Festivalul Alpin Busteni 5-6.11.2011

Festivalul Alpin Busteni 5-6.11.2011

Festivalul alpin organizat de Clubul Alpin Roman este unul din cele mai importante evenimente din lumea alpina romaneasca. El concentreaza de fapt o buna parte din ceea ce alpinistii nostri reusesc sa faca la nivel de performanta in Romania si, cel mai principal, in lume. Si nu sunt putine aceste reusite! Oameni de inalta valoare au reusit trasee la care unii nici macar nu viseaza: Zsolt Torok, Janos Torok (Joe Indianul), Minerva Torok si Cristi Tzecu cu 14 (sper sa fi retinut corect) trasee extrem de dificile din peretii nordici ai Alpilor, noua "doamna a alpinismului romanesc" Felicia (Nusa) Enache cu reusita pe Cho Oyu (la o varsta respectabila de 55 de ani dintre care peste jumatate dedicati muntelui in AGTR) alaturi de fiica ei si de Cristina Pogacean in expeditia pe Shishapangma, Dinu si Marlene Mititeanu prin parcurgerea celor 3 Mont Blanc si coborarea dupa o zi-maraton, Vasile Cipcigan, Ovidiu Ratiu, Teodor Tulpan si Adrian Andone in Alaska, Sasa Koncz si Sorin Nichiforiuc in traseul MacIntyre/Colton, Grand Jorasses, Marian Anghel in Caucaz, Alex Gavan pe Makalu, Himalaya (fara oxigen), ascensiunile pe Kilimanjaro, Jbel Toubkal si Ararat ale Cameliei Manea in expeditii CAR (sau particulare), Mihai si Andreea Cernat prin performanta de a parcurge creasta Meridionalilor pe forte proprii. La un moment dat a avut loc decernarea premiilor CAR pentru performante deosebite (premii la prima editie), moment plin de emotie pentru toti din sala. Atmosfera a fost deosebita si in ciuda micilor probleme tehnice si a timpului (proiectiile s-au terminat in jurul orei 23.00), reusita evenimentului este notabila. Pentru aceasta trebuie felicitati "oamenii din umbra" care au facut posibila aceasta intrunire prin eforturi doar de ei stiute, zecile de iubitori de munte, alpinisti de renume in lumea "noastra" care au realizat multe premiere si au deschis calea pentru generatiile recente (am avut onoarea sa vina Paul Fozocos, Alexandru Floricioiu, Cezar Manea, Sasa Halibei, Mircea Ordean, Liliana Becea - doar pentru a mentiona cateva nume si a-i ruga pe ceilalti sa ma ierte daca nu ii mentionez), foarte buni alpinisti tineri (imi vin in minte Silvia Murgescu si Catalin Pobega cu reusite remarcabile - a se vedea www.silvique.ro si Daniel Sardan, Gabi Colea), buni prieteni de munte (Irina si Laviniu Craciun, multi colegi de la CAR Cluj Universitar, fosti si viitori colegi de ture), bunul prieten George Porancea, alpinist, om de munte, meteorolog la statia Omu, care abia a coborat cu fiul sau de sus de la 2500 m ... Ce sa mai spun, fosta sala de mese a Caminului Alpin a fost neincapatoare pentru acest Festival (au fost cu siguranta peste 150 daca nu chiar 200 de oameni in acea sala)! Si (asa cum am afirmat de curand despre Ref. Sperantelor din Frumoasa Craiasa), cate ar putea povesti peretii Caminului Alpin daca ar putea! 

Pe langa acesti "giganti" ai alpinismului, noi (eu si Iuliana) ne tot intrebam ce cautam acolo, parca nu ne simtim incadrati in "peisaj". Si totusi iubirea imensa pentru Munte ne-a facut sa venim aici, iubirea pentru Bucegi (imi vin in minte trasee si pereti de aici pe care nu mai stau sa le insirui), placerea de fi intre confrati intru Pasiune (expresie preluata de la domnul Dinu) si intre Muntii si crestele datatoare de viata, curaj, sperante, dorinte, amintiri...

Festivalul a fost un bun prilej de a face cateva plimbari de admirare a Bucegilor. Sa vedem cam pe unde ne-au dus pasii dornici mereu de nou.

Ziua 0 - vineri 4.11.2011

Ne dam intalnire in gara in jurul orei 21.00. Acceleratul meu ajunge in mai putin de doua ore si jumatate din Bucuresti si nu am timp sa ma plictisesc si sa visez la munti fiindca imi ocup cea mai mare parte din timp cu o intalnire neaspteptata cu un fost coleg de facultate. Povestim de toate si iata ca vine timpul sa cobor "acasa". Iuliana venise cu cateva minute inainte si ma astepta in gara. Stiu ca nu e frumos sa te lasi asteptat, dar de data asta nu tine de mine:D! Intram la magazinul din coltul strazii Valea Alba sa mai facem ceva cumparaturi si urcam la Caminul Alpin unde avem placuta surpriza sa ajungem cam in acelasi timp cu cele doua masini ale colegilor clujeni. Ne bucuram de revedere (ca intr-o familie separata de distanta si timp) si urcam in camere. Pentru noi (clujenii) sunt rezervate trei camere (4, 5, 6) si, chiar daca nu se respecta in totalitate locurile in camera, noi intram in camera in care suntem repartizati. Si in prima seara vom fi singuri in camera! Cautam sa aflam cam pe unde merge fiecare in plimbare sambata si ramane sa stabilim maine unde vom merge. Intentia mea ar fi sa merg cu clujenii (la propunerea lui Dinu pe Morar si apoi pe la Timbalul din Balaur), dar dupa cum veti vedea nitel mai jos, tehnica nu m-a ajutat ;).

Ziua 1 - sambata 5.11.2011

Ora de plecare stabilita de Dinu este 7.00-7.20 in functie de ora la care ajunge colegul nostru Cosmin Munteanu din Brasov. Asa ca eu aveam telefonul pus sa sune la ora 6.00, fiind hotarat sa merg cu ei. Dar prin nu-stiu-ce intamplare, telefonul nu suna, si, cum eu sunt mai lenes de dimineata, reusesc sa fac ochi exact cand colegii porneau din fata caminului spre Munticel. Pfuh, ce bine ca nu am promis aseara ca merg, caci astfel pierdeam masa de dimineata ca sa recuperez! Alti colegi au plecat sa fixeze un cablu in Malin, altii la catarat in Rasnoave (mai exact in peretele Animalelor din Postavaru), noi inca am ramas la masa de vorba cu Irina si cu Dan. E musai sa mergem pe undeva, ca doar nu om astepta proiectiile in casa! Imi strofoc eu mintea si scot ideea de a merge pe Muchia Lunga pana la Diham. O tot stresez pe Irina sa imi mia explice o data intrarea in traseu (cum de altfel am stresat-o de cateva ori) - de acum va trebui sa gasesc alt element de noutate pe aici ;) si pe la 9.00 iesim din Camin si pornim spre valea Cerbului, nu inainte de a ne zgaia un pic la tabloul Costila-Caraiman lucitor in soarele diminetii! 

Coboram prin spatele Caminului pana in valea Cerbului pe o strada (acum asfaltata) pe care anul trecut coborau copiii cu saniile (strada care ajunge la bariera de pe Valea Cerbului), facem dreapta (spre Busteni) si dupa ce trecem de podul unde se separa cele doua sensuri de mers iesim din asfalt spre stanga pe drumul pietruit al unei vile. Ocolim vila si incepem sa urcam pe drumuri forestiere sau potecute pentru a prinde cat mai repede muchia Lunga. Culorile toamnei, covorul de frunze, ceva urme de motoare, totul e interesant prin padurea in care se formeaza un culoar chiar pe muchie. Sa fie natural sau "sapat" de om?

Povestim noi de una si de alta si cautam drumul cel mai larg spre varful Grecului. Suntem fortati sa iesim din muchie fiindca panta creste vizibil ;). Ocolim prin pe nordul muchiei si drumul ne duce (10.40) la prima poiana luuunga. In sfarsit ajungem la golul alpin si vom avea belvedere asupra intregului perete estic al Bucegilor. Facem o pauza de imbracare fiindca vantul incepe sa bata si ne ingheata mainile. Asa faini se vad Bucegii aliniati unul dupa altul de la nord la sud: Tiganestii, Bucsoiul, Morarul, Costila, Caraimanul, Jepii, Furnica, Varful cu Dor ... si restul dispar din raza noastra vizuala! Abruptul este insa departe, este momentul sa ne uitam si mai aproape fiindca frumosul este peste tot! De fapt si in viata cam la fel fac cei mai multi: se uita spre departare / spre ceilalti si pierd aproapele / sinele! Langa noi sunt doua frumoase zade gemene de culori diferite, verde si galben, culori care se armonizeaza cel mai bine in natura (frecvente apropiate)!

Imi indrept privirile spre creasta Balaurului si caut cu privirea colegii din Timbal. Am impresia ca i-am vazut la un moment dat si le trimit intr-o clipa toata bunatatea si linistea Muntelui din noi! La 11.00 pornim spre varful Grecului si in cateva sute de metri suntem in golul alpin al acestuia. In jurul orizontul cuprinde masivele apropiate: muntii Baiului, Neamtului, Piatra Mare, Postavaru, Codlea si "parintii" Bucegi! Vedem saua Grecului si pana sa coboram la ea, mai avem de urcat o culme impadurita. Pana la ea coboram spre padure si din dreapta primim TG care vine pe langa o urma de stana fara acoperis. 

Limita superioara a culmii este descoperita si doar cativa brazi stau in bataia vantului si in dreapta vad o stanita pe care nu o mai vazusem pana atunci. Cobor pana la ea sa testez conditiile din interior si ii voi spune Iulianei verdictul: starea e jalnica, e mizerie si chiar nu se poate sta aici! Totusi imi plac romantismul si credinta ciobanilor.

Coboram pe culme spre Dihamul Militar unde se pare ca doar animalele au voie: indicatorul spune "Accesul persoanelor strict interzis!" :D. 
In 10 minute trecem pe langa pilonii din Saua Grecului si ajungem la stalpul indicator. Suntem indignati (tehnic vorbind) de nesiguranta scarilor cvasi-verticale de urcat pe pilon (lipseste grilajul de protectie). Vroiam sa mergem direct la Diham, dar "turma" de turisti in blue-jeans si adidasi (veniti probabil cu masinile pana aici) ne "forteaza" sa schimbam drumul. Ne-am simti "jigniti" sa mergem alaturi de acesti turisti de oras pe acest traseu "dificil" pana la Diham :D!
La indicator e un marcaj CA spre Poiana Izvoarelor. "Hai pe acolo ca nu am fost niciodata!" Iuliana cupleaza imediat fiindca nici ea nu mai fusese de mult pe aici. Urcam pe sub o stana mare si parasita acum pe ceea ce pare a fi un drum de ATV-uri "ca sa poata ajunge orice turist la Izvoare" :( ! Cu atentie la ursi (conform indicatoarelor de pe copaci) vedem cum "natura vindeca totul" (isi vindeca ranile facute de om si vindeca ranile facute de altii) si mergem pe o placuta curba de nivel spre Poiana Izvoarelor.

Cand credeam ca ajungem undeva sub cabana, iesim intr-un picior dezgolit cu o mare si necunoscuta stana la marginea padurii. Chiar e interesanta zona si merita cercetata in conditii de vreme mai rea. Mai facem cativa pasi prin padure  (drumul e asemanator cu cel dintre Gura Diham si Izvoare) si iesim in poiana larga de deasupra cabanei. Aici dam de un fenomen la noi destul de cunoscut: acelasi marcaj in trei directii! "Pai pe ceata macar unul sa fie gasit :) !" imi explica Iuliana si inteleg logica buna. Surprind pe card marea ce se lasa deasupra vaii Prahovei strajuita de gigantul Caraiman si urcam pe CA pentru a cobori apoi spre PR.

In padure gasim in copac doi bocanci cu talpile dezlipite agatati de doua ramuri. Asta e deci locul de odihna al bocancilor (pe unde si-au trait viata)!

In 5 minute suntem la PR si facem dreapta spre Diham. Plimbare lejera! Inainte de Diham dam de viitoarea "statiune" omonima: cateva vile acoperite cu lemn care se incadreaza destul de bine in peisaj. Partial imi amintesc de casele austriece si norvegiene si am doua observatii: mi-ar place sa fie acoperite cu pamant si iarba (ca in traditia nordica) si sa fie deschise publicului. Cu preturi decente ar putea obtine aici multi potentiali prieteni si clienti! Coboram pe langa gardurile caselor si apoi pentru scurt timp schimbam marcajul in TA pana la Diham. O capita de fan si o galerie de pini ne intampina la coborarea finala spre cabana.

Intram la mama Oara si o gasesc cu aceeasi bucurie cu care o vedeam si acum 14-15 ani cand mi-am sarbatorit aici ziua de nastere. Schimbam cateva vorbe, mancam cate o ciorbita de burta si eu o mai asezonez cu o mamaliguta cu lapte acru. As fi vrut sa aud obisnuitele cantece de munte, dar acum e liniste in sala de mese. Insa citesc crezul cabanierei care a facut-o sa reziste aici atata timp in ciuda multor probleme:

"Doamne, da-mi taria sa Te iubesc pe Tine si intreaga creatie a Ta!"

In hol si la troita ma opresc cateva momente spre amintirea lui Ion Bordea, cabanierul care acum cativa ani a depasit pasul mortii fizice.

Iar voi prieteni, dragii mei,

Prin munti cand v-avantati

De mine sa va amintiti

Si-un yodler sa-mi cantati!

"Copilul muntilor"

Dupa masa urmeaza o siesta placuta in alintul razelor de soare.

De retinut motto-urile de pe afisul Salvamont Bran:
"In natura fi civilizat, mai ales atunci cand nu te vede nimeni !!!"
"In natura a distruge insemnele turistice=a-ti taia creanga de sub picioare !!!"
"Iubesti muntele? ... si muntele te iubeste! ... dar ... NU te iarta!"
La 14.40 ne hotaram sa plecam inapoi spre Camin. Cum trebuia sa ajungem la proiectiile festivalului, grabim pasul si alegem varianta cea scurta "pe conducta". In 25 de minute suntem in saua Grecului ("parca am mai trecut pe aici" :D)  si mai departe pe TA coboram spre Gura Diham. Eu o iau un pic prin padure pe sub poteca pentru a varia un pic traseul (asta fiindca din lipsa de timp renuntasem sa coboram pe valea Cracu Dihamului). La 15.50 ajungem la drumul asfaltat si de aici ii dam bice spre Busteni sperand sa gasim vreo ocazie sa ajungem mai repede. Ma mira ca la data asta doi ciobani inca mai coboara cu oile pe aceasta zona inferioara a vaii Cerbului. Scurtam drumul pana la Camin pe PG ce urca spre Kalinderu si apoi mai departe spre Silva si ajungem in timp util la festival. 
Sala Caminului e arhiplina si asta ne bucura nespus. Ceva detalii despre seara lunga si superba sunt in primele randuri ale acestei descrieri. Inainte de culcare caut ceva idei pentru ziua urmatoare. Domnul Dinu a propus o plimbare scurta pe Clabucetul Taurului (cu urcare pe valea Limbaselului si recuperarea colegilor in Predeal) si pana la urma discutiile prelungite de seara si de a doua zi vor anula aceasta plimbare "in favoarea altor Annapurne" (biserica fortificata din Viscri - Weisskirche = "Biserica Alba") www.viscri44.ro .

Ziua 2 - 6.11.2011

In seara asta trecuta nu am mai fost singuri in camera si personal m-am bucurat de prezenta lui Mircea Sandulescu, a lui Catalin Pobega si a Silviei Murgescu, toti oameni de valoare ai Muntelui romanesc. 
Ne trezim pe la 9.00 si aflam ca Dinu si Marlene au renuntat la tura datorita placerii de a avea alaturi atatia oameni de munte si de a vedea si alte locuri in drum spre casa. Asa ca imi pun mintea la lucru si gasesc rapid solutia: Clabucetul Azugii! Stiam drumul de acces dintr-o tura mai veche cu colegii de la Floare de Colt Bucuresti. Mancam ceva de dimineata, salut toti prietenii dragi intalniti si in jurul orei 9.30 coboram spre gara sa vedem ce variante de trenuri avem. Aflam ca trenurile pentru amandoi opresc in Azuga si ni se intareste planul! Mergem cu primul microbuz pana in Azuga in dreptul garii (3.5 lei de fiecare), lasam un rucsac la responsabila de gara (cu multumiri si putina indignare fiindca in orice tara ideala si in orice gara ar trebui sa fie un loc de lasat bagajele) si pornim prin Azuga spre capatul ei estic de unde se ridica cele doua partii, Sorica si Cazacu. Continuam pe forestierul de pe valea Azugii pana la pastravarie, intersectie de unde incepe micul nostru circuit. In stanga e valea Limbaselului pe care ne vom intoarce si in fata-stanga cautam o cale de acces spre piciorul ce urca spre Clabucet. Am o bucurie nemaipomenita sa vad baiatul si fetita (cateii) care ne insotisera pe Unghia Mare. Se gudura pe langa mine si ma joc un pic cu ei. De asta data nu vor merge cu noi la drum! Dupa pastravarie bem cateva guri de apa fiecare si pornim pe langa gardul pastravariei. Urcam in panta cu pamant si radacini pana la o potecuta ce se formeaza in ascensiune usoara. O urmam spre est si apoi dupa o curba stransa inapoi spre vest ajungem in culmea pe care o stiam eu. 

Intr-o ora de urcare, fiecare in ritmul lui, ajungem la golul alpin. Chiar la un moment dat eu m-am pacalit crezand ca un luminis arata iesirea din padure si de fapt am mai mers inca vreo 20 de minute pana sa dam de prima poiana (12.20). Iuliana e super incantata de peisaj. Nu credea ca de pe neinteresantul Clabucet al Azugii se poate vedea asa de frumos in jur. Aceleasi masive enumerate mai sus se intind unul dupa altul! De data asta doar Bucegii raman sa ii vedeti!

Vedem ca in spatele nostru mai apar trei turisti. banuiesc ca sunt de la FdC si mi se va confirma mai tarziu. Noi "fugim" de ei pana pe varf (1586m) unde ne oprim pentru cateva poze. Ne ajung din urma, le fac cateva poze de grup si ei pleaca mai departe spre Susai si apoi spre Predeal. Noi avem planul ceva mai scurt (coborare in Limbasel) si mai stam nitel pe varf in lectii de gimnastica (poze in aer :D). Mi-a ramas in aparat o poza extrem de faina in care Iuliana incearca sa prinda clipa de fericire si sa nu o mai lase sa plece!

Coboram un pic sub varf intr-o adancitura in pamant ca sa ne protejam de vant in timp ce mancam. Asa gustoasa e mancarea aici pe vreme senina si in mangaierea suava a curentilor de aer! Dupa masa ne si intindem pentru zece minute pentru siesta si cu greu (asta fiindca ne preseaza timpul) ne ridicam la ora 14.00 si pornim mai departe la drum, nu inainte de a lua orice urma de civilizatie cu noi. Eu stiam ca trebuie sa mergem un pic spre nord si apoi sa coboram pana la un drum forestier. La buza unei pante mai abrupte Iuliana vede un picior ce pare sa coboare in directia dorita. "Hai intr-acolo!" Super idee! Uite ceva nou si cu mult soare!

Trecem pe langa o alta fosta stana fara acoperis. Iuliana face ceva miscari de gimnastica printre lemnele de structura a adapostului si continuam pe picior tot mai jos spre o a doua stana aflata intr-un peisaj de basm. Cum sa nu fii linistit si impacat cu Dumnezeu in astfel de locuri! Coboram pana la stana pe care o vizitam si a carei atmosfera pare sa ne tina in loc. Ne uitam in toate zarile si ne intrebam ce poate fi mai frumos si mai fin decat asta! 

Greu ne desprindem de locul de basm si inaintam prin poteca ce ne duce printre lujerii uscati si maronii. Solitarul domina ultima parte a golului alpin inainte de a intra in padure.

Poteca ciobaneasca ne arunca in invalmaseala padurii pe piciorul Cenuseroaiei. Cativa copaci fulgerati si cazuti la pamant acopera curand tot ceea ce puteam sa mai vedeam in urma. Parca simt ca am intrat in alta lume prin care cobor spre realitatea populata de noi, specia ce (doar) crede ca poate domina Natura! Masivitatea padurii dovedeste de fapt cat de minusculi suntem in mana Vietii!

Tot tinem directia in jos amintindu-ne mereu cat am urcat si cat mai avem de coborat. La un moment dat un bocanc al Iulianei comenteaza. Protectia lipita de curand in varful bocancului pentru a tine talpa nu vrea sa mai stea si flutura spre necajirea Iulianei. Si atat de buni au fost acesti Raichle de trei anotimpuri! "Cat mai tin, o sa ii mai plimb pe unde merg!" imi sugereaza Iuliana. Ora 15.00 ne gaseste la iesirea firului Cenuseroaiei in valea Limbaselului. Trecerea apei e usoara fiindca, fata de alta data, nivelul apei e foarte mic.   Facem o scurta pauza pentru o eugenie si putina apa si continuam in stanga pe drumul forestier larg. Ne intalnim cu cativa biciclisti care coboara in graba pe langa noi si cu o masina care urca (cine stie unde). Dupa 40 de minute de mers ajungem in dreptul pastravariei. Cu aceasta incheiem circuitul pe care il incepusem cu cateva ore mai devreme si despre care nu banuiam ca va fi asa de frumos. Mai prind cateva nuante de toamna si coboram in graba spre Azuga. 

Ora 16.00 ne prinde la intrarea "oficiala" in Azuga. Parcurgem intreaga statiune si fiindca mai aveam circa o ora pana la tren, cautam un restaurant pentru o ciorbita de burta. Intarzierea de aici ne face sa ne grabim fiindca eu risc sa pierd personalul spre Bucuresti. Ajungem in gara o data cu trenul, abia apucam sa luam rucsacul si sa imi iau ceea ce ramasese aici in rucsac, ca trebuie sa sar in tren si sa merg cu nasul spre Bucuresti. Noroc de colegii de la Floare de Colt cu care ne intalnisem pe varf. Atmosfera si buna dispozitie ne insoteste pana la Bucuresti. Iuliana a mai avut de asteptat inca vreo jumatate de ora pana la acceleratul spre Sibiu (accelerat pe care l-am intalnit in Sinaia).
In final trebuie sa va multumesc pentru rabdarea pe care ati avut-o de a citi, sa multumesc colegei de tura pentru toate momentele palcute, celor care au realizat Festivalul Alpin de mare exceptie, celor care au luptat atat pentru performante si au dovedit ca Omul poate sa isi depaseasca limitele cu foarte multa perseverenta si nu in ultimul rand Muntelui pentru ca ne leaga in curatenie sufleteasca si sincera caldura interpersonala!

Prin ceata Unghiei Mari 22-23.10.2011

Prin ceata Unghiei Mari 22-23.10.2011

Varful Unghia Mare...piramida muntilor Neamtului (altii decat cei ai lui Calistrat Hogas din nordul Moldovei), subgrupa a muntilor Baiului...dinspre sud (muchia Petru-Orjogoaia, valea Doftanei) se vede ca o imensa piramida ce sta izolata langa creasta Neamtului! De catva timp mi-am propus cu Emil sa ajungem aici. Am incercat noi sa adunam mai multi prieteni si pana la urma am ramas doar noi doi. Pregatim logistica de rigoare (fotografii ale diverselor harti gasite pe la prieteni si prin calculator, mancare, echipamentul de iarna fiindca saptamana trecuta credeam ca vine iarna si chiar creasta Neamtului era acoperita de zapada complet) si mult chef de mers prin orice conditii. Stabilim intalnirea in Gara de Nord si abia asteptam sa mergem in explorarea muntilor de pe langa casa.

Ziua 1 - sambata 22.10.2011

Personalul 3001, intesat de prieteni ce merg la plimbare prin "dealurile" mai mici sau mai mari de pe cei doi versanti ai vaii Prahovei, ne ia la ora 6.30 din Bucuresti si ne debarca la ora 10.00 in Azuga. In zadar incearca prietenii "flori de colt" sa ne ia cu ei caci noi avem deja traseul stabilit si in astfel de situatii sunt/suntem mai greu de miscat: vrem sa ajungem pe piramida! Parcurgem intreaga statiune pana in dreptul partiilor in 40 de minute si caut cu ochii mintii sa vad intre ce muchii vom incepe sa urcam. La intrarea in forestier vad o placa pe care scrie "Drum calamitat" si incerc sa imi dau seama pe unde este acel loc cu probleme. Drumul ne duce in curbe largi pana la pastravaria Azuga unde gasim niste semne indicatoare destul de ciudate. Sunt sageti de diverse culori, dar nu scrie nimic pe ele! Unde o duce fiecare? Singurul lucru cert e ca nu avem voie sa pescuim!

La pastravarie ni se alatura pe traseu doi prieteni de nadejde: un catel negru cu pete albe si o catelusa pricajita si foarte jucausa! Le vom fi si ne vor fi parteneri de incredere in aceste doua zile pline de confuzii! Mergem pe drum, trecem de valea Urechea ce se deschide larg in dreapta noastra (peste apa Azugii) si la 11.35 ajungem la valea Ceausoaia, prima vale cu pod peste Azuga (4 kilometri de la intrarea pe forestier). "Colegii de drum" sunt gata sa ne insoteasca oriunde si asteapta decizia noastra. Mergem mai departe si in 20 de minute suntem la intrarea in valea Frumoasa dupa inca 2 kilometri. Aici vom parasi apa Azugii si ne avantam in necunoscut (preiau cuvintele lui Mihai Cernat: suntem "la limita cunoasterii" ;) ).

Cainii incep sa mearga putin mai cu teama, pesemne datorita mirosului de ursarie. Vedem mai intai un punct de observare si apoi un foisor cu geamuri, bec exterior si pereti solizi din lemn pregatiti parca special pentru niste partide de vanatoare. Dupa vreo 500 de metri (in conformitate cu harta) vedem pe stanga un indicator slab "Carare de vanatoare". Pe aici poteca nemarcata urca pe harta pe muchia Unghia Mica si incepem si noi sa urcam pe serpentine stranse. Curbele se intind spre o poienita cinci minute mai sus si urmam al doilea cuvant din expresia latina "Citius, altius, fortius!". In capatul de sus al poienii dam de un izvor unde alimentam toate sticlele din dotare (undeva pe la vreo 8 litri de apa). De la izvor continuam abrupt prin padurea salbatica. De multe ori cate o poteca ne intinde pasii si ne arata ca serpentinele ne pot scuti de mult efort prin padurea ce urca uneori si la 45 de grade. Din imaginea de mai jos se vede cat de incalcita e zona!

In jurul orei 13.15 iesim printr-un faget la fel de incurcat la o muchie stancoasa ce ne ofera cateva panorame si ne indeamna sa continuam spre golul alpin. Urmam fiecare treapta cu dragii nostri colegi mergand tot timpul in fata si explorand inaintea noastra! Terminam stancile si alte cateva serpentine ne scot mai intai intr-o mica poiana si apoi printr-un alt palc de braduti ajungem la golul alpin in jurul orei 14.00. Ce bucurie ca am scapat de padurea neumblata!
Iarba mare il cam necajeste pe Emil si bocancii de iarna il chinuie rau de tot. Ca doar is bocanci de iarna, nu de toamna! De ar avea si alta incaltaminte sa mearga mai usor! Fetita a cam inceput sa oboseasca si are nevoie de pauze din ce in ce mai dese!
Urcam pe curbe de nivel ascendente si dupa vreo 10 minute vedem ceea ce am visat noi pentru aceasta tura: Unghia Mare se ridica in fata noastra cu cei 1847 de metri ai sai! Dar pana la ea mai avem de ocolit o larga vale (presupun ca se numeste valea Unghia)! Asa ca trebuie sa megem un pic spre obarsia vaii si apoi sa incepem "atacul final".

Tinem cat de cat o curba de nivel spre est si din dorinta de a nu pierde prea mult din altitudine, patrundem in padurea de pini care ne face loc pe poteci ascunse cateodata sub crengile joase. Ne cam agitam noi sa iesim din padure si dupa cateva sute de metri dorinta se indeplineste: suntem pe un mic platou la iesirea din padure si vedem culmea Unghia Mica lasata in toata splendoarea ei din varful Rusu. Coboram in dreapta intr-o mini-depresiune cu un fost lac si urcam pe partea cealalta a caldarii in directia estului.

La ora 15.00 ne oprim pentru cateva turte dulci si putina apa si va fi ultima data cand vom vedea alura Unghiei Mari. Vedem ca ceata coboara peste noi si schimbam planul anterior, adica o coborare direct in firul vaii si apoi urcat in varf. Acum hotaram o urcare pe curba de nivel in saua dintre Unghia Mare si creasta/vf Rusu si apoi un ultim urcus spre vest pana pe piramida!
Ceata ne invaluie complet si incercam sa tinem distanta cat mai mica intre noi. In 40 de minute suntem in saua aflata la 1800 de metri si Emil e putin dezorientat:
"Hai in stanga spre varf!"
"Varful e in dreapta, stii cum am vazut de jos saua asta si varful! Mergem in dreapta si apoi revenim pe aici in creasta!"
Castigam metru cu metru si in 10 minute suntem in locul in care altimetrul imi arata altitudinea cea mai mare! E adevarat ca datorita dereglarilor de presiune in loc de 1847 m aparatul arata 1860 m, dar de aici in toate directiile se coboara (16.00)! Deci asta e varful! Stam doar un minut aici si incepem intoarcerea spre "saua Unghiei Mari" si apoi mai departe spre creasta. Intr-un sfert de ora ajungem intr-un sir de caldari cu fundurile pline de zapada si incercam sa urcam cat mai lejer. Degeaba a fost lejer daca directia e gresita! Degeaba pare bun drumul caci altimetrul spune altceva! Intai pierdem un pic altitudine si apoi incepem sa castigam iarasi metru dupa metru. Cert nu e lucru bun caci depasim si limita de 1900 de metri (16.40) adica varful Rusu (1902 m). Eu tot mormai ca mergem spre nord in loc de sud. Tot insistam pana vad printre nori zona inalta a Bucegilor si directia noastra de mers.
"Emil, stai, noi mergem spre nord acum! Scoate busola si verifica!"
Intr-adevar asa este si hotaram intoarcerea spre sud cu mare atentie!

Stiam eu ca muntii nu ma lasa la greu! Ne intoarcem si suntem cat pe-aci sa intram iarasi pe Unghia Mare. Noroc ca recunosc o caldare din cele de mai devreme si repliem imediat spre sud. Ceata inca deasa ne obliga sa citim mereu busola si altimetrul pentru a nu pierde calea cea dreapta! E bine ca tot pierdem altitudine si asta e unul din semnele care ma incurajeaza. Coboram prin alb si nu am la ce sa mai fac poze. Totusi la 18.15 avem parte de o frumoasa mare de nori care se intinde in fata noastra spre culmea Petru-Orjogoaia in sud.

Mai privim o data spre vest spre Bucegi si Craiasa si continuam coborarea. Se intuneca si bocancii il jeneaza rau de tot pe Emil. Se pare ca are un tendon rasucit ca scrasneste din dinti si scoate icnete aproape la fiecare pas. Ne oprim, scoatem frontalele si isi pune un plasture care ii mai alina din durere. Coboram incet tinand continuu muchia spre sud. Se intuneca si suntem fericiti cand dam de lacul de deasupra seii Orjogoaia. Emil isi aduce aminte de o tura recenta in care a pus cortul aici cu Mitica si amandoi ne aducem aminte unde este stana din Orjogoaia (unde am petrecut foarte fain in iarna trecuta). De la lac continuam pe culme spre sud pana la limita padurii. Stim ca aici ar fi stana, dar nu ne apare in fata ochilor. Urmam niste poteci pe langa padure avand mereu impresia ca vad stana in fata. De fapt sunt doar niste pete de zapada sau ceata, himere ale oboselii care ne atinge! Emil mai insista pentru ultima data sa urmam potecile care trebuie sa duca la stana. In cel mai rau caz coboram prin padure spre Traisteni sau dormim in padure in sacii de dormit. Dar dorita stana ne apare in fata ochilor prin gardul ei cel mai de sus. Bravo! Ne felicitam reciproc si la 20.15 suntem "acasa"! Constatam cu palcere ca stana e mult mai bine izolata decat data trecuta, ne instalam in camera cea mai buna si punem pe noi haine uscate. Pe mine ma atinge oboseala si parca m-as culca. Emil insista sa mancam, face focul rapid si incepem sa mancam: peste semi-crud, carnati, cascaval, conserve excelente de macrou! Un adevarat festin! Ne inzdravenim, mai stam la povesti langa focul datator de viata, ne aducem aminte de prietenii dragi care ar fi vrut sa fie cu noi sau carora le face placere Muntele, bem cate o cana de vin fiert si pe la 23.30 stingem ce a mai ramas din jar si ne bagam la somn. Cateii se multumesc cu cateva felii de paine fiecare, cu oasele de la peste si cu ceea ce a mai ramas in conserva! Mai mult ii "cazam" in camera unde alta data Emil si Eugen s-au trezit dimineata acoperiti cu un strat fin si rece de zapada! Si aici cainii sunt fericiti fiindca gasesc o blana de oaie cu ceva resturi de carne pe ea si se infrupta cu mare foamete! Nu avem nici un plan pentru maine si in functie de vreme alegem drumul de intoarcere!

Ziua 2 - duminica 23.10.2011

Ne trezim fara graba pe la 8.30 si ies putin afara sa vad cum sta situatia: e ceata extrem de deasa si nu putem lua decat o singura decizie: coboram pe la varful Petru si apoi pe langa varful Cazacu intram in culmea Baiului si pe Sorica in jos in Azuga! Mancam de dimineata, ne strangem bagajele si la 10.15 suntem gata de plecare. Nu inainte de a arunca o ultima privire inapoi spre stana noastra draga!

Scumpii nostri catelusi sunt nerabdatori sa mearga si ei fiindca nu cunosc locurile si au asa un pic de teama si dezorientare prin ceata! Noroc ca aici suntem in locuri cunoscute si pasii ne indruma cu mare precizie.

Urcam peste muchia pe care am venit aseara, ajungem la lac, ii dam un ocol si apoi facem direct spre vest ("Go west!"). Drumul mie imi este mai mult decat evident direct pe culme si nu pe ocolisurile pe care le face drumul de masina. Emil isi aduce aminte doar de varianta mai larga si de multe ori are indoieli. Busola il ajuta sa isi pastreze increderea in sine puternic zdruncinata ieri.

Trecem prin nordul varfului Petru si continuam in pas intins pana in saua dintre Petru si Cazacu. Aici vedem drumul care ne-ar fi coborat pana la stana de sub Petru. In conditiile de aseara insa ne era imposibil sa gasim acest drum si sa coboram pe el pana la stana. Deci decizia de a ramane la Orjogoaia a fost cea mai buna posibila!
In jurul orei 12.00 suntem in zona ascendenta a drumului din sudul Cazacului in dreptul izvorului cunoscut bine de amandoi. Mie nu prea imi e sete, dar umplem doua sticle cu apa pentru a fi siguri ca avem destule resurse de apa pana jos. Intr-o jumatate de ora suntem in saua de la sud de Cazacu si de aici intram pe "Magheru"-l Baiului.

Coboram pe sub Cazacu si apoi pe langa varful Urechea ne indreptam pret de 45 de minute pana la capatul de sus al partiei Sorica. Of, ajungem in civilizatie! Pe de o parte apropierea de semeni ne da siguranta si pe de alta parte ne anunta ca am iesit din raiul Muntelui. Asta e, (vorba unei prietene dragi) suntem fiinte sociale si trebuie sa ne integram in societatea celor asemanatori cu noi! Bine ca Muntele ne da implinirea si regasirea spirituala de care avem atata nevoie! Lasam in dreapta capatul gondolei care circula in pierdere fara turisti si pornim pe Sorica spre vale.

In 45 de minute ajungem la baza partiei dupa un coboras care i-a terminat picioarele lui Emil. Asa ca facem o pauza de odihna cu catelusii dragi cu care impartim ultimele turte dulci. Au fost buni camarazi si aici vor ramane la ei acasa. Asa ma voi bucura peste doua saptamani cand ii voi vedea si ma vor recunoaste inainte de urcusul pe Clabucetul Azugii! Trecem apa Azugii pe un interesant pod suspendat si ne indreptam in pas lent spre gara.

Pana la tren mai avem destul timp si il pierdem intr-un bar in apropierea garii la o bere si cateva alune. Berea ne prilejuieste cunoasterea mediului local fara prea multe sanse de viitor. Suntem constienti de asta si nu avem ce sa facem. In gara ne intalnim cu cativa prieteni care fusesera intr-o stana de sub varful Turcu (tot Neamtului, dar in zona nordica!). Timpul trece asa de repede fiindca glumele si povestile cu ei si cu alti buni prieteni aflati in acelasi tren parca inghit orele pe care personalul le face pana la Bucuresti.

Tura o iesit extrem de bine in ciuda vremii care tot a vrut sa ne joace feste. Am avut parte si de ceva emotii la pierderea directiei, si de ajutoare din partea eternilor si fascinantilor Bucegi, si de credinciosi prieteni patrupezi, si de padure incalcita, si de ceata amagitoare...Tot pachetul!

Sa ne tina Dumnezeu sanatosi sa mai facem multe zeci de ture cel putin la fel de frumoase ca aceasta!

Plimbari de toamna 15-16.10.2011

Plimbari de toamna 15-16.10.2011

Colegi de tura: Iuliana Bucurescu, Cezar Partheniu

Suntem la limita dintre toamna si iarna! Asa ne anunta site-urile de specialitate si tindem sa avem incredere in ele! Speram totusi la un cer ceva mai senin fiindca planul nostru cere belvedere panoramica! Ne era dor de Muntele care ne-a crescut "si ne-a dat aripi", Bucegii (a se remarca pluralul Bucegilor fata de singularul Muntelui :D)! Cum Iuliana s-a mutat de ceva timp in Sibiu, eternul dor de Bucegi si Craiasa, de Muntele de acasa (imi vine in minte o prezentare care circula pe internet intitulata "Muntele de la fereastra") creste cu fiecare saptamana care trece. Fiecare locsor de pe aici (Sinaia cu al sau domeniu schiabil, Costila cu ai sai pereti si nenumarate trasee, branele expuse, crestele semete), vaile clasice marcate sau nu aduc in prim-planul memoriei Iulianei zeci si zeci de amintiri.
In ultima saptamana de dinaintea week-end-ului analizam toate posibilitatile de traseu in cele doua zile in functie de vreme. Apar in discutie muchia Balaurului (Bucsoiu Mic), traseu nemarcat ce urca din valea Morarului pe muchia amintita pana in saua Bucsoiului si mai departe spre Omu, braul lui Raducu (pe care Iuliana fusese demult in conditii stranii si nu mai stie exact varianta "oficiala" si eu am fost doar pe jumatate din brau, ceva plimbari pe la Costila, alte vai nemarcate in functie de vreme). Tot analizam noi mental pe unde am putea merge si pana la urma luam decizia finala: mergem vineri seara in Busteni si sambata hotaram ce facem!
Gasim rapid trenurile pentru fiecare (eu am de ales intre doua accelerate ce ajung in Busteni la 19.00 respectiv 21.00 si Iuliana un singur accelerat ce ajunge in Busteni tot cam pe la ora 21.00) si ne dam intalnire in Busteni. Dorul de "casa" e asa de mare ca parca scurteaza timpul de mers! Eu ajung cu primul accelerat, urc pana la Camin unde imi las lucrurile salutandu-i cu bucurie pe Irina si pe Dan, dragi colegi de club, cu care vom petrece tarziu in noapte. Revin la gara cand ajunge Iuliana si urcam amandoi la Camin (vorbind de tot si toate), nu inainte de a mai lua cate ceva de mancare pentru cele doua zile. Putin dupa ora indicata (22.00 pentru a avea un somn profund si odihnitor), ne retragem cu gandul la cancerul de afara (ultima data cand a verificat Dan conditiile meteo, spuneau de -6 grade in aceasta noapte si -8 sambata seara) si la ziua de maine.

Ziua 1 - sambata 15.10.2011

Ne trezim ca boierii la ora 8.00 si ne uitam plini de speranta pe geamul camerei. Cerul ne aduce vesti deloc imbucuratoare. De pe la 1300-1400 de metri tot muntele e invaluit intr-o mare alb-grizonata! Ne gandim noi ca daca asa este aici, inseamna ca la Omu e mare de nori compacta si sigur nu vom vedea mai nimic. Renuntam la Balaurul mult visat de Iuliana si mai tarziu il vom vedea printr-una din putinele insule albastre din marea alba de deasupra noastra. Alegem varianta a doua adica braul lui Raducu. Insa Balaurul ramane acolo in minte ca o idee care va trebui realizata cat de curand! Si mai mult, fiindca partea nordica ii e cunoscuta mai vag Iulianei si total necunoscuta mie, optam pentru sensul dinspre Valea Jepilor (CA) spre Valea Urlatorii (TA). Pe la 10.00 fara cateva minute iesim din Camin si ne indreptam spre hotelul Silva pe un drum descoperit de mine de curand. Cica ar fi o scurtatura pentru a nu mai cobori pana la DN. De fapt mergem paralel cu DNul pe deasupra bisericii, apoi urcam pe la limita padurii si prin padure trecem un pod susupendat care ne urca la intrarea in cimitir. Trecem prin locul de odihna vesnica si iesim la blocurile de langa Silva si statia de cabina. Claile Jepilor sunt acoperite cu caciula alba si noi vom merge pe deasupra lor peste putin timp.

In jurul orei 10.40 incepem Circuitul Clailor sau cu alte cuvinte intram in traseul marcat cu CA ce urca pe valea Jepilor. Ne tot intrebam cand se vor inchide oficial traseele: odata cu primii fulgi de zapada sau la odata fixa? Vom afla rapsunsul mai incolo! Incepem sa urcam pe marcaj pe dreapta geografica a vaii. Inainte de a urca propriu-zis vedem pe dreapta refugiul Salvamont de la baza vaii Spumoase si ma mir cum vechi prieteni (care nu se descurcau deloc cu catararea) acum gandesc doar in vai de acest gen. Dumnezeu sa le dea sanatate si sa mearga tot mai sus!

Urcam din poveste in poveste pe acelasi versant al vaii, prin amintiri din turele trecute si planuri pentru turele urmatoare . Curbele usor ascendente ne duc in firul vaii in jurul orei 11.30 si pentru o perioada vom merge pe versantul nordic al vaii Jepilor.

In firul Jepilor

Mai urcam un pic cu privirea indreptata spre abruptul nordic al muntelui Jepi. La un moment dat vedem un valcel ce pare a fi cel al Lupului si undeva deasupra lui se afla braul nostru strecurat printre brazii putin albiti de cativa fulgi de zapada si vesnic verzi.

Iesim la primele cabluri, le depasim in ritm de capra neagra si poteca ne urca spre punctul de pornire in brau. De multe ori Iulianei traseul ii e putin neclar in sensul ca nu isi poate aminti cu exactitate ce zona urmeaza, ce e in jurul nostru etc. Fiecare pas ii leaga amintirile una de alta si reconstituie mental drumul. Inainte de trecerea pe versantul drept (adica in stanga noastra) ne intalnim cu David Neacsu. Nu are de unde sa ne mai recunoasca (de cate ori nu ne-am vazut la Himalaya!) si schimbam cateva cuvinte despre zona. Aflam ca a plecat la 6.00 din Busteni, a urcat pe Seaca Caraimanului (solo!) si acum revine in Busteni si spre casa. Il admiram, dar totusi ni se pare prea scurt ca timp sa mergi atat de mult. In fine ne uram "drum bun" reciproc si pornim fiecare in directia lui. Noi mai urcam cateva minute si dam de micul horn cablat care ne urca vreo 20 de metri pana la un mic loc de popas. 

"Urca si tu mai artistic pentru poza!" aud de la Iuliana. Pentru ca mai apoi sa imi spuna "Parca erai in parc, nu pe stanca! :D"

Dupa horn e o mica poienita de unde o potecuta evidenta ne va conduce spre braul lui Raducu. Se cam apropie ora mesei (12.30) si soriceii din stomac incep sa comenteze. Asa ca la primul loc putin mai plan hotaram pauza de masa. Il gasim dupa cateva minute si ne asezam pentru a gusta in tihna din mancarica din traista. Vreo jumatate de ora ne ia pauza de masa, timp destul pentru picaturile de apa sa se transforme in fulgi albi din ce in ce mai mari si mai desi care ne vor insoti de acum inainte. Pornim binedispusi pe poteca clara si stim (mai bine zis Iuliana stie de la Crisa) ca trebuie sa mergem cat de mult se poate pe sub perete si sa nu ne departam de verticale.

Poteca ne duce printre sute de zade si urca treptat prin padure. E fantastic cum reusim sa ne furisam pe brana si sa castigam mereu in altitudine (sa tot fie 1700-1800 de metri). In fata noastra se zareste Coama cu Zambri (zambrul fiind un conifer care, conform specialistilor, s-ar gasi doar in Retezat) de care ne desparte ceea ce vazusem noi de jos ca Valcelul Lupului.

Aici avem un mic punct cu emotii. Poteca pare sa se desprinda in mai multe ramuri. Mergem pe o brana de grohotis care se formeaza in fata noastra si apoi se pierde la radacina unei tise. Urcam putin printre radacini si apoi pe cateva trepte albe ajungem in varianta de sus care de fapt este cea buna. Un lucru e sigur: "Trebuia sa urcam peretele ala de mai devreme!" Continuam pe treapta de iarba si coboram in firul valcelului. Branele ne duc pe partea cealalta (dreapta firului) si continuam sa pastram in dreapta pereti de multe ori verticali. Ajungem rapid sub saua din imaginea de mai sus care ne va cobori iarasi pe branite. Chiar ne gandim aici cum o fi sa mergi iarna si sa faci tu poteca, nu sa o vezi ca acum! Suntem chiar la limita dintre toamna si iarna si credem ca astea sunt ultimele zile din anotimpul frunzelor cazatoare.

Rand pe rand, fiecare muchie ni se dezvaluie si foarte curand (13.00) suntem chiar pe Coama cu Zambri. Iuliana imi arata muchia "jnepenita" pe care a ajuns aici data trecuta dupa o lupta frenetica printre crengile groase si intortocheate ale coniferelor de mica inaltime. Ii inteleg groaza de atunci de a parcurge chiar si 50 de metri pe crengi, pe sub crengi, printre crengi zdravene! Dupa muchie coboram intr-o larga caldare unde se inmultesc petele de zapada. E caldarea prin care se scurge la vale Valcelul Claitei. Tinem o usoara curba descendenta pana in linia ce delimiteaza cei doi versanti. Copacii sunt din ce in ce mai albi si mai estetici. Nu ma pot opri sa nu iau cativa din ei pe memoria aparatului foto.

Avand o imagine mai larga asupra versantului urmator, urcam putin pe firul Claitei pana ce gasim o brana care sa ne conduca mai departe. Ne gandim cum ar fi sa urcam vreodata in sus...Dar nu pe vreme ca asta! Ne ramane intiparita intr-un sertar al mintii aceasta idee si mai mergem cativa pasi pentru a vedea o bucatica din brau pe care tocmai am depasit-o. Mai mult peretii de deasupra ei ne atrag atentia si cautam urmele vreunui traseu prin perete. Fara succes!

Niste flori de gheata imi opresc pentru o clipa atentia si "colectorul de imagini".

Urcam lejer pana in Muchia Claitei pana intr-o sa ce intrerupe verticalele in sus si in jos. Zona de deasupra se numeste Peretele cu Florile si in peretii ei se gasesc cateva vechi trasee numerotate 1, 2, 3... Doar cei care au fost pe aici acum mult timp le cunosc fiindca nu exista nimic care sa indice intrarea in fiecare traseu. Iuliana e mereu incantata de locurile pe care alta data le-a parcurs printr-o mare alba. Dupa fiecare muchie se opreste, se aseaza jos si admira spectacolul scenei care tocmai se deschide in fata. Dupa Muchia Claitei ma asez si eu jos si cautam in fata saua Claii, in jos ultimele urme ale Vaii Seci dintre Clai si in sus Peretele cu Florile. In zadar cautam noi Hornul cu Florile caci pe ceata asta nu putem sa ne dam seama de nimic! Poteca ne duce extrem de lejer in saua Claii (14.00).

E prea devreme sa continuam. Ce ar fi daca am merge putin pe muchia Claii si poate pana pe Claia Mare? Hai un pic incolo pe poteca si vedem ce putem face! Coboram in punctul cel mai de jos al seii si vedem peretele sudic al Claitei in toata splendoarea lui.

Tot urcam in speranta ca vom vedea Peretele cu Florile cat mai complet posibil. In schimb vedem Comorile, Urlatoarea, Poiana Stanii cu muchia de deasupra ei in toata frumusetea. Si avem putin de lupta cu jnepenii. Potecuta clara ne duce pe versantul sudic al Muchiei Claii prinzandu-ne cateodata picioarele in crengile jnepenilor. Dar ne descurcam si de fiecare data spunem ca ne oprim si continuam. Dupa o jumatate de ora de mers poteca se inchide pana la nivelul genunchilor. E doar un culoar ascuns si in panta pe sub jnepeni. Imi aduc aminte de experienta din Calimani si pornim pe coate in sus. Noroc ca pasajul are doar vreo 15-20 de metri si iesim repede intr-un luminis. "Tot asa o fi si mai departe?"

Dupa cativa metri peste jnepeni iesim intr-o poienita fix pe muchia Claii unde par sa se faca mai multe poteci. "Ne oprim aici?" "Hai sa mai incercam!" Lasam rucsacul si betele si mai mergem putin chiar pe linia muchiei. La un moment dat vedem ca poteca coboara abrupt pe o brana inclianta de iarba cu cateva zeci de metri (poate peste suta) de verticala sub noi. Asta e momentul hotarator! Ne oprim! Mai tarziu vom citi in Kargel ca aici ar fi instalat un cablu vechi. Asa sa fie! Noi ne intoarcem fiindca am explorat destul acum! Ne mai uitam inca o data in jos la padurea verde si estimam riscul asumat.

Revenim la rucsac pe alta poteca decat cea pe care am venit (potecuta ascunsa pe nord sub linia muchiei) si continuam spre galeria de jnepeni. De data asta e mult mai usor sa mergem pe jnepeni si scapam rapid de tunelul buclucas (15.00). Intr-un sfert de ora revenim in saua Claii si urcam inapoi in braul din care am luat o pauza spre Claia Mare.
Braul ne duce mai departe pe sub pereti verticali spre firele Comorilor. Braul e atat de evident ca nu imi dau seama cum am ratat poteca alta data cand am urcat pe Seaca dintre Clai. Trecem pe rand de fiecare fir al vaii Comorilor cu ochii in toate directiile uimiti de amestecul de verde, galben, alb, gri care formeaza un mic Paradis. In valea Urlatorii avem parte de cateva aparitii inedite: cateva capre negre trec curioase pe deasupra noastra la vreo 50 de metri si urca vesele in sus pe fir.

Dupa cum se vede si mai sus, ninsoarea incepe sa devina din ce in ce mai marunta. Asa ca si noi grabim un pic pasul. Stim amandoi ca aici o sageata verde foarte ascunsa de natura indica o coborare pentru cateva zeci de metri pe firul vaii. O vedem chiar cand suntem sub ea si ii urmam varful indicator. O a doua sageata ne indica iesirea spre traseul Urlatorii si ne tinem dupa ea. Facem cativa pasi pe o brana larga sub perete, urcam cativa metri prin zapada din ce in ce mai multa si putin inainte de 16.30 iesim in marcaj, cateva serpentine mai jos de sa. "Hai sus in sa la masuta!" spun eu inselat de memorie. Masuta este in Piciorul Pietrei Arse, nu aici! Ne asezam jos putin mai departe de pilon, scoatem mancarica si pentru 20 de minute de infruptam din ceea ce ne-a mai ramas. Suficient timp pentru ninsoare ca sa ne acopere pe noi si pe rucsac cu zapada! Hai la vale ca nu mai avem mult si se intuneca! Poteca extrem de cunoscuta si marcajele TA ne coboara in pasi rapizi prn padure. Stim ca e destul de mers si nu ne facem probleme. In fond pe aici e unul din traseele de retragere pe vreme rea! Cam in jurul orei 17.30 se intuneca, prilej cu care ne scoatem si noi frontalele ca sa ne fie mai usor la mers. Peste vreo juamtate de ora trecem de firul Urlatorii si ii dam bice la vale trecand in graba pe la poteca ce urca vag pana la banca Mariei Tereza. Ii povestesc Iulianei despre indignarea unui vechi prieten comun (Andrei Berghes) si de povestirea lui de pe blog despre taietura bancii din mijlocul padurii. De ce oare sa fi facut cineva asta? Mergem mai departe si undeva in jurul orei 19.00 suntem la capatul vaii Jepilor care ne incheie micul nostru circuit. Dorinta Iulianei de a vedea downtown-ul bustenar ii este de indata satisfacuta! Coboram pana in DN pana la fosta fabrica de hartie. Pe drum vedem un ingeras de copil (chiar cu niste aripioare prinse pe spate) cu o umbreluta chinuita de vant.
"Uite asa eram si eu cand am urcat la Miorita prin primii ani ai vietii!" Imi vine in gand o iesire pe viscol cand tatal meu a urcat cu mine si cu sora mea cu umbrele de copii si ni le-a intors viscolul inainte sa ne cazam la statia de cabina de la cota 2000 (neoficial, dar asa am scapat de furtuna). La DN imi amintesc de restaurantul unde gaseam braga cand eram mici si vad si fast-food-ul de unde ne luam acum 7-8 ani sandwich-ul alpinistului ("Prietenii stiu de ce"). Ne plimbam prin oras si spre ora 21.00 urcam la Camin unde ne asteapta prieteni dragi. Asta nu inainte de a lua niste vin pentru fiert si pentru atmosfera ce va iesi superba. In mare parte datorita Elenei care, refuzand sa mearga la Pestera Muierii la memorialul "Cezar Vargulescu", a improvizat cu mare succes un "cultural" cu noi in paralel cu cel de la Pestera Muierii. Cu aceasta ocazie am aflat ca "Batranul refugiu", cantec de suflet pentru mine, este dedicat refugiului Costila.

"Nu-i nimeni sa-i inteleaga

Nu-i nimeni la fel ca ei

Doar dorul, gandul ce-i leaga

Sa urce pe creste mereu"

http://www.trilulilu.ro/carate_chid/a738bc1f105e44

Undeva dupa ora 23.00 ne retragem la somn dupa o zi memorabila si extrem de placuta. Cine stie cate alte amintiri ne-au mai trezit locurile strabatute si cate or mai veni in mintile noastre in viitor...

Ziua 2 - duminica 16.10.2011

Ce vreme schimbatoare! De fapt cam asa era anuntata si pe net vremea si ne asteptam sa se strice! Am inteles si cele -8 grade de azi-noapte, si zapada de acum, si norii care au coborat pana pe la 1400-1500 de metri. Ce ne ramane altceva de facut decat sa ne plimbam doar cateva ore prin zona? Lenevim destul de mult fiindca avem prea multa caldurica pentru a iesi afara. Gandul zapezii se duce undeva spre turele pe schiuri, dar inca nu se preteaza la asa ceva chiar daca pe Kalinderu incepe sa se depuna. Nu va dura foarte multe zile! Pana una alta cu greu ne hotaram sa iesim afara si sa urcam pana la refugiul Costila. E ora 11.00 cand simtim aerul rece de afara care ne va umple plamanii pentru cel putin o saptamana.
Urcam pe la troita pe TR si pe la una din intrarile cunoscute parasim marcajul in favoarea potecii spre refugiu/Valea Alba. Pana aici ma intreb la un moment dat cat de nehotarata e Natura...

Iarna sau toamna?

Povestim de una, de alta, de vechi prieteni, de vechi si noi locuri si urcam incetisor spre Peretele Uriasilor (circa 12.00). Ma opresc cateva minute intru amintirea celor care au pierit in munti si au (sau nu) o placuta comemorativa aici. Imi pun si eu intrebarea lui Dinu Mititeanu: de ce "doamna alpinismului romanesc", Taina Dutescu-Coliban, disparuta fara urma in Dhaulagiri in 1992, nu are pe nicaieri nimic comemorativ?

Reproduc aici versurile ramase in memoria lui Mihai Cioroianu, mare Om luat dintre noi de Muntele Ucigas in 1999:

"Alpinistii intristati

Vor canta cantecul tau

De prietenia ta

Isi vor aminti mereu" 

In cateva minute ajungem la izvorul acum inghetat si ne continuam poteca in sus. Poteca pe care dupa cateva curbe o vom prelungi printr-o larga serpentina pe sub marea poiana de sub peretele Vulturilor. Revenim in poteca "oficiala" chiar sub poienita unde in primavara o gramada de branduse ne-au clatit ochii. Urcam pe marginea poienii si facem dreapta spre firul Vaii Albe. Trecem de primul valcel si urcam niste pante pe care probabil la intoarcere le vom cobori ca pe bob. Mai urmeaza inca o trecere unde tatal meu ne-a oprit tot asa intr-o veche tura din motive de siguranta. E vorba de o panta de circa 45 de grade cu zapada si gheata pe care trebuie sa sarim. Sub noi e o mica saritoare si din acest motiv cautam o trecere in siguranta. Iuliana gaseste solutia un pic mai pe sus si ajunge pe panta, imi sapa o platforma pentru saritura si iese din spatiul necesar mie pentru a sari. Imi iau avant si ma opresc cu precizie. Continuam un urcus alunecos si apoi o coborare spre firul vaii Albe. Stiu din vara varianta de urcat un pic pe fir si apoi pe brana pana la refugiu. Am ghinion acum si inainte de fir alunec pe spate si ma proptesc cu spatele intr-un ciot de lemn. Motiv sa scrasnesc din dinti de durere si apoi sa plec mai departe. Urcam pe fir putin pana deasupra refugiului si pe niste trepte coboram la istoricul adapost (13.00).

Ne facem pozele de grup in stil pasi de dans/karate, mancam putin si schimbam cateva vorbe cu trei turisti care venisera pe urmele noastre (asta dupa ce la inceput noi pe urmaseram pasii).

Ii rugam sa inchida ei refugiul si noi pornim in graba la vale. Coboram fara probleme si in jurul orei 16.00 suntem la Camin. Ne strangem bagajele, facem curatenie in camera (caci acele de prad de pe brau inca se mai scutura de pe noi) si coboram spre gara de unde vom lua trenul (diferite ca directie) spre casa in jurul orei 17.45.

Cu multa bucurie in suflet pentru revenirea in casa "Bucegi", ne si gandim unde vom merge data urmatoare. Si ceva ture impreuna vor iesi tot in Bucegi. Veti vedea peste cateva zile!