RT Skrussfjell-Sulken 16.04.2010

RT Skrussfjell-Sulken 16.04.2010

MOTTO: Nu conteaza inaltimea muntilor, conteaza ceea ce iti ofera si ceea ce descoperi in ei.

In sfarsit gasesc si eu un pic de timp sa va povestesc despre plimbarile mele. Mi s-a spus ca muntii de pe aici nu sunt interesanti si de fiecare data descopar contrariul.
Avand deocamdata destul de putin de lucru si vazand ca e singura zi frumoasa din tot sfarsitul de saptamana, m-am orientat spre un munte din apropierea orasului Sandnes numit Øykjafjellet de 372m. Varful era destul de clar pe www.gulesider.no si mai clar pe harta pe care am gasit-o la finele traseului.

Pe harta asta nu se vede varful Sulken care este situat sub soseaua F316 din partea de jos a hartii.
Undeva pe la ora 9.30 plec de acasa cu apa, cateva mere, o ciocolata, niste "paine din cereale" ("nu stiu altii cum sunt", dar mie imi da destula energie si inlocuieste eficient painea obisnuita), o haina de ploaie, mersul autobuzelor si trusa de prim ajutor, adica pe scurt echipamentul obisnuit. Fac o combinatie de autobuze (4 si 3) si la 11.45 cobor in autogara din Sandnes. Cum trecusem de limita pana la care puteam sa merg cu abonamentul meu, pornesc pe jos spre tinta stabilita. Imi facusem eu socoteala ca am vreo 8-9 km de mers, ceea ce insemna vreo 2 ore. Asa ca da-i drumul, Cezare, ca te apuca seara in munti!!! Merg aproape automat pe langa complexul Havana si ajung la intersectia unde drumul nr 13 face stanga spre Hommersåk. Eu continui inainte intr-o zona in totalitate noua pentru mine. Las in dreapta imaginea varfului Ragnhildsnuten (l-am atins intr-o tura trecuta) si ma intampina in fata Vedafjellet (pe care am fost semestrul trecut) si un indicator de 4 km pana in Sviland (abia la jumatatea drumului meu).

Vad ca drumul ocoleste un deal si are o curba la stanga. Urc pe dealul de cca 30m altitudine din centrul curbei si ma pacalesc. Drumul facea inainte. Asa ca sunt nevoit sa sar un gard si sa cobor pana la drum printr-o padurice mica si destul de salbatica. Continui pe sosea tot facand poze in stanga si in dreapta la peretii taiati de drum si la pajistile ce se intind printre pietre. Unul din acestea este dealul Torsteinsfjellet pe care este Arboretul, o expozitie naturala de cateva sute de plante aduse din toata lumea.


In sudul lacurilor din zona un norvegian de vreo 25 de ani imi face o surpriza placuta: opreste masina la semnul de autostop si se ofera sa ma duca cat vreau eu. Se scuza ca trebuie sa mearga mai repede fiindca are de prins un bac in 15 minute. Dupa vreo 4 km cobor si ii multumesc pentru ajutor. Vazusem varful Ørnanuten (cca 270m) pe dreapta drumului si ceva varfuri interesante pe stanga. Urc spre acestea printre case si peretii verticali se arata din ce in ce mai mult. Par sa strapunga pamantul pe care se sprijina. Gasesc un drum forestier care urca pana intr-o sa dintre acele varfuri si il urmez pana la muchia pietroasa din stanga. Ma hotarasc sa fac o escala pana in locul cel mai inalt de aici. Incep sa ma catar printre stancile extrem de plate si alunecoase. Urc printre treptele destul de inalte si imi estimez mereu posibilitatea de retragere. Vreo 10 minute ma duc pana in capatul muchiei unde este varful Jøstolen de 246m (13.20). Aici am panorame asupra salbei de lacuri ce ajung pana la Storaberget. Fac ceva poze si apoi ma intorc lejer pe iarba pana in sa pentru a urca pe celelalte varfuri ale acestui masiv.




Din sa incep sa urc pe panta inierbata ce ma duce spre antena instalata aproape de punctul cel mai inalt. Am surpriza sa dau de un marcaj PR aparut parca de nicaieri. Imi dau seama ca acesta trebuie sa ajunga in varf si caut sa ma tin de poteca. In momentul in care nu mai vad semnele, urc in stanga peste cateva trepte si apoi dau de un valcel inierbat care ma duce pana in platoul de varf. E vorba de cel de-al doilea varf de azi denumit Stakkanuten. Are putin peste 300 de metri si peisaje de invidiat (14.00). As vrea sa pun mai multe poze sa va arat. Cine stie cum voi avea aceasta ocazie!




De aici e o aruncatura de bat pana pe varful Skrussfjell de 303 m unde e antena de care va spuneam mai devreme. Ma adapostesc de vant, mananc un mar cu paine si putina ciocolata si ma odihnesc cateva minute. Vad marcajul spre Øykjafjell pe care il las pentru alta data.

Incep sa cobor pe zona inierbata spre sud. Valea coboara printre doua varfuri cu verticale si caut cu grija o poteca nevazuta. Ma linistesc cand descopar ca panta nu e prea mare si vad statia de nisip de jos. Stiam ca trebuie sa ajung la ea cu orice pret fiindca are legatura cu soseaua pe care am venit. Cobor printre jnepeni pe niste canale facute de apa si curand ajung la gramezile de nisip separate pe marimi. Mereu imi indrept ochii spre drum si spre Sulken, masivul din fata mea cu un imens platou pe post de varf si o momaie in punctul cel mai inalt. Imi aduc aminte de platoul bucegean pe care mereu continui sa urci spre centrul energetic de la Omu.


Odata ajuns la sosea, merg vreo 200m spre est si apoi pe un forestier incep sa urc printre case spre Bufjellet. Niste oi se uita un pic speriate la mine si abia stau pe loc sa le fac o poza.

Citesc cu mintea drumul pe care il voi urma. Urc mai intai pe pasuni pe niste urme de tractor pana dau de peretii verticali ai Bufjellet. Aici las peretii pe stanga si urc pe un valcel de vreo 20 de metri inaltime care ma scoate pe platoul stancos vazut de pe drum.


De aici vad momaia cea mai inalta si ma indrept direct spre ea. Din primul varf cobor intr-o vale unde ma strecor pe langa un gard si depasesc o treapta aproape verticala de vreo 10 metri. Continui printre pietre pe putina iarba din zona si dau de o momaie mai micuta langa care ma opresc doar pentru o poza. Mai cobor intr-o alta depresiune si aici gasesc un alt marcaj venit ca si celalalt din neant. Clar, urca spre varf! Mai continui circa 10 minute facand poze in stanga si in dreapta si la 15.45 ajung langa momaia care marcheaza varful Sulken de 384m (15.45).




Urmez mai departe traseul care ma duce spre Hetlandsbakken. Asta nu e bine!!! Localitatea e spre sud si soseaua mea spre nord. Asa ca urmez muchia pe semn pana ce aceasta face dreapta dupa varful Vardafjell. In acest moment parasesc marcajul si cobor printre jnepeni intr-un platou inierbat aflat inca peste 300 de metri altitudine. Pentru o clipa ma aflu intr-o urma de rimaye inca ascunsa de lumina si razele soarelui dupa o stanca suficient de mare. Un drum forestier coboara in stanga si eu ma incapatanez sa tin muchia pe care o vad in fata pe langa o padure deasa de pini.

Padurea se termina cu niste pereti verticali in jos sub varful Store Hesthammaren. Degeaba incerc eu sa cobor inainte ca drumurile imi sunt inchise. Vazusem eu un fel de canion in stanga muchiei si trebuie sa ma intorc un pic pe muchie pentru a putea cobori pe sub pereti in padurea de foioase destul de deasa. Intr-adevar se face un mic canion care ascunde peretii printre copaci. Cobor prin zona extrem de umeda si de vreo doua ori chiar ma scufund in apa pana peste glezne. Recunosc cu placere umezeala clasica padurilor nordice si caut mereu locuri cat mai ridicate pentru a nu mai intra in apa.





Ies din desisul padurii si dintre radacinile acoperite in totalitate de muschi si ma indrept spre sosea sperand la vreo ocazie inapoi spre casa. Øykjafjell imi face cu ochiul, dar hotarasc sa vin aici in alta tura. Aparent fara succes, pornesc pe jos pe cei 11-12 km pe care ii am de facut. O turma de oi ingradite cu mielusei si o iapa alba in totalitate imi atrag atentia de la asfaltul monoton. Ajung la parcarea unde e harta pe care ati vazut-o la inceput si dupa ce o salvez pe cardul foto, am bafta de a opri un muntoman cu masina. Stam la povesti pana in Sandnes unde ma lasa chiar in autogara. Facem schimb de mailuri fiindca imi spune ca planuieste sa vina in Romania la vara si ne promitem colaborare pentru aceasta posibila excursie.


De aici mai am ca de obicei vreo 40 de minute pana la prima statie de autobuz de unde nu platesc bilet suplimentar. Iau un 6 care ma aduce pana acasa chiar inainte sa se intunece.
Le multumesc muntilor pentru comorile pe care mi le-a dat si pe care reusesc sa le impartasesc cu voi (aici m-am folosit de expresia lui Dinu Mititeanu).

Vremea s-a stricat in we si tura urmatoare va veni abia peste o saptamana!!! Pana atunci sa auzim de bine!

RT Sølyst 11.04.2010

RT Sølyst 11.04.2010

Abia intors de acasa de doua zile, stiam de o insulita mica si cu destul de multe zone verzi aflata aproape de centrul orasului pe linia autobuzului 1. Eram convins ca se numeste Engøy si am coborat din autobuz unde mi s-a parut ca e cea mai multa verdeata. Engøy este a doua insula cum iesi din peninsula si este in totalitate locuita. Insula pe care am coborat se numeste Sølyst si este de fapt prima insula din "arhipelagul" Hundvåg. Pe insulita asta am balaurit intre 18.00 si 20.20 cand soarele a trecut linia orizontului. Insula are jumatatea nordica aflata intr-o padure pe alocuri cu pereti verticali ce coboara pana in mare, mici hornuri si platouri prin care am umblat in stanga si-n dreapta, cateva plaje interesante, un feribot acostat pentru reparatii, un turn de apa aflat deasupra unei stanci de vreo 10 metri, cateva case in partea de sud foarte frumos aranjate, o zona portuara proprietate a unui club de navigatie cu foarte multe case private identice pe malul apei, un mic far ce vegheaza intrarea in portul principal din Stavanger (numit Grasholmen), o galerie de vreo 15 metri in care am gasit numai gunoaie si un mic club de yole.
Nefiind prea multe de povestit, o sa va las in continuare sa vedeti o selectie din pozele facute in scurta plimbarica de intoarcere in Norvegia.













Veme buna si numai bucurii!!!

RT Capatanii 8-9.04.2010

RT Capatanii 8-9.04.2010

Colegi de tura: Dana, Cezar

Astea sunt ultimele zile din vacanta de Pasti si Dana a facut tot posibilul sa le petrecem pe munte. Desi venisem de cateva zile si era aproape imposibil sa mai obtina inca doua zile libere, acest lucru s-a intamplat si iata-ne in pozitia de a gasi un munte accesibil la 2 zile si jumatate. Dana a venit cu ideea muntilor Capatanii unde fusese acum vreo 3 ani de Pasti. A dat ceva telefoane pe la pensiunea "Ciobanelul" si la cabana Petrimanu (www.petrimanu.ro) si a reusit sa rezerve o camera dubla la Petrimanu (pe site era scris 80 ron/seara/camera). Eu am avut o vizita de familie miercuri si abia pe la ora 18.00 am reusit sa plecam din Bucuresti. Dana a ales sa evite Dealul Negru pe varianta prin Curtea de Arges. Drumul s-a dovedit a fi extrem de liber si aparent mai bun decat Dealul Negru (spun aparent fiindca la intoarcere vom vedea ca Dealul Negru a fost refacut si nu mai are gropi). Chiar si pe aceasta varianta am facut destule ore pana in Brezoi si apoi spre Voineasa. Trecem de Malaia si in Gura Latoritei facem brusc stanga spre Ciungetu unde in capatul localitatii facem stanga pe pod (drumul principal) si intram in cheile Latoritei. Drumul forestier este accesibil, dar nu putem sa mergem repede fiindca e noapte, sunt gropi si trebuie sa fim atenti la drum. La iesirea din Ciungetu gasim si un indicator : Petrimanu 18 km. Drumul e obositor si monoton mai ales pentru Dana la volan si abia astepta sa ajungem. Peretii de pe ambele parti ale drumului se vad doar in partea luminata de faruri. Oboseala isi spune cuvantul si kilometrii par sa nu se mai termine. Cand ajungem la barajul lacului Petrimanu, Dana se gandeste ca mai avem cativa km pe marginea lacului. Peste o zi vom vedea ca mai sunt doar 900 de metri de fapt. Urcam pe langa lac si peste vreo 700 de metri zarim o lumina pe stanga. Oprim masina, urc pana la casa luminata si vad ca nu e cabana la care ne asteptam. Dana confirma acest lucru si continuam drumul. Peste 200 de metri gasim complexul Petrimanu si cabanierului nu ii vine sa creada ca am ajuns in jurul orei 23.30. De parca ar fi cine stie ce mare minune asta!!! In fine ne da camera si ii promitem ca stam de vorba a doua zi dimineata. Putin dupa ora 00.00 adormim bustean in camera care nu prea e incalzita (pentru Dana plapuma nu a facut fata si s-a bagat in sacul de dormit).

Ziua 1 - 8.04.2010

Pe la 9.00 ne trezim si spalatul de dimineata, masa si pregatirea turei (echiparea in bocancii de iarna, cautarea hartilor etc) ne ia vreo ora. Mergem in cabana si vorbim cu cabanierul si cu ajutorul lui. Eu gasisem pe harta niste variante de traseu si cabanierul ne spune ca sunt dificile: o varianta era sa urcam pana in Curmatura Oltetului, apoi pe creasta pana la Piatra Tarnovului (eventual cu un mic ocol prin ea) si coborare pe PG. Cabanierul ne-a spus ca dureaza prea mult si ca nu se poate face din cauza zapezii. Alta varianta era ca din Curmatura Oltetului sa mergem spre pasul Urdele si apoi pe langa lacul Galbenu spre cabana. Varianta asta am cam eliminat-o din start fiindca era prea lunga. Mai era si varianta de a merge cu masina cat se poate spre Galbenu si apoi la cascada Moara Dracului. Si in fine varianta propusa de cabanier (Tudor Petrimanu) era sa urcam pe varful Mogosu (1959m) si Frarosteanu Mare (2053m) din creasta Latoritei si sa coboram pe alt drum. El a eliminat varianta asta din cauza orei tarzii. Asa ca ne-a propus sa urcam pe PA pana in Curmatura Oltetului si sa coboram pe drumul de masina. Fix la ora 10.00 ne salutam gazda si pornim in sus in cautarea PA.


Catelusa Lola de la cabana se tine dupa noi si ne va fi partener de drum in orice conditii. Ea va face traseul de cateva ori alergand tot timpul bucuroasa prin zapada. De multe ori am vazut-o cum provoca mini avalanse si se arunca sa prinda bulgarii ce se duceau la vale!!! Sa tot ai astfel de viata!

Urmarim un drum forestier si iesim destul de repede intr-o defrisare. Aici semnele dispar in totalitate. Dana tot vroia sa ne intoarcem la ultimul semn. Am zis sa mai urcam fiindca piciorul de munte trebuia sa ne duca (conform hartii) la prima stana de sub creasta. Culmea lui Maxim (caci asa se numeste) ne-ar fi urcat pana sub varful Bou. Noi am tot urcat pe curbe de nivel prin defrisare si la un moment dat prin padurea din stanga pana ce am iesit la un drum forestier mai lat. Clar pierdusem semnul, dar eu eram extrem de calm. Nasul imi spunea ca mergem bine, chiar daca Dana tot avea retineri ca drumul e bun (11.25).
Avem panorame spre creasta Latoritei si spre ceva varfuri din Parang. Eu presupun ca varful ascutit ca o piramida este chiar Parangul Mare dar nu pot sa am aceasta certitudine fiindca nu am ajung pana acum acolo.




Forestierul urca spre est si apoi face o curba mare si continua spre vest. Dana simte niste dureri in talpa dreapta (de la o entorsa mai veche) si continua sa mearga inainte in speranta ca ii va trece. Lola alearga tot timpul intre mine si Dana si parca nu are liniste. E fericita ca vede atata zapada si se joaca cu fiecare con de brad pe care il descopera de sub zapada. Pentru Dana drumul pare sa nu se mai termine si eu sunt relaxat fiindca vazusem Curmatura Oltetului si stiam ca nu mai avem mult. Saua e foarte larga si evidenta. Drumul face putin dreapta si apoi in doua curbe stranse iesim in platforma de la 1615m altitudine.


Imi fac eu socotelile unui plan mai vechi: sa fac pe jos cheile Latoritei cu un prieten, sa dormim in cort in Curmatura Oltetului si apoi sa coboram in Polovragi. Era un plan pentru doua zile de tropait in continuu su acum ma gandesc serios daca sa mai fac acest lucru (24 km in prima zi si 25 in a doua cel putin).
Dana era mereu ingrijorata ca nu am avut semnal (nici in chei si nici acum) si a plecat prin zona sa caute semnal la telefon macar cat sa dam un mesaj. In zadar s-a tot plimbat ca n-am gasit nimic. Am mancat cate ceva (smochine, eugenii si ceai cald) si in admiratia varfului Puru de 2049m, l-am lasat pe acesta in spate (adica spre Ranca si pasul Urdele) si ne-am hotarat sa continuam planul nostru spre Tarnov. Bine ca i-a trecut durerea Danei si acum putea sa urce mai bine. Am vazut drumul pe care trebuia sa mergem si care ocolea pe la nord varfurile maxime. Era plin de zapada si mi s-a parut mai usor direct pe muchie in sus. Personal am vrut sa merg in stil de iarna fix pe muchie. Am vazut o constructie in varful pantei (aparent in varf) si am fixat-o ca tinta pana am ajuns la ea. Urcusul e destul de lejer si constant.



Aici vedem ca mai este o casa pe dreapta muchiei si varful este si mai sus. Asa ca urcam pana in punctul cel mai inalt de unde vedem alte doua cladiri in fata si o mica momaie care pare sa arate varful. Ne oprim la ultima cladire pentru anumite necesitati si langa momaie fac o poza considerand aici ca fiind de fapt punctul cel mai inalt al vf Bou de 1908m. De aici incepe peisajul de iarna si avem de-a face cu adevarate culmi inzapezite. Mai coboram un pic pe culme si dam de doua momai langa care facem o poza de grup. Momaile marcheaza varful Turcinul Negovanului de 1963m.





Gasim si semnal la mobile si ne anuntam familia ca suntem ok. Lola incepe sa dea semne de oboseala, dar nu se lasa batuta. Cateodata se face ghem sa se incalzeasca si apoi vine alergand dupa noi. Zapada si cheful de joaca o revigoreaza mereu.
Aparatul foto accepta sa mai faca o singura poza si dupa aceea voi folosi aparatul Danei. De la ultima momaie coboram pana in ultimul varf al muchiei de unde va trebui sa luam decizia pentru traseu in continuare (ora 15.00).

Speram la o varianta mai usoara de coborat spre valea Latoritei si imensa caldare de sub Saua Negovanului mi-a taiat orice speranta. Era prea devreme sa ne intoarcem (15.15) si Piatra Tarnovului inca tentanta. Coboram putin spre Saua Negovanului si ma opresc sa analizez situatia. Nu este chiar ce mi-am dorit. In sa este o cornisa imensa spre nord si scoate din calcul orice posibilitate de coborat prin caldare. Avem o singura varianta: sa urcam pe deasupra cornisei din sa si apoi a cornisei formata pe muchia spre Negovanu, sa ajungem in varf si de acolo pe piciorul nordic spre stana (picior numit muntele Holuzu).




Dana ma lasa sa fac urme prin locurile cele mai sigure. Experienta ma ajuta sa evit cornisele si sa urc prin zona unde se vad pietre. Stiind ca la urcus se simte altfel efortul, stabilesc un ritm lent si constant de urcat care ne tine pe toti trei la cativa pasi unul de altul.
Inainte de varful Negovanu vedem varful Nedeia (2130m) in continuarea crestei acoperit de o superba fereastra de lumina. De asemenea ne uitam inapoi spre saua Negovanu si observam ca sub ea se desfasoara in toata frumusetea urmele a trei-patru avalanse.



Inainte de varf (cca 2060m) incepem sa coboram pe piciorul Holuzu. Tin cat mai mult linia de muchie pana ce vedem Piatra Tarnovului. Luasem decizia sa renuntam la a urca prin ea fiindca era destul de tarziu (17.00) si coboram pe picior spre saua Gropitei. Aceasta era pe harta fix inainte de urcusul spre Tarnov si speram sa gasim intersectia de marcaje (PG pe care urma sa coboram noi spre Latorita, PA si PR prin Piatra Tarnovului). Coborasul este frumos si de cateva ori ne afundam in zapada printre jnepenii ce imi aduc aminte de Norvegia.





Lasam niste stane in dreapta si curand intram in padure si dam de marcajele PA si PG. Foarte bine!!! Acum mai avem de gasit intersectia. Mergem pe drum pana vedem ca dispare PG al nostru. Ne oprim sa mancam ceva fiindca stomacul Danei incepe sa comenteze. Primul lucru de mancare gasit in rucsac este un cozonac si nu avem decat sa ne cinstim toti trei cu ceva cozonac. Ce o fi gandind Lola ca e asta? Oricum la cata foame avea in ea, inghitea pe nerasuflate :). Dupa masa incepem sa coboram prin padure si avem de balaurit. Gasim un forestier in jos si ne afundam imediat in padure. Scot harta ca sa evaluez situatia. E destul de bine fiindca nu avem rupturi de panta pana la Latorita. Dana e de acord sa coboram direct pe panta. La un moment dat vad un forestier care face stanga si iese intr-o alta defrisare. Aici se lumineaza peisajul si vedem forestiere care ne tot duc in jos. Din cand in cand vad niste marcaje de la un concurs mai vechi de moticiclete/ATV/ski-jet (am recunoscut dupa insemnul ATM) si pornim la vale pe aceste semne. Forestierele trebuiau sa duca cumva la drum. Asa si este si in curbe stranse coboram pana la drumul din vale in locul numit "La vila". Este de fapt o casa mare parasita care probabil a fost cabana cuiva.



E ora 19.15 si nu stim cat mai avem de facut pana la Petrimanu. Oboseala isi spune cuvantul la Dana si la Lola. Catelusa porneste inainte si ne asteapta doar in momentele in care nu ne mai vede absolut deloc. Dana incepe sa "planga" ca mai avem foarte mult de mers pe forestier si vine noaptea. Eu ma uitasem inainte pe harta si estimasem undeva pe la 7-8 km. Asta insemna 2 ore de mers in conditii de oboseala. La urma urmei nu ar fi mare problema fiindca am ajunge pe la 21.30 cel tarziu! Eu preiau aparatul si fac cateva poze la stancariile si la cascadele de pe ambele parti ale vaii. Nu prea mi-au iesit poze clare si de aceea nu va pot arata cum se vedea atunci. Cert e ca pe la ora 20.00 incepe sa se intunece si asta ne mai incetineste un pic mersul. Peste o jumatate de ora este intuneric aproape total si mergem incet pe drum. Speranta ne vine cand zarim luminile de la baraj in jurul orei 21.00. Dana e pesimista din cauza oboselii si tot imi spune ca mai avem 3-4 km de la baraj si ca e obosita. Ii fac o bucurie cand ajungem la baraj pentru o mica pauza si citesc pe baraj cat mai avem: 900m. Isi revine instantaneu si dupa o pauza de 5 minute pornim pentru ultima bucata de drum. Intr-adevar peste mai putin de un km si 15 minute de mers suntem la cabana. Eu ma duc sa pun caloriferul in priza si cabanierul ii spune Danei ca era cat pe-aci sa cheme Salvamontul pentru noi. Parca am fi facut cine stie ce ca am venit la ora aia! E suparat pe noi si ii spune ajutorului sau ca el nu ne va mai primi in cabana. Ma rog era si el obosit si probabil se astepta din partea noastra la ceva pantofareala prin zona, nu la tura asa de lunga. Ne facem cate un dus rapid, mancam putin de seara si pe la 22.30 ne bagam in pat la somn.

Ziua 2 - 9.04.2010

Ne trezim cam pe la 9.00, mancam ceva de dimineata si ne ducem sa platim cazarea si sa ne luam ramas bun de la gazde. Cabanierul nu vroia sa ne vada (!!!) si un baiat de la cabana ne-a spus ca datoram 200 de lei. Parca erau 160 dupa ce e afisat pe site!!! Ma rog platim un pic dezamagiti si ne indreptam spre masina. Doar Lola ne inveseleste si vrea sa se joace mereu cu noi. Ajutorul cabanierului e foarte de treaba si ne descrie drumul pana la Galbenu si spre cascada Moara Dracului. Eu vroiam sa ne intoarcem acasa cat mai repede ca sa imi finalizez bagajul fiindca a doua zi dimineata plecam in Norvegia. Cu juma de gura accept sa mergem spre cascada pe unde mai fusese Dana acum cativa ani. Oprim peste cateva sute de metri pentru cateva poze si pentru schimbul lichidului de parbriz (care nu face fata la 0 grade desi scrie pe el -20 si ceva) si ne oprim la primul pod suspendat peste Latorita. Ne echipam putin, trecem podul si urcam pe scarile amenajate prin valea abrupta si pe alocuri taiata de saritori. Dana mai vazuse locurile astea si ma lasa mai in urma sa fac poze. In 20 de minute ajungem la barajul ce strange apele de pe aceasta vale.






De aici e nou si pentru Dana si totusi inainteaza cu teama. Canionul e ingust si totusi accesibil. Pe stanga se formeaza o adancitura sub stanca si ma bag pana in capatul ei. Imediat dupa ea apare o perdea de gheata superba. Coloanele de gheata se prelungesc pana in firul apei facand imposibila inaintarea pe stanga pe sub perdea. Vad o solutie in dreapta care incepe cu alte doua intranduri in care ma duc pana in capat. Intr-unul din ele un perete e acoperit cu o platosa de gheata impresionanta.





Dupa cum arata, galeriile par a fi sapate in calcar si par sa duca undeva spre centrul Pamantului. Sa fie intrari pentru pitici sau pentru spirite asemanatoare celor care traiesc in Islanda in pietre?
Mai urcam un pic si Dana se opinteste la o urcare prin zapada pe un bustean imens prabusit pe firul vaii. Ma indeamna sa urc mai departe si pornesc la vale inapoi. Coboram amandoi si mai fac cateva poze la valea pe care am fost. Incepe sa ma intepe un pic genunchiul drept la coborare si de aceea incetinescun pic ritmul.

Revenim la masina cam pe la 11.40 si pornim mai departe in sus spre lacul Galbenu blocat de un frumos baraj. Inainte de baraj cu vreo 200 de metri lasam masina fiindca se strica drumul si urcam pana la baraj. Dana ma asteapta la capatul barajului si imi arata niste trasee pe partea cealalta a lacului. Se astepta sa fac doua poze si gata (fiindca pe ea nu o impresioneaza barajele). Credea ca si pentru mine e la fel! Eu am parcurs barajul si apoi am intrat putin pe drumul pe care mi-l aratase ea ca sa fac poze din amonte de baraj. Am revazut si crestele Parangului cu ocazia asta. Lacul este pe jumatate inghetat si in anumite locuri gheata e sparta si s-au format placi. Limita superioara a nivelului apei este 307 metri (cred ca asta e inaltimea totala a barajului).



M-am intors la masina si am pornit inapoi spre barajul Petrimanu. Aici Dana a zis sa oprim (tot din acelasi motiv, ca sa vad eu barajul) si dupa ce mi-a aratat niste poteci pe partea cealalta a barajului, nu m-am putut abtine sa nu intru pe poteca respectiva pana la capatul ramurii partial inghetate a lacului sa vad de unde vine acea apa (dintr-o vale pierduta spre creasta muntilor Latoritei). Am mai facut ceva poze si m-am intors la masina.





Pana sa ma schimb de bocancii de iarna, vine cabanierul cu ajutorul lui cu masina. Ne dojeneste fara motiv pentru seara anterioara si pana la urma isi da seama ca "avem ceva probleme cu capul" de ne bagam asa peste tot, ne impacam pana la urma si ne ureaza drum bun spre casa. Asta si facem si pornim cam pe la 13.30 spre casa. De data asta am vazut si eu cheile Latoritei pe lumina si drumul cunoscut ne-a dus prin Brezoi, Valcea (cu un ocolis prin oras), Dealul Negru si Pitesti pana acasa unde am ajuns in jurul orei 18.00. Am trecut pe la ai mei sa iau ce mai aveam pentru bagaj si apoi pe seara (cca 21.00), mi-am finalizat bagajul si ne-am retras la somn fiindca a doua zi aveam trezirea la 4.00 (avionul trebuia sa decoleze la 7.05 si a avut ceva intarziere datorita conditiilor meteo; asta e alta poveste).

Asa ca sfarsitul vacantei s-a terminat cu o tura frumoasa si interesanta in conditii de trei anotimpuri (iarna, primavara, vara).

Drumuri faine si placute prin orice munti!!!