marți, 25 august 2020

Vârghiș-Harghita Mădăraș-Sovata-Praid 14-17.07.2020

Nu m-am mai văzut de mult cu Ioana P. și parcă ne-ar prinde bine câteva zile să mai povestim. Eu tot am planuri să merg în nordul Harghitei și, în momentul în care îmi spune de Cheile Vârghișului, cuplez imediat la idee. De mult timp vreau să ajung și se pare că acum e momentul... Negociem (de fapt nu negociem, mai mult o informez la cât ajung cu trenul) locul întâlnirii și acesta va fi la jumătatea distanței dintre noi, la Miercurea Ciuc. Cam la fel de mult facem amândoi, eu cu trenul de la București și ea cu mașina de la Bistrița. Avem liber câteva zile, în timpul săptămânii și Ioana lasă în grija mea să găsesc locuri de vizitat. Cei care mă știu mai bine își dau seama că atât mi-a trebuit. Am lăsat toate și m-am pus pe căutat locuri de văzut în așa fel încât să facem un circuit. Cu puncte pe care nu le-a văzut Ioana, cu puncte pe care nu le-am văzut eu. E tare interesant să explorezi, la început virtual, locuri de la tine din țară :)! 

Ziua 1 - marți 14.07.2020

Să pornim la drum... Cam pe la miezul zilei pornim amândoi de acasă spre Miercurea Ciuc. Până acum nu m-a interesat de unde vine denumirea și acum, fiindcă ne întâlnim acum, aflu că Miercurea Ciuc (Csikzsereda) vine de la târgul care se organiza miercurea, aici, în centrul comitatului Ciucului. Ar fi câte ceva de văzut și aici (Muzeul Secuiesc al Ciucului din Cetatea/Castelul Miko, 1623-1631) și noi vom porni la drum ca să vedem ceva și în seara asta. Spun ”seară” fiindcă la 16.40 ajung cu trenul și în câteva minute Ioana apare cu mașina în fața gării. Fain momentul revederii :)!


Punem primul punct pe Waze: fabrica de bere artizanală Csikisor! Lăsăm Jigodin Băi pe stânga, trecem Oltul în Sâncrăieni și încă o dată în Sântimbru și vedem un indicator de monument istoric la dreapta. E vorba de doar 400 de metri până la ansamblul conacului Henter (sec XVII-XIX). Intrăm cu mașina prin poarta barocă de sec. XIX la intrarea domeniului înconjurat cu un zid de piatră. Clădirea conacului, de sec. XVII-XVIII, este în restaurare. În această clădire a jurat credință nobilimea din Ciucul de Jos față de imperiul austriac după înnăbușirea mișcării antiaustriece. Au valoare artistică blazonul familiei și stâlpii târnațului și, constructiv, cele două coșuri de încălzire a clădirii. Pe unul din ele chiar stă cocoțată o barză... Dăm roată clădirii și plecăm mai departe spre Sânsimion unde GPS ne va duce, peste calea ferată, la fabrica de bere artizanală (manufaktura) Csikisor.




E închisă și ne promitem că vom veni când se va deschide. Fac câteva poze și pornim spre unul din obiectivele cele mai cunoscute din zonă. 


De fapt sunt două și insist să le vizităm pe amândouă. După Băile Tușnad facem stânga în Bixad și urcăm spre Balvanyos. Nu mergem în stațiune și, după un drum cu multe serpentine și gropi (se poate merge decent cu 30-40 km/h, ajungem la intersecția unde lăsăm în dreapta drumul spre stațiune și mai avem 7 kilometri până la lacul Sfânta Ana/Szent Anna to. După 5 kilometri pe care ne intersectăm cu niște bicicliști ajungem la locul de parcare. Lăsăm mașina acolo și dăm să mergem întâi spre tinovul Mohoș. Vine la noi un nene care ne spune că e ghid aici și că, deși i s-a terminat programul (e trecut de ora 18.00), vine cu noi să ne explice una-alta. E un nene foarte fain cu care vorbim extrem de multe lucruri. Și ne arată multe lucruri fiindcă ne vede interesați de loc și de biologia lui. Astfel aflăm la un moment dat diferența dintre tinov și mlaștină, aflăm că apa pe care mergem noi are aciditate foarte mare și din acest motiv nu cresc prea multre plante, că ochiurile de apă pe lângă care trecem au uneori și 15-17 metri adâncime, că sunt mai multe specii de plante carnivore din familia Drosera și artista principală este roua cerului (Drosera rotundifolia) și multe altele. Omul stă cu noi atât cât vrem să stăm pe acolo și asta îl face extrem de plăcut!










Ne conduce până la mașină și colegii lui ne anunță, cu părere de rău, că nu mai putem coborî la Sfânta Ana fiindcă s-a terminat programul. Vorbesc ceva în ungurește și apoi vin la noi. ”Vă vedem interesați. Avem drum cu mașina și vă ducem noi până acolo.” Ce poți să mai zici? Vine cu noi ghidul de la tinov și cu încă un ranger. Ne opresc într-o curbă și ne spun să mirosim în găurile marcate cu galben în parapetul de piatră. Prima dată nimic... ”Mai jos, mai jos...” În partea de jos ne mută nasurile din loc. E hidrogen sulfurat înțepător care vine din adâncuri. E normal fiindcă aici există activitate vulcanică chiar dacă vulcanul Ciomatu nu mai este activ. Coborâm la lac și mai povestim câte ceva acolo. Oamenii au atâta răbdare cu noi de parcă ne vine să îi mai ținem să ne povestească una-alta. Dar nu putem exagera! Urcăm spre mașină și mai sunt doi turiști cu un copiluț în cărucior. Urcă ei în mașină și noi vom ține căruțul în spate în bătaia vântului. E foarte fain, parcă simți cum iarna te trage cu sania la deal să te mai dai încă o dată. Fiindcă iarna pe drum se coboară cu sănii (altfel de ”sănii gri de os pe pante”). Le mulțumim tare pentru omenie și pornim mai departe pe înserat (circa 20.00).

Ne ghidăm cu GPS-ul până în Vârghiș (cu oprire la un magazin să luăm câteva beri Csikisor) și intrăm pe drumul îngust, la început asfaltat, care ne va duce la intrarea în cheile Vârghișului, la punctul de vizitare (13 kilometri din Vârghiș). Sunt câțiva cai care ne vor ține companie peste noapte... Mâncăm ceva lângă mașină și nu mai punem cortul. Avem destul loc să dormim în mașină, în umbra copacilor de pe malul apei. 



Ziua 2 - miercuri 15.07.2020

Am vrea să ne trezim mai târziu și lumina ne ridică destul de repede în picioare. Mâncăm ceva, ne echipăm și la drum. La pod și la punctul turistic vedem taxele de intrare: 5 lei/persoană, 5 lei/mașină. Doar că nu avem cui să dăm banii. Găsim o hartă a cheilor și ne va fi de folos în explorare și mie, acum, când vă scriu!




Trecem de barieră și peste puțin timp avem un gard ce pare să aibă sârmă electrică. Îl ocolim pe dreapta prin poiana largă numită Sub Piatră și în stânga avem vârful Malul de Jos (930m) în care se văd primii pereți. E doar o introducere la ce urmează. În poiană se pot pune corturi cu condiția păstrării curățeniei (e un țarc de gunoi aici, dar nu vine mașina de gunoi! Deci luați-vă gunoiul cu voi înapoi!). Din poiană intrăm în pădure pe marcaj CA și trecem apa peste primul din cele nouă poduri. Pe unele din ele e restricționat accesul peste o anumită greutate. Sunt mai fragile și în plan a fi reparate. Urmează alt pod și multe peisaje care te îndeamnă la poze. Peste vreo jumătate de oră de la primul pod vedem pe dreapta, în luncă, niște mese de lemn și în perete, în spate pare să fie o grotă. Inițial vrem să trecem apa și vedem mai în față un pod. Vom trece pe acolo. dar până la pod, în stânga bolovanului mare pe care e fixat podul, este o intrare de peșteră. E vorba de peștera Șura Cailor în care eu abia aștept să intru! Punem frontalele, înaintăm un pic în galeria principală și Ioana ar vrea să iasă. OK! Eu explorez o galerie îngustă și cu tavanul destul de jos. Are două variante care mă scot în amonte de galeria principală, deasupra unei săritori. Îmi face Ioana niște poze și revin la galeria principală să ies. Ea vorbea cu doi turiști care voiau să intre. Intru cu ei (”da' nu stai mult!”) pe galeria principală, trec de găurile unde ne oprisem noi și avem un pasaj pe care trebuie să trecem pe vine/pe burtă. Este ok și ieșim într-o sală mare (circa 25-30 de metri) pe care o explorăm în totalitate. Sunt tot felul de forme pe pereți și nu implică mișcări complicate. Regăsim ieșirea și mergem la Ioana care ne așteaptă. Între timp ea intrase puțin și în peștera cealaltă.



















Evident că vreau să merg și în peștera de pe partea stângă a apei! Par enervant când insist așa și sincer, nu mă interesează. Dacă merg într-un loc vreau să văd, să explorez cât mai mult din acel loc. E posibil să mai ajung curând, e posibil să nu mai ajung niciodată! Urcăm pe două scări de fier (cu ceva poze) și intrăm în arcada mare a peșterii Orban Balasz/Peștera 14 din Cheile Vârghișului sau Peștera Mare de la Merești. Are 1578 de metri lungime, 60 de metri denivelare totală, 20 de metri denivelare negativă. Aici puteți vedea harta peșterii. Ioana nu prea ar vrea să intre fiindcă miroase destul de înțepător și evident că nu e obligată să exploreze. Eu urc în partea dreaptă a intrării într-o cameră de unde mirosul e din ce în ce mai pregnant. Pe hartă se numește Sala Caldă și în ea, pe tavan, este o colonie de câteva mii de lilieci (miroase de la guano). Revenim la intrare și mă tentează o galerie în partea stângă a intrării. Aceasta ne duce în sala Elisabeta unde avem o fereastră spre exterior și apoi în Sala Semănătorilor. Pe un perete este montată o placă ce marchează centenarul lui Orban Balazs (1990). Pentru Ioana e destul și mă va aștepta în sala largă de la intrare. Eu mai continui pe ceea ce pare a fi galeria principală încă vreo 30-40 de metri până în zona Lăzilor. Sunt niște pietre mari și umede pe care trebuie să urci pentru a merge mai departe. Urc pe primele două și văd că galeria continuă cu o coborâre destul de abruptă. Deci pas! Mă întorc la Ioana fiindcă nu mai simt înaintarea ca fiind sigură singur și fără echipament specific. Sunt mulțumit de explorare și mergem mai departe prin chei, pe același marcaj CA.









Revenim la marcaj și ne întâlnim cu cei doi colegi din Șura Cailor care nu mai continuaseră și se întorc. Suntem singuri pe aici și doar de la capătul cheilor vom mai vedea alți oameni. Încă vreo 20 de minute trecem peste poduri sau podețe suspendate (le uităm numărul) și la un pod ce trece pe dreapta apei (dreapta geografică) vreau să fac o mică ieșire din potecă, după capătul podului. Foarte aproape este ponorul Nagyponor. Apa pare să staționeze și de fapt intră în pământ. Bănuiesc că iese prin izbucul Felso Yzkelet de mai jos (spun asta de pe hartă!). 






