Tineretului 18.11.2018

Istrița 15-17.11.2018

Aveam o restanță/un loc de cercetat aproape de Adi și, fiindcă nu ne-am văzut de mult timp, vom merge să rezolvăm treaba. Cumva combinăm și cu noua lui pasiune/nevoie, alergatul... Mai precis joi pe seară, după ce ajung la el, vom face o tură pe deal pentru mișcare (și văd puțin din ce folosește el pentru alergare: Strava, echipament, metode de alergare și respirație etc). 

De la gară până la el (ziua) descoperim o nouă cruce-monument aproape acoperită de tufe...

În ieșirea nocturnă (în care ne-am pornit cu greu din căldura casei în frigul de afară) vedem Buzăul și toată ”lumea de jos” și descoperim ceva roci noi cu forme inedite. Unele sunt mai jos în poze, altele așteaptă să fie descoperite...

Vineri se anunță vremea mai stabilă și, cu bunăvoința unui vecin de-al lui Adi, ajungem mai aproape de ținta noastră, ceva mai sus de Pietroasele. Știm drumul de altă dată și câteva ore ne vom învârti prin zonă, prin subteran (temperatură constantă) sau pe la suprafață (din ce în ce mai frig spre înserat, când revin și eu jos în centru).

Cum nu vine autobuzul spre casă, mergem repede cei câțiva kilometri spre casă...

Sâmbătă vremea se strică iarăși, semn că atât trebuia să stăm prin zonă...

Baraolt-Arcuș-Sfântu Gheorghe 9-11.11.2018

Baraolt... De la ce o veni numele? Aici se spune că ar veni de la ”bara” (baltă) și Olt (găsim o explicație asemănătoare și aici), aici se spune că ar avea legătură cu zeița vedică Bharati... Problema asta mi-o puneam și sus în poiana Benco și concluzia a fost că munții ”barează” Oltul înainte de a se întoarce pentru prima oară spre nord (drăguț de citit sau recitit Cartea Oltului).

Mai fusesem cu ceva ani în urmă pe culmea Baraoltului și acum Mihaela (Bacea) propune o tură aici fiindcă nu mai fusese. Mie îmi era dor de oameni frumoși și văzând cine vine, mi-a fost clar că merg. M-au atras și prețurile scăzute din zonă, și dorința de a-i vedea fiindcă o vreme voi fi plecat departe. Așa că vom fi 14 ”omuleți frumoși” (Dia, ce-mi place vorba asta auzită la tine) în trupă. O parte (două mașini adică) ajungem de vineri seara și a treia mașină sâmbătă pe la 10.00. Chiar când am terminat micul dejun la cazare, casa Szakacs din Arcuș! Să fac reclamă, să nu fac... Oamenii sunt faini și calculați (ardeleni doară!), casa e ”a bunicii”, caldă și primitoare. Și bunica, tanti Magda, gazda, e confirmarea locului. Nu știe ce să mai facă să ne simțim bine. Mai întâi seara a sunat după noi de nu știu câte ori ca să nu ne încurcăm, apoi ne-a prezentat casa și camerele de dormit (deși a fost casă de locuit, are baie separată pentru fiecare cameră, unele pe hol, altele în camere), ne-a dat de toate la masă cu uimirile de rigoare (că unii din grup beau cafeaua ”ca ceaiul, nu ca cafeaua”) sau cu bucuria limitată (că nu are mai multă dulceață), ne-a făcut rost ”apă de gură” (pălincă) de la un vecin (și asta ieftină)... Câțiva am fost cazați la mansardă/pod unde scara te provoacă mai ales dacă ai claustrofobie (nu ai ce căuta în camera asta) și restul la etajul 1. 

Destulă poveste, trecem la fapte... Sâmbătă în echipă completă mergem cu mașinile pe un superb drum din Sfântu Gheorghe spre Șugaș Băi (suntem revoltați puțin de taxa de curățenie de la ieșirea din oraș, adevărul e că acolo nu am găsit mizerie, ci pe drumuri neumblate de turiști, doar de localnici și vânători/pădurari). Drumul e nou asfaltat prin frunzăria galben-vișinie-maronie a pădurii de fag... o plăcere să mergi cu mașina, cu bicicleta sau pe jos... În mijlocul micii stațiuni locale lăsăm mașinile și pornim la drum pe TA spre vârful Görgő-csúcs (Vârful Ruloului)/Gurgău/Gheorghe de 1017/1018 metri. E al doilea vârf ca înălțime din Baraolt, nu înțelegem de ce nu apare pe multe hărți vârful Havad (primul ca altitudine). Drumul ne duce prin frunziș pe stânga pârtiei și ieșim la capătul de sus telescaunului. Data trecută mersesem pe PR pe pârtie și apoi la dreapta pe la Izvorul de Ochi.

Pe deasupra telesacaunului (pozele de rigoare) urcăm pe marcaje pe un drum forestier care ne tot duce până la Görgő csúcs marcat cu o bucată de lemn pe un copac. Alte poze cu borna (fericire să găsim borna). Fiona ne alintă cu felii de gutui cărate ”în secret” în bagaj. Ce surpriză plăcută!

Mai departe la drum ni se schimbă marcajul. Mai bine zis intrăm pe PR care ne duce pe culme pe un drum larg spre Havad. Ieșim la o zonă defrișată și primim din stânga marcajul BA. Vine dinspre Vâlcele. Pe hărți apare și un marcaj CA care vine de pe pârâul Chișlic (nume turcesc/tătăresc?) și pe teren nu îl vedem... În schimb ne întâmpină nuște vânători care ne gonesc din traseu. Dar e traseu marcat și nu am văzut nici un fel de atenționare :(... Mă rog, trecem de ei (uneori la indicația lor de a merge prin spate să nu vină animalele: mistreți sau urși!!!!), vânători locali cu hăitași care urlă și vânatorii așezați la 50 de metri unul de altul și mai încolo vom fluiera de câteva ori, poate, poate scapă animalele de gloanțele lor. Știu că poate pare răutate asta, dar dacă ar fi vânătoare la liber, poate ar fi altceva. Așa cu hăitași și cu speriatul animalelor, nu e foarte corect, nu e egalitate ca să vezi care e mai agil, animalul sau vânătorul?

Continuăm pe drum și culme și ieșim într-o poiană mare. E vorba de poiana Benco ce începe să coboare în fața noastră. Eu sunt mai în spatele grupului și mă opresc. Întreb dacă nu aici în stânga e vârful Havad că după aia totul e mai jos decât noi. Analizează ei telefoanele și hărțile și ajung la concluzia că vârful e aici în stânga. Așa că urcăm până în punctul cel mai înalt. Nu e bornă, e doar un mic platou. Poze de grup, cu sau fără frunze, fiecare e liber să facă ce vrea... Bucuria e în toți, mai mult sau mai puțin manifestată... Revenim la poiana Benco prin care coborâm pe drumeag, prin mijloc sau pe la marginea ei...

Cam pe la 13.00 șoriceii cer de mâncare și găsim un loc fain cu panoramă sub un fag mare. Glume, râsete, mâncare, împărțit de ciocolată și roșii cherry, dor de a lenevi, de a simți iarba de sub noi... Greu ne mișcăm mai departe :D. Să fiu sincer, parcă aș mai dormi aici vreo oră :D! Da, știu, e neobișnuit pentru mine, toți mă știu că merg mult și repede. Se mai schimbă omul... Mergem ce mai mergem și la o pădure de zadă, după Dealul Tăiat (975 m) drumul ar trebui să facă la stânga. Așa era planul inițial, să tot mergem pe culme și să coborâm pe la izvorul Vadaș și undeva pe la vârful Ghepiu să ajungem la drumurile forestiere de sub munte și apoi la mașini. Propun să facem dreapta că tot trebuie să coborâm cumva din culme. Mergem toți la dreapta printre zadă și foioase și ne regrupăm și pozăm pe un vârf de 980 de metri fără nume :). De aici vom face dreapta și coborâm pe o tomnatică curbă de nivel. La stânga peste văi și munți vedem ceva culmi pe care le identificăm ca fiind zona Goru din munții Vrancei. Cei care au fost pe acolo spun asta, eu nu am ajuns prin zonă. Mai regrupăm o dată la o intersecție de drumuri și apoi tot la vale prin făgetul cu frunzele la pământ.

Mă și miră că e așa curat pe aici (sunt în urma grupului) și nu îmi dau seama că fetele din față adunau pungile și plasticele din drum. Noi în spate ne uitam după pietre mai mici și remarcabile pe care să le luăm din locul nou pentru toți... La drumul mare de mașină e un observator de vânătoare închis. Sunt câteva adăpătoare și un butoi mare prins cu lanț și scripete. Bănuiesc că sunt ceva soluții cu hormoni acolo pentru a atrage animalele... 

Logica ne spune să coborâm pe drum (aici e o serpentină mare în ac de păr). Coborâm și a doua serpentină și drumul merge tot pe valea Pârâului Mare/Moly. Ramona și Marius sunt mai în față și după câteva sute de metri se vor întoarce spunându-ne că e direcția greșită. Trebuia să urcăm, nu să coborâm! Bine că am avut parte de ceva foarte fain: fetele în față au văzut o ciută cu fundul alb și eu în spate am reușit să sperii un cerb ce venise la apă. Abia am reușit să îi văd alura fugind în sus prin pădure. Și băieții din fața mea i-au văzut ”umbra” prin pădure. M-a bucurat fiindcă e unul din animalele pe care nu am reușit să le văd până acum în libertate. Îmi mai trebuie să văd râs și cocoș de munte ca să pot spune că am văzut cam ce se găsește pe la noi...

Ne întoarcem la observatorr, mergem pe partea de sus a drumului (Flore ne dă niște emoții, noi auzisem fășăit și speram să fie cerbul și când colo a apărut ea pe panta de sub observator), continuăm pe drum și regrupăm la drumul care vine de sus de pe Pârâul Mare. De aici vom merge la stânga pe curba de nivel până aproape de stațiune. Urmărim zona în care teoretic e cerbul și nu îl mai vedem. Ce naivi suntem... Mai vedem ceva culoare ce coboară panta și bănuiesc că separă zone de pădure sau sunt folosite pentru transportul lemnelor... Ia să văd dacă vedeți sfinxul zâmbăreț din poza de mai jos...

Drumul ne coboară la valea Șugaș (peste drum e vârful Pilișca, la fel ca nume cu cel mai înalt din munții Întorsurii) pe care urcăm la dreapta în frigul după-amiezii (TA). Trecem de un grup de vânători locali cu multe mașini de teren, regrupăm după ei și intrăm în stațiune. La început părea să fie o clădire ciudată și de fapt e un panou de cățărare! În spate e un fun park, la dreapta e o piscină acoleperită și o sală de forță, la stânga e intrarea în baza de tratament... Deși mică, stațiunea promite. Pentru ture de bicicletă sau de iarnă de-aia dură :D! Lângă mașini vizităm mofeta deschisă pentru toți și acum nefolosită și mergem spre casă. Frumușică plimbare!

Seara tanti Magda ne așteaptă cu masa (stabilisem diniante ora pentru masă) și ne mai bucurăm câteva ore de seara cu chitară și multe povești. Cred că au mai rămas colegii ceva timp, eu m-am dus destul de devreme la somn... 

A doua zi avem plan cultural, prima parte cu obiective fixe și a doua mai flexibilă. Mai exact după micul dejun (la fel de bogat și gustos ca toate mesele) vine vecinu' de ne aduce pălinca dorită, strângem toate bagajele și pornim la plimbare prin sat. Dacă tot suntem aici, să cunoaștem locul. 

Primul obiectiv este primăria aflată la intersecție de drumuri. De pe partea cealaltă de la un magazin colegii își vor lua câteva variante din berea artizanală Csiki sör. Îmi dau acum seama că am făcut o greșeală majoră: barna sör înseamnă bere brună, nu berea ursului. Urs e medve. De la asta știu că vine denumirea crovului Medved din Mehedinți!

Clădirea primăriei a fost construită în 1892 și monumentul din curte este dedicat luptătorilor din 1848-1849 și celor din al doilea război mondial. Următorul monument este biserica cu istorie întinsă până la 1639. Adică 450 de ani de istorie! Astăzi adăpostește comunitatea unitariană. Pe lângă monumentalitatea bisericii pentagonale avem parte de momente și construcții interesante: contraforturile cu țiglă solzi de pește, cahlele despre care ne spune Fiona câteva detalii, turnurile pe care le putem vizita parțial, gutuile sălbatice (tot Fiona ne spune că nu sunt comestibile), tunelul de sub contraforturi și... vizita în interior în timpul slujbei. Deschizând ușa, participanții ne fac semn să intrăm și, fără să ne dăm seama, facem o gafă: normal băieții trebuiau să meargă în dreapta unde sunt bărbații și fetele la stânga la femei. Eh, noi am făcut invers :D! La o pauză ieșim sperând să ne ierte necunoașterea!

Ieșim din curtea bisericii și ne întoarcem spre cazare și mașini. Eu dispar un pic din grup fiindcă văzusem în spatele bisericii o construcție interesantă din lemn. Pare să aibă ceva viking/hunic/barbar în construcție prin multitudinea simbolurilor necreștine... Revin la colegi bucuros de descoperire și poze. E adevărat că am făcut o mică ilegalitate fiindcă am sărit gardul pe lângă poarta închisă cu lacăt :)!

Mergem la cazare, facem o poză de grup cu tanti Magda, cu câinele și cu pisicile și pornim cu mașinile la drum spre castelul Szentkereszty cu o frumoasă arhitectură. Din păcate nu e vizitabil fiind în litigiu. Ne bucurăm puțin de o zonă a parcului cu multe mere neculese și revenim la mașini pentru a ne continua ziua culturală.

Dacă mai demult trecusem prin Sfântu Gheorghe doar în ideea de a merge mai departe (știu cel puțin de Mihaela și de mine că am făcut asta), acum avem o jumătate de zi de mini city break. Îmi place tare atitudinea Mihaelei: nu obligă pe nimeni la nimic o dată ce am ajuns în parcare. Doar prezintă așa sumar piața și parcul Erszebet/Elisabeta cu clădirile-monument istoric din jur și fiecare e liber să facă ce vrea. Insist să stabilim o oră de întâlnire pentur plecare. Teoretic e 14.30, practic o vom mai lungi toți fiindcă atmosfera liniștită de la terasa ne face să vrem să mai lungim momentele cât mai mult. Fac o paranteză: nu știu câți ați citit despre plimbările mele din ianuarie prin Europa baltică și nu numai. Deși pare că am avut super program, mai mereu totul a mers de fapt foarte lin și aproape aleator. Așa e și aici: parcă nu e nici o grabă și totul merge după suflet! 

Doar cu Mihaela și Fiona pornim la plimbare pe lângă Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni. E închis și suntem revoltați că toate secțiile sunt închise duminica. Tocmai când sunt potențiali vizitatori! La București și în general știm că muzeele sunt închise lunea!

Eu sunt atras de o zonă verde din spatele clădirilor și descopăr un parc interesant cu câteva monumente funerare (un fel de totemuri) maghiare pe care e scris 1812. Fain cum își comemorează eroii... Revin pe străduțe la statuia lui Mihai Viteazul unde îmi revăd colegele (Piața Libertății). Mihaela îmi spune câte ceva despre clădirea în care e Consiliul Județean. Aici au locuit cei care au pus bazele medicinei din zonă! În clădirea următoare e Muzeul Național Secuiesc pe care nu îl vizităm și câteva terase faine. Mai încolo revenim aici. Cum fiecare e de capul lui, se nimerește să vrea și Raluca să meargă pe strada semi-pietonală 1 decembrie 1918. 

Mergem amândoi! Trecem de statuia Sfântului Gheorghe, lăsăm pe stânga hotelul Bodoc/Bodok cu un banner interesant și imens pe el, trecem pe lângă Primărie (sunt multe plăci comemorative și termometrul exterior care scade sub -30 de grade Celsius, normal aici :D) și în față e Muzeul de Artă, închis ca și celelalte. Facem câteva poze pe strada Oltului și revenim spre piațeta cu Sf. Gheorghe modern (un fel de dinozaur) și apoi la dreapta spre parc pe strada Grof Miko Imre. O plăcintă sau un kurtos și ne oprim la Muzeul Cinegetic Secuiesc/Expoziția Cinegetică a Ținutului Secuiesc. Avem vreo oră timp de vizită și nu regretăm.

Intrarea este 10 lei de persoană. Expoziția permanentă este formată din două săli mari cu exponate cinegetice sub formă de dioramă, apoi trofee și o reconstrucție a biroului unui pasionat vânător (sunt inclusiv pozele cu marele tovarăș Nicolae Ceaușescu la vânătoare), apoi ceva exponate exotice pe hol și o expoziție de fotografie, la subsol o sală de proiecții și una de echipament vânătoresc, o sală cu descrieri despre pasionați de vânătoare sau de natură din toată lumea, o sală cu animale pe care le poți atinge (pentru a simți diferențele de blană și nu numai) și un bârlog de urs și... surpriză (nu ni se spusese sau am uitat noi) de sala Antipa cu animale exotice. De fapt sunt două săli cu lei, crocodili, tot felul de animale din Africa (de exemplu un porc mistreț cu negi) și o sală separată cu ierbivore care de care mai atractive. Aproape că nu îți dai seama cum trece timpul aici. Vă aduc aminte ceea ce ni s-a spus printre altele la început: doar aici și la Posada sunt muzee cinegetice la noi în țară! Aici cred că este mai interesant și pentru clădirea în care e expoziția: Casa Bene a fost construită în 1914 de dr. Bene Istvan ca locuiță proprie, în stil secesionist, lucru care se vede din stucul care imită capul Meduzei și decorul boltit al balconului (să nu credeți că știu atât de multe, vă redau de pe pliantul descriptiv al expoziției :D).

Revenim la parcul Erzsebet pe care îl cutreierăