vineri, 6 aprilie 2012

Povestiri subcarpatice 24-25.03.2012

Povestiri subcarpatice 24-25.03.2012

Colegi de tura: Nicoleta Dinu, Adina Budica, Emil Engel, Cezar Partheniu

In timp ce prieteni intru Munte strabat crestele Fagarasilor, platoul bucegean si vaile de abrupt, Ciucasul sau cornisele Craiesei, noi (Adina, Emil si cu mine) am ales niste locuri joase si mai putin umblate din zona Campinei (Ph). Dupa o hotarare destul de tarzie (vineri seara), ni se alatura si Nicoleta Dinu (veche colega si prietena de munte). Inainte de a ma retrage la somn, stabilesc un traseu aproximativ pe Google Earth si salvez in aparatul foto cateva imagini cu zona prin care vrem sa cutreieram.

Ziua 1 - sambata, 24.03.2012

Sambata dimineata stabilim intalnirea obisnuita la ora 6.00 in gara. La locul de intalnire am surpriza sa intalnesc o veche prietena Dana Tache care vrea cu un grup sa traverseze muntii Baiului spre Valea Doftanei. In grup sunt si cativa prieteni cu care am fost in tura umanitara din Bisoca si ne distram cu totii. Au chitara si mai cantam cate ceva in scurtul timp in care ajungem la Campina. E adevarat ca e ultimul cantec pe care avem timp sa il cantam, dar mi-a ramas in gand multe zile dupa aceasta tura:

Cand peste ani, ne vom intreba
Daca nu greseam, oare cum era
Eram poate si-acum
Poate pe-acelasi drum
Poate-impreuna eram amandoi
Atunci pt. noi n-a existat cedeaza
Acum e tarziu, acum nu mai conteaza
C-ai fost de vina tu,sau poate numai eu
Sau poate trenul care alt traseu...

"Trenul Dragostei" - Costica David

Emil scoate punga de turta dulce de un kilogram pe care o luam de obicei si colegii "dau navala" in punga. E adevarat ca e buna si scapam si noi un pic din greutate ;)! Dana vine cu o oferta mult mai buna: prajitura facuta de ziua ei! Iamiii! Ne lingem pe degete dupa 2-3 prajituri de fiecare si nu reusim sa ne convingem unii pe altii sa mergem mai multi. Stiu ca au urcat pe la Zamora si ca s-au simtit extraordinar.

"LA MULTI ANI, DANAAAAAA!!!!"

Cam pe la 8.30 suntem in gara Campina si pornim peste podul ce trece Prahova si drumul national. Inainte de pod ne oprim la o masa metalica sa ne dezechipam fiindca ne este cald cu polar si pantaloni lungi. Pe masa gasim o cutie de bere nedesfacuta si Emil o ia "pentru vremuri mai grele" :D. Vrea si el sa se lase de bere, dar tentatia este prea mare si sangele german din el nu rezista prea mult ;). Dupa pod vedem pe stanga o masina oprita si un tip nota niste numere spuse de un prieten care intrase intr-un bazin/canal. Ce or face ei acolo? Pornim mai departe in sus spre goratoriul din Campina. Langa acesta facem o pauza si fetele iau cate ceva de rontait de la un magazin mic de pe trotuar. Mamaliga uscata (scuze, pufuletii!) luata de Nico sunt foarte buni si potolesc foamea. Aflu informatii foarte clare de la draga prietena Iulia pentru orientarea in Campina pana la statia de microbuz spre Telega si chiar langa statie un nene localnic se ofera sa ne duca cu Dacia clasica (1310) pana in Telega la acelasi pret ca si microbuzul (3,5 lei). Urcam rucsacii pe masina sau in portbagaj si povestile ne duc rapid langa strandul amenejat si in reconstructie de pe muntele de sare. Stam de vorba cu proprietara strandului, d-na Gina Cacarumbas si ne invita la vara sa venim pentru cure mai scurte sau mai lungi aici. Pe net gasiti informatii cautand "Baile Minerale Telega".

Urcam pana la lacul semi-amenajat de deasupra strandului admirand relieful carstic din Telega. Relieful format pe muntele de sare este superb si imi aduce aminte de muntele de sare de la Lopatari-Manzalesti.







De aici incepe explorarea propriu-zisa fiindca pana aici mai fusesem. Incepem sa urcam pe pajistea ascendenta uneori impadurita pana sus in culmea sub care se dezvolta comuna Bustenari (zona petroliera puternic dezvoltata in trecut). De cateva ori trebuie sa traversam zone mocirloase tipice substratului salin. Semnele primaverii ni se arata de cateva pri prin flori timide si prin mugurasi pe crengutele arbustilor.




Ajungem la o veche casa acum nelocuita, trecem pe langa gardul ei si ne continuam urcusul usor pe un drum de caruta. Peste tot albul mestecenilor ii iese in evidenta lui Nico si ii atrage obiectivul  de foarte multe ori (mie mai putin, dar imi place mult contrastul de nuante, nu pot spune de culori fiindca rar vezi altceva decat nuante de gri si maro)! Ultimele dungi albe de tigru par sa se stinga in izul primaverii! Lasa locul turmelor de mioare si de mielusei care peste putin timp vor fi ucisi cu cruzime pentru deliciul asa-zisei specii superioare Homo sapiens! Si sunt asa de dulci ca iti vine doar sa te joci cu ei si sa ii admiri cat de inocenti sunt! Tatal mieilor merge tantos pe langa sirul de oite ce inainteaza cuminti in sir indian :D!


Iesim la drumul asfaltat care merge pe culme si vedem cateva sonde care dau renumele comunei Bustenari. De altfel aici sunt acum biseirca, primaria, scoala si caminul cultural pentru toate satele din zona. urcam cateva sute de metri (trecand pe langa o familie de cabaline putin speriate) si la un moment dat drumul incepe sa coboare spre centrul satului. Noi gasim un drum forestier care urca pe deasupra caselor si intra in padure spre Bosulcesti. Urcam pe el, mai facem cateva panorame si intram in padurea deocamdata uscata. Razele soarelui sunt insa foarte primitoare si ne indeamna la mers!

Urcam pana la primele case ascunse prin vaiugi. pe dreapta este o casa la care sunt parcate doua masini cu numar de Bucuresti si apoi pe stanga o casuta mica, batraneasca cu 3 camere, scara de intrare si o curte maricica. Un localnic strange cate ceva prin curte si intram in vorba cu el. E singur, a avut grija de parintii lui pana au murit si acum vine aici sa ma iaiba grija de curte si de cele noua gaini. Atat mai are! Ne povesteste ca a lucrat 30 de ani la Campina si acum s-a retras spre casa, dar nu aici ci in Bustenari unde si-a facut o casa noua. Spunandu-i pe unde am venit, isi aduce aminte ca atunci cand era mic, se ducea la scoala pe jos prin padure si nu ii era frica de nimic. Acum, om mare, nu ar mai merge prin padure de frica sa nu bage cineva cutitul in el! Asta e, s-a schimbat lumea! Ne deschide varianta de traseu pentru zona pe care nu o cunoasteam: urcam pana la bolovan, facem stanga pe drum pana la Crucea Domnitorului pana in Melicesti si de acolo mai vedem! Ii multumim si urcam pe drumul principal spre centrul Bosulcestilor. La intalnirea a doua carute schimbam cateva vorbe cu localnicii si un copil se ofera sa ne fie ghid pana la bolovan. Asa ca ne bucuram de prezenta lui pana sus la casele bucurestenilor si apoi la bolovan.
Aflam mai sus care e fosta scoala (acum daramata) in care se ascunde un ras si tanarului nostru ghid ii e frica de el. Langa scoala sunt doua fantani: una pentru apa pentru animale si alta pentru baut. Suntem surprinsi sa auzim ca panza freatica este foarte sus aici si cred asta abia cand vad ca un localnic vine cu o galeata si se apleaca din mijloc peste fantana ca sa ia apa pentru cai! Mai departe baiatul imi arata mai in vale cele 34 de capre pe care le are azi in grija si pe care trebuie sa le duca diseara acasa. Mai sus la niste case parasite (au murit batranii care stateau aici) ne povesteste ca s-a refugiat intr-o noapte de frica ursului care i-a mancat doua capre. Imi arata asa in mare unde sta (adica peste doua dealuri) si imi povesteste cat trebuie sa mearga in fiecare zi pana la socala din Bustenari.
Ajungem la primul bolovan si dupa cateva vorbe cu locuitorii (bucuresteni) uneia din putinele case locuite, ghidul nostru ne coboara pana unde se vede crucea. Batranul de la casa de aici chiar il incurajeaza pe baiat sa ne duca pana la bolovan sa nu ne ratacim. Ii dam cateva bucati de turta dulce ("ca doar nu a venit degeaba!"), ne conduce pana acolo, ii multumim si se intoarce sa adune caprele.

Vedem in zare Crucea Domnitorului si deocamdata coboram prin noroaie sau prin pete de zapada pana sub primele case ale satului Melicesti. Din punctul cel mai de jos al vaii incepem sa urcam pe deasupra terenului de fotbal. Emil si Adina sunt mai inainte si gresesc un pic directia. Noi vedem o batranica intr-o curte si o intrebam cum ajugem la Cruce. "Pe acolo pe sus!" pana sa ne reintalnim cu colegii nostrii gasim un leagan improvizat si nu putem sa ne abtinem de la bucuria copilariei.

Dupa ce trecem de varful dealului dam de o casuta foarte simpatica care pare parasita. In curte sunt doi caini care incep sa ne latre, cateva pisici, cateva pasari...Iese o femeie sa potoleasca latratul cainilor si intram in vorba. O intrebam ce face si parca ii vad lacrimile din ochi cand ne povesteste ca nu mai are serviciu, traieste din cersit si aici sta cu chirie la niste rude. Vorba vine chirie ca nu le da nimic ci plateste (doar ea stie de unde!) curentul pe care il consuma! Se vede ca e amarata si cumva imi intristeaza sufletul! Dar imediat ii vad stralucirea: "Pesemne ca aveti suflet mare de s-au adunat atatea animale aici!" Din nimic are grija de toate fiintele de pe langa casa! O salutam si coboram un pic pana ce ulita se desparte in doua: in fata coboara pe dupa muchie i nstanga si in dreapta pe langa gard merge spre case. Un localnic apare din urma si ne ghideaza prin livezi. "Nu sunteti de-ai locului si nu stiti!" Barbatul coboara pana jos in Melicesti la magazin. Coboram un pic cu el si apoi o ia inainte in momentul in care am vazut Crucea Domnitorului. Ne conduce printre case parasite ("ca multi au plecat la oras!") si fantani nefolosite spre Cruce. Il intrebam de directii de mers si imi descrie amanuntit cum sa ajungem in Alunis si Pietriceaua. Plecasem de la ideea sa ocolim prin Alunis de la Cruce.

Pe langa case urcam spre platforma Crucii unde vedem destul de multi turisti. Sunt de fapt cicloturisti care au venit intr-o plimbare de o zi pana aici. Ne facem poze de grup reciproc si ne bucuram de intalnire. Ei venisera prin Melicesti si ne dau indicatii legate de magazin. Foamea ne va face sa coboram acolo si sa renuntam la planul nostru cu Alunisul!

Crucea Domnitorului are o semnificatie aparte. Se spune ca aici a fost locul unde Carol I a vrut initial sa construiasca Pelesul. A urcat aici cu calul si acesta si-a rupt un picior. Considerand asta de rau augur, a renuntat la acest loc si si-a stabilit terenul in Sinaia unde acum "domneste" Pelesul alaturi de Pelisor.

Ma uit pentru ultima data la padurea de conifere prin care coboara drumul spe cele doua sate si coboram dupa ciclisti cateva zeci de metri pana la magazin. Aici foamea si setea pune stapanire pe noi. Emil nu se poate "abtine" si cumpara o sticla de bere de doi litri. Eu refuz sa beau si ca atare va fi mai multa pentru el si pentru fete :D! mancam cu pofta din tot ce avem prin rucsaci si asa ne bucuram vazand ca greutatea scade putin cate putin. Asa repede trece timpul cu masa ca s-a si dus o ora si ceva de cand am venit aici! Strangem tot calabalacul si pe la 15.30 ridicam ancora spre Brebu! Tinem ulita principala marcata pe alocuri de animalute de casa simpatice si de copaci ce abia asteapta sa infrunzeasca! Ma emotioneaza un batranel cu cae intram in vorba. "Cate camere ai mata aici pentru dormit?" il intreaba Emil. "Nu am, dragii mei ca sunt singur si abia mai vad!" "Pentru drum treceti de ruptura si tineti in jos pe plai!" Colegii merg in fata si eu observ intr-o gradina un camp de ghiocei.
"A matale is ghioceii?"
"Da, bata-i sa-i bata norocul. Ca nu i-am vazut pana acum!"
"Pot intra un pic sa le fac niste poze?"
"Binenteles, hai sa iti deschid poarta!"


"Multumesc foarte mult!"
"Mergeti in pace! Multa sanatate!"

Tinem ulita pana in capat si dupa ruptura din capatul ei facem dreapta printre brazi si gasim o culme impadurira cu un culoar care ne coboara pana la un tapsan lung. 

Acesta ne duce tot in jos pe deasupra unor alunecari de teren pana la un pod de lemn ce marcheaza intrarea in Brebu (trecere peste paraul Lupa). Coborasul e tare fain peste buza unor alunecari de teren. La un moment dat poteca mi se si intrerupe si trebuie sa gasesc o brana pe care sa trec putin mai sus de alunecarea de teren.



Urcam in Brebu, iesim la drumul principal dupa indicatiile localnicilor (prima la stanga, a doua la dreapta, iar prima la stanga) pana la cea mai apropiata statie de masina. Doar ca nici un autobuz nu mai trece la ora asta pe aici! Pe Nico o bat rau bocancii (a venit cu bocanci de iarna fiindca nu stiam de ce dam pe aici) si hotaraste sa plece acasa in ciuda insistentelor noastre de a mai ramane. Eu o inteleg si nu comentez. Luam un taxi care ne duce pana in autogara Campina (16 lei) (si apoi mai departe pe Nico la gara) si apoi cu un microbuz (18.30) ajungem pana in Sotrile (doar 5 lei/pers in urma discutiilor cu soferul!). Pe intuneric trecem pe sub vf Cucuiatu si punem corturile langa o masuta pe care o stiam din traversarea Breaza-Comarnic. Mancam putin de seara si pe la 20.30-21.00 ne retragem la somn. Emil cumparase si o sticla de vin ieftin si nu am avut chef de baut mai deloc. Din acest motiv a si ramas pana dimineata pe masa. 

Ziua 2 - duminica 25.03.2012

Dimineata colegii au chef de somn si mai putin de mers. Adina si-a scos sacul de dormit si leneveste afara si Emil inca mai motaie in cortul lui. Initial eu ma gandesc sa merg la o plimbare scurta pana pe Cucuiatu si ianpoi. Urc direct pe culmea nisipoasa si in 25 de minute sunt pe varf. E prea frumos aici si trag cateva cadre in putinele minute "de varf".


Incep o coborare "aventuroasa" pe un picior vestic al varfului, picior care imi da mult de furca datorita maracinilor si arborilor teposi. De multe ori ma gandesc ca poate trecerea prin aceasta jungla care te zgarie peste tot este cumva o "pedeapsa" ca am plecat singur. Asta este acum: m-am bagat in asta, indur pana la capat! Imi fixasem de pe varf solutia de scpapare din creasta asta. Pe al doilea picior secundar mai golas fac dreapta si cobor printre tufe pana la un fir de apa-noroi. Pe drum am gasit un mesteacan tanar scos din radacina si uscat si ma folosesc de el pe post de maceta pentru a razbi prin tepuse! La noroi aproape ca ma afund cu tot bocancul si reusesc sa trec spre padurea de foioase. Arbustii incep sa dispara si de aici mai am doar cativa pasi pana sus la colegii mei. Urc cu toiagul prin padure si printre garduri si abia cand ajung inapoi la corturi il las sa se odihneasca. E ora 11.30 si Adina si Emil abia isi terminasera cafeluta si acum fac un piure de cartofi. Emil si-a strans cortul mi-l strang si eu pe al meu, mancam cat se poate si la 12.20 avem rucsacii in spate si suntem gata de dum. Verificam sa fie curatenie luna si ne sfatuim pe unde sa mergem dupa o ultima imagine a Cucuiatului.
Pornim spre SV prin padure pana la apa pe care o stiam din alta tura si apoi urcam in drumul de pe culmea de deasupra Nistorestiului prin pajistea pe unde coborasem data trecuta. Cam in jurul orei 13.15 suntem in drum si hotaram de comun acord sa facem stanga sa vedem unde duce drumul. Speranta mea ar fi sa duca undeva prin zona dealului Muscel. Si asa va fi! Pana acolo avem parte de cateva locuri extrem de frumoase si de o inltime spirituala deosebita! 

Tinem drumul forestier care ne duce prin locuri largi si cu locuri panoramice pana la crucea mare de deasupra localitatii Cornu. E asa de frumos aici ca facem o mica pauza pe bancile de langa cruce. Pauza nu prea lunga fiindca vantul si norii negri incep sa ne ameninte din spate!

De aici se formeaza doua drumuri: unul coboara spre Cornu si celalalt merge pe culmea dealului spre sud. Alegem al doilea drum fiindca vrem sa ajungem cat mai aproape de Campina. Niste tineri cu ATV-uri ne spusesera ca daca tinem drumul pe langa manastire ajungem la Campina aproape de Muscel. Asa ca da-i inainte pe drum! Intr- osa unde apar primele case hotaram sa tinem drumul tot spre sud. Pe culme vedem cateva asezaminte moderne si urcam spre ele. Aici e manastirea Cornu despre care ni se spusese! Asa frumoasa e asezarea ca de la inceput simt ajutorul si apropierea Domnului aici. 


Loc linistit si perfect pentru meditatie catre Dumnezeu si bunatatea care ar trebui sa domine lumea noastra! Simt linistea proprie unui adevarat loc de reculegere si intru in mica manastire lasandu-mi bocancii afara. E prea curat inauntru ca sa murdaresc cu noroiul drumului! Ascult linistea si citesc putin dintr-o carte despre puterea de biruinta asupra mandriei. De-am putea toti sa depasim acest umilitor sentiment care nu face decat sa distruga putin cate putin sufletul omului! E vorba aici atat de religie cat si de simplitate, modestie, umanitate!

Maicuta care ne-a dat o sticla cu apa ne spune pe unde sa trecem gardul ca sa mergem spre Campina. Pornim mai departe pe acelasi drum extem de frumos. Curand crucea si mamanstirea dispar din raza noastra cu toata staruinta de a le mai gasi cu privirea prin padure.

Drumeagul ne coboara spre lunca paraului Campinita. Paraul desparte Cornu de Campina. Vad in fata monstruozitatile din sticla construite langa dealul Muscel, trecem apa pe podul asfaltat si pe langa un lac artificial urcam in diagonala versantul stang al Campinitei.

Pe deasupra rupturilor de langa case, iesim in str Carol I si apoi in jos la drumul ce vine din Cornu in DN1. Scurtam putin serpentinele si ne facem cate o talpa suplimentara de noroi pe care o lasam la marginea drumului cand asfaltul ne va deveni tovaras de drum pentru ultimii kilometri de astazi. Ajungem pe DN1 la drumul de Cornu si de aici pana la podul peste Prahova observ malurile nisipoase din stanga soselei. In mod normal acestea sunt mai greu de observat din masina fiindca sunt putin ascunse printre copaci.

Trecem podul peste peste cursul de apa (Emil ar fi vrut sa incerce o trecere prin apa :D) si ajungem la gara unde asteptam aproape doua ore trenul Regio care ne va duce spre Bucuresti (18.55-21.00). Placuta atmosfera cu Dana din Tesila (buna prietena a lui Emil alaturi de sotul ei Elvis), Nelu Colonelu' si prietenii lui (care coborasera de la Omu), Ion (cu care ma intalnisem la Padina in tura recenta pe schiuri), Traian, Mada, Gabi si Ioan (alti prieteni vechi ce fusesera in plimbare la Diham)! 

Desi usoara, plimbarea din aceste doua zile ne-a aratat locuri sfinte si pierdute de lume prea aproape de casa pentru a nu le cunoaste macar asa un pic! Va doresc multe plimbari faine prin aceste locuri unice!

3 comentarii:

  1. una dintre casele pe care a-ti pozat-o(cea cu verde) este chiar casa in care am copilarit eu!!! Va multumesc enorm ca a-ti facut aceste poze, mi-a adus aminte de copilarie si de nazdravaniile pe care le faceam pe atunci :*:*:*
    P.S. " daca nu erati voi nu mai reuseam sa vad cum mai arata locurile de pe acolo in ziua de azi!.. ce bine ca existati :* "

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bucur ca v-am facut un frumos cadou din vremurile apuse. Chiar mi-ar place sa aud povesti de demult si sa le adun pentru generatiile urmatoare. Daca acele ziduri ar putea vorbi, pesemne ca nu as mai fi plecat de acolo :D. Eu va multumesc pentru ca ati trait in acele minunate locuri!

      Ștergere
  2. Amintirile copilariei, iernilor geroase si verilor pierdute printre flori si paduri intinse, verzi si racoroase... multa sanatate si forta de a rezista in continuare fostilor vecini ce au mai ramas pe acolo ... :*

    RăspundețiȘtergere