obosită rău și îmi spune că ea nu mai merge și că mă pot duce singur dacă vreau. Asta-i bună! Cum să merg singur când am venit amândoi? Simt o combinație de tensiune și hotărâre în Ilinca. Îi zic că mai urc puțin să văd dacă pe acolo e poteca și apoi ne întoarcem. Fără nici un pic de supărare că nu am ajuns la cascadă! E frumos ce am văzut până aici, e frumoasă descoperirea drumului și altă dată când și apele vor permite, vom urca mai sus. Acum pornim la vale și nu mai mergem până la cascade ci urmăm piciorul în jos pe unde se rătăcise Ilinca. Când găsesc o cale cât de cât ușoară, facem stânga și ieșim în vâlcelul unde ne despărțisem mai devreme (în care se întrerupe conducta).
Drumul ni-i cunoscut acum, conducta ni-i ghid. La vâlcelul Dracilor coborâm pe sub conductă direct în fir și de aici căutăm o soluție să urcăm pe versantul celălalt. Apa a mușcat mult din maluri și panta de pământ fărâmicios este mare.
Niște trepte de iarbă ne oferă soluția căutată, urcăm iarăși "pe pământ tare", revenim la conductă și lejer la ora 14.50 suntem în poiana Vânturiș. De data asta ne așezăm la masă și scoatem cam tot ce avem de mâncare de prin rucsăcei. Vreo jumătate de oră ne relaxăm la soare și masă și ca să nu mergem pe același drum, propun Ilincăi să descoperim unde duce un drumeag din partea de nord-est a poienii. De fapt este conducta de mai devreme, deci sigur trebuie să ducă spre Sinaia!
Drumul de pădure e foarte fain și liniștit, din când în când găsim marcaje veloturistice și câte un podeț peste pâraie sau peste zonele noroioase și după 20 de minute vedem un semn indicator pentru coborârea spre Calea Codrului de mai devreme. Facem dreapta (est) pe aici, îmi aduc aminte că paznicul nostru de mai devreme ne spusese că pe aici vin motocicliștii cu "drujbele" lor și se întorc pe drumul mare. Că tot zic de drujbe, tot paznicul ne spusese că într-un fel l-a bucurat când a căzut un "drujbar" în noroi pe drumurile de lângă baraca lui! Avem (din păcate) și semne lăsate de oameni (marcaje moto) și găleți de vopsea aruncate în voia sorții. Pe aici concursul sau traseul moto o avea ceva aprobări ale ocolului Silvic (vă dați seama că e întrebare retorică)?
Ajungem fix în spatele barăcii paznicului, mai schimbăm câteva vorbe cu el și ne felicită că am ajuns așa de sus mai devreme, trece șeful lui cu mașina după ce adusese mâncare băieților tăietori de mai jos de pe drum, ne răcorim la fântâna lui Gătej, continuăm pe Calea Codrului pe unde am venit și după drumul ce duce la carieră (vă amintiți că pe aici urcasem inițial mai devreme) pe dreapta vedem doi localnici. Soțul seamănă extrem de mult cu Sigurd (cu barba și părul mare și creț), profesorul de norvegiană din 2009-2010 din Stavanger. Intrăm în vorbă cu ei, Doru e fost salvamontist (așa ne-a spus) și pictor sinăian, soția lui e constănțeancă venită după bărbat. La început Doru e un pic reticent crezând că suntem ceva turiști de ocazie și curând se lămurește de pasiunea mea pentru munte. Se oferă să ne ducă pe un drum mai scurt spre Sinaia să nu mai ocolim pe toată Calea Codrului. Mergem pe la ei pe acasă, povestim de munte, de narcisele din Baiului, de tot felul de flori și plante utile, de simplitatea unei vieți sub munte. Le spun de leurda culeasă de curând din dealurile Proviței și chiar îmi oferă o pungă de leurdă culeasă cu o zi înainte. A ieșit foarte bună salata din acea seară ;)! Ajunși la ei acasă, simt mirosul casei de la bunicii mei din copilărie și tare fain este. Casa e construită integral de Doru în timp. Ne-au servit cu un lichior de rhododendron și au găsit prin cămară un orcănel de dulceață de soc. Am luat două-trei lingurițe (o bunătate, yamiii!) și ne-au zis să luăm borcanul acasă. Oameni de nota 20! Și ca să fie pachetul perfect soția ne conduce o parte din drum spre gară. Ne povestește că va trebui curând să vină la București la fata lor care e studentă la kinetoterapie. Știu cum e să fii student în alt oraș și pe bani puțini! Fata lucrează part-time pentru a mai câștiga ceva să se descurce. Mulțumim încă o dată pentru toate și promit să ne auzim după Paști să mergem la narcise. Coborâm spre centru și ajungem la gară la 17.50 pentru a lua trenul regio obișnuit spre București. La întoarcere Iunia mă bucură pe mine cu ceva din experiențele ei prin lume și simt că azi am mai făcut un pas spre cunoașterea și bucuria Sinelui universal.

Vânturișul, vale cu cascade foarte frumoase ascunse în pădurile Bucegilor, mi-a arătat primii pași și mă va primi și altă dată cu brațele deschise!

Un comentariu:

  1. La Cascada Vânturiș, cea mare, se ajunge de la Cota 2000 la stânga, pe lângă Colții lui Barbeș. Este un traseu destul de ușor și foarte frumos, doar că nu e marcat și trebuie mers cu cineva care știe zona.

    RăspundețiȘtergere