Continuăm pe podețe, printre pereți înalți modelați de apă, pe poteci suspendate cu bare de protecție, pe zone cu rădăcini groase și ieșim din chei după niște mici cascade (13.00). Aici este o poiană largă cu o căbănuță a rangerilor, ceva hărți și mici panouri explicative. Facem pauză de masă și orientare (de asta se ocupă Ioana) și poteca ar părea să meargă puțin în amonte până în prima șa și apoi pe culme înapoi, paralel cu cheile. 






Ajungem la o casă cu un foișor în care e un grup de adulți și câțiva copii. Îl recunosc pe Török János - Joe Indianul, pentru care am un deosebit respect. E unul din cei mai buni alpiniști români din prezent! Doar ne-am întâlnit ocazional și acum avem un pic de timp să stăm de vorbă. Mă recunoaște după tricoul cu Maraton Apuseni și vorbim ca vechi prieteni. E din zonă și veniseră la cățărat pe vreunul din pereții din chei. Când îl întrebăm de Gaura/Peștera Tătarilor ne dă indicații și ne spune că este foarte posibil să ne vedem pe acolo fiindcă vor să se antreneze la un perete din apropiere. Îi spunem pe unde vrem să ne întoarcem și ne arată o potecă ce ajunge mai repede în marcajul nostru BG de pe culme. Mulțumim și suntem tare bucuroși de revedere. 

Urcăm pe poteca indicată de el și apoi la dreapta urmăm drumul pe care vedem uneori marcaje BG. La un moment dat, prin căldura lipicioasă, Ioana vede niște ciuperci albe în dreapta. Sunt iuțari (Ioana cunoaște ciupercile) și va aduna câțiva pentru o mâncare (vom fi mereu în alergătură și uităm de ele 😒). Drumul ne scoate într-o poiană largă (Poiana Pietrii) și face ușor dreapta spre chei. În stânga lăsăm vârful Mal (931m) și trecem peste Șanțul Tătarilor care coboară dinspre Mal spre Dealul Pipașilor (746m). Sub treapta stâncoasă (Șanțul Tătarilor) e o coborâre abruptă prin pădure și Ioana merge tot înainte pe Pârâul Domnilor până în marcajul CA pe care am venit. Eu urmez marcajele BG pe Potca Pionierilor care mă duce suspendat pe brâne stâncoase până în CA, ceva mai sus de intrarea în grote. Abia aici vedem lume mai multă... Intuitiv stabilisem aici să ne oprim pentru regrupare și plecăm mai departe doar după ce suntem amândoi aici. Peste câteva zeci de metri ne oprește un ranger cu chitanțier. Ia banii unui grup și apoi nouă, așteptăm să plece ceilalți și întrebăm de Peștera Tătarilor (nu puteam să plecăm fără să ratăm acea frumusețe). Rangerul se uită la noi și ne explică cum să ajungem pe poteca nemarcată. Motivul este foarte simplu: intrarea este deasupra peșterii Șura Cailor și, din neglijență, unii ar putea dizloca pietre care pot accidenta pe turiștii care intră în Șura Cailor!












Urmăm indicațiile lui Joe și ale rangerului și urcăm, abrupt și expus, pe rădăcini și stânci, până la o brână care ne duce fix la... Peștera Tătarilor. Este superbă! În timpul ultimei glaciațiuni apa/gheața era până aici și a format cele două tuneluri paralele. Nu vreau să îmi imaginez forța apei în acele momente... Ne facem zeci de poze fiindcă este un loc extraordinar de fain și parcă nu ne-am mai lăsa duși... Înainte de plecare explorăm puțin și peretele de deasupra cavității, vedem ceva trasee pitonate și un ”cățărător” solo :)!







Ieșim în poteca ușoară și peste câteva zeci de metri vedem echipa lui Joe pe un perete în dreapta. Ne uităm un pic la ei și parcă am cățăra și noi. Cum pentru mine nu au papuci așa de mari (că doar au venit cu copiii, nu cu lungani!), găsesc niște papuci pentru Ioana și va urca ea! Așa de faini sunt Joe și colegul lui de numa-numa! Le mulțumim tare pentru sfaturi și suport la cățărare și mergem mai departe spre mașină.



La mașină ne spălăm la râu (e foarte cald!; eu chiar mă spăl total nud, nu se supără apa!), mâncăm ceva de prânz și apoi pornim mai departe.

Prin Vârghiș, Satu Nou, Ocland, Crăciunel Merești, Lueta, Minele Lueta și Vlăhița ieșim în DN 13A. Drumul este foarte pitoresc, mai ales până la Ocland până unde și semnalul de la telefon cam lipsește. De la Ocland în nord este o zonă destul de populată și plină de case. Facem stânga pe DN și apoi dreapta urmând indicatoarele spre stațiunea Harghita Mădăraș (e diferită de Harghita Băi). Printre case și pe asfalt urmăm săgețile și la capătul caselor dispare asfaltul și avem drum de piatră. Cam devine stresant pentru Ioana care are mașina nouă și trebuie să aibă cât de cât grijă de ea. Drumul urcă aproximativ drept spre buza fostului vulcan Vârghiș și apoi, în serpentine repetate, urcă pe partea stângă a fostului crater. De multe ori pe drum trecem printre trovanți sau printre roci vulcanice închise la culoare. Chiar și așa, ca informații primare, tare mă bucur în sinea mea că folosesc informațiile de la cursul de geologie și nu l-am făcut chiar degeaba. Chiar acum ne dăm seama de vorba aia celebră: geografia (geologie, petrologia, meteorologia etc) se învață pe teren, nu în sala de clasă! Până acum în afară de Ciomatu văzut fizic nu mai știam de altceva ca fost vulcan la noi în țară. Doar în teorie lina vestică a Carpaților orientali știam că e de origine vulcanică. Acum vedem și vârful Harghita Mădăraș care e tot parte dintr-un fost vulcan, curând voi merge și mai la nord unde este activitate vulcanică (mofete, gaze subterane, ape termale etc). 

În fine! Drumul ne duce în centrul mini-stațiunii Harghita-Mădăraș, la circa 1650 de metri altitudine! Este ora 18.50 și destul de răcoare. Ioana are grija locului unde vom dormi. Nu vrea să rămână în zona asta unde pare să fie pericol de urs și în plus, nu știm cum este drumul la vale. Dacă până acum am avut ceva emoții, și la vale e posibil să fie la fel. Dar vedem un capăt de asfalt și pare să fie drum mai bun! Grija tot rămâne! 

Fac poze la indicatoarele și hărțile de aici (doamne, câte trasee se pot face, mă tentează să vin câteva zile doar pentru a merge pe traseele astea, multe în circuit!) și pornim fără alte echipamente spre vârf. urmăm marcajul TA (30 de minute) și lăsăm în dreapta BA spre Harghita Băi și CA spre comuna Racu. Trecem prin partea de sus a poienii ce conține tinovul Seche și urcăm pe vârf unde sunt multe monumente funerare. Vârful, de 1801 metri, este cel mai înalt punct din munții Harghitei. Așa că, în lista munților din România, pot să mai trec încă un munte pe care am ajuns. Nu că aș ține eu neapărat să ajung pe toți, dar ar fi o idee :)! Cum am spus de mai multe ori, întâi să ne cunoaștem țara și apoi să mergem și în alte țări. Dar, de ce aș fi ipocrit, am fost și în alte țări pe munte pentrua mă convinge de vorba asta! 

Pe vârf nu cred că a fost cimitir fiindcă observăm pe monumente că sunt datate din 2010 încoace. Tind să cred că de atunci a cam început construirea lor pe ceea ce e numit ”Muntele Sfânt al Secuilor”. Se spune că atunci când au venit la noi, secuii au urcat aici și au văzut întregul lor ținut. Denumirea ar mai veni și de la faptul că ”aici ar fi existat încă din sec. XII o capelă la care, de prin sec XVII – atestat, anul 1643 – secuii veneau în pelerinaj; cum o fac și în zilele noastre, deși capela nu mai există.” (sursă: Munte și flori).

Noi ne învârtim puțin pe aici, studiind și imaginile panoramice și apoi coborâm, până la 20.25 la mașină.















Bun, pornim la drum și începe agitația. Ioana vrea să coborâm undeva la civilizație și ne bucurăm de asfaltul bun, chiar dacă avem multe serpentine. Ceva mai jos, în Izvoare, ar fi un parc de animale sălbatice. Acum nu mai avem timp de asta, grija noastră e alta... Coborâm în Subcetate și de aici spre Odorheiu Secuiesc. Ioana știe de varianta (să îi spunem centură) care ocolește orașul și apoi urcă prin Bisericani, Corund și Ocna de Sus spre Praid. Ioana tot insistă să găsim un camping sau o poieniță unde să punem cortul și cele mai apropiate campinguri sunt de la Praid spre pasul Bucin (dar acolo e numai pădure) și în Sovata. Doar că sunt campinguri de căsuțe, nu și de cort și asta nu aveam de unde ști. În Sovata chiar găsim cu greu poarta închisă a campingului și urcăm la complexul Eden unde pare să fie un alt camping. O tanti de la recepție ne spune că e închis și (cel puțin Ioana) suntem plini de nervi că nu am găsit unde dormi. Stăm în mașină fiindcă nu găsim soluție și vine la noi un băiat care ne întreabă de cazare. Imediat zicem ”da” și îmi arată o cameră (foarte mare, două paturi, baie, balcon, frigider) la 200 de lei. Da, o luăm! E târziu și ne băgăm la somn!

Ziua 3 - joi, 16.07.2020

Dimineață avem o cu totul altă stare de spirit și avem chef de explorat partea naturală a stațiunii. Cum zona lacurilor și a muntelui de sare este punctul forte, Ioana caută drumurile care să ne ducă cât mai aproape de lacul Ursu. Recunosc, logica mea îmi spunea altceva când văd pe ce drumuri ne duce mașina. Și de fapt se dovedește a fi mai bine fiindcă ideea mea de a merge pe jos la lacul Ursu este greșită. Pe acolo merge toată lumea și, ceva mai încolo, vom vedea cât de agitat e totul! Așadar predau cheia și, după o poză la pensiune, mergem ghidați de GPS pe strada Stejărișului. Aplicația de pe telefonul Ioanei ne arată potecile pe care trebuie să mergem mai departe.


Intrăm prin capătul cel mai de jos al pârâului sărat care se formează în muntele de sare, trece prin lacurile Verde, Roșu, Ursu și Aluniș (Mogyoros) și apoi coboară în câteva sărături și mai departe se pierde printre case în pârâul Sovata. După sărături urmăm traseul turistic amenajat spre lacul Mierlei (unde deja sunt oameni care fac baie) și urcăm la turnul Belvedere unde doar eu urc cele șapte niveluri ale turnului construit în 2010. Pe aici găsim marcajele Via Transilvanica pe care mi-am propus, undeva în viitor, să le urmez de la un capăt la altul. Revenim la lacul Mierlei și continuăm până la lacul Șerpilor care este mai mult o mlaștină cu ponton circular. De aici mai urcăm puțin și apoi, după un loc de odihnă, coborâm la marginea lacului Ursu. E înconjurat și pe aici e foarte multă lume (pentru noi!) la promenadă. Așa că facem stânga spre lacurile gemene Roșu și Verde și ne oprim la Muntele de Sare. Față de alte zone sărate aici nu e mare lucru și totuși formele de sare sunt impresionante.






























Trecem pe lângă lacurile gemene și ursu și coborâm la lacul Aluniș (Mogyoros). Tot repet denumirea maghiară fiindcă e numele unui cartier din București! Facem câteva poze la lac (e închis publicului) și pe lângă pârâul sărat coborâm la un izvor (de fapt e o conductă spartă) și la locurile cu sărături pe unde intrasem în traseu. De aici urmăm poteca ”descoperită” de noi mai devreme până la parcarea unde lăsasem mașina. Mie mi-a plăcut mult și probabil că voi mai reveni. Mi-au mai rămas de parcurs două trasee ecoturistice, lacul Paraschiva, lacul Tineretului (nu e cel din parcul lângă care am locuința în București!) și cine știe ce voi mai descoperi la o revenire în Sovata (poate mocănița sau locul unde ”face Nicu armata!”).










Ne urcăm în mașină și mergem în Praid pentru ultimele vizite de astăzi. Eu aș vrea să văd vestita salina de la Praid despre care se spune că ar fi printre cele mai mari din țară. Dar, ca și la celelalte saline, coborârea se face cu microbuz și ca urmare miroase destul de mult a combustibil. Deocamdată o las pe Ioana să mă ducă unde știe/vrea ea. Trecem de stația de autobuz pentru salină, un băiat vrea să ne ”ajute” cu parcarea și doar îl întrebăm cum ajungem la muntele de sare. ”Cam un kilometru mai în față!” Așa că mergem până la el, lăsăm mașina pe marginea drumului (nu e umbră pe nicăieri) poze într-o curte niște pitici (mai mult de șapte; îmi amintește de versul ”erau mici... dar erau șapte!”), plătim 8 lei de persoană și intrăm pe circuitul Muntelui de sare prin aval. E o intrare și prin amonte! Fosta mină, izvoare de sare, ciuperci, diverse forme, zone de exploatare mai mult sau mai puțin legale, podețe, apa dulce peste muntele de sare, mici zone de tratament, întoarcere parțial pe altă rută decât la dus... 































La final ieșim spre mașină pe lângă clopotul folosit pentru semnalizări.


Ar mai fi un ultim autobuz care coboară în salină și Ioana mă întreabă dacă vreau să merg și mă așteaptă. Deși voiam să merg, refuz oferta fiindcă nu îmi place absolut deloc să fiu pe grabă. Fiind ultimul, probabil că vor grăbi la ieșire și deja sunt sătul de graba continuă. Așa că îi propun să mă lase în gara Reghin care este, cu aproximație, în drumul ei și de acolo voi lua trenul spre București. 

Facem cam o oră până în Reghin, ne mulțumim pentru tură și companie și sperăm să ne revedem cât de curând în alte ture. Am câteva ore de așteptat, îmi iau bilet la un tren de noapte (19.44-04.31) care merge spre Mangalia și mă bucur de o bere, niște Nestea și niște croissante, cum făceam acum 11-12 ani cu colegii pe teren (unde lucram atunci). În Deda vom sta vreo jumătate de oră (se unesc vagoanele cu trenul ce vine de la Satu Mare) și mă bucur de lumină pe tot defileul Mureșului până la Toplița. Cam asta voiam să văd pe lumină, acum merg liniștit spre casă...


 
Ziua 4 - vineri 17.07.2020

Normal nu aș mai fi pus o zi separată dacă nu făceam și o plimbare matinală... Ajung la 04.30 în București și până la 5.00, la primul metrou sau autobuz (în afara celor de noapte), mai am de așteptat. Sau nu! Cam o jumătate de oră aș face pe jos prin Herăstrău până la stația de metrou Aviatorilor. Așa că... la pas pe aleile cunoscute, pe lângă lac, pe Insula Trandafirilor, pe lângă păuni și teatrul de vară, pe lângă statui și grădina japoneză până la intrarea principală a parcului unde cobor la metroul care mă duce acasă!





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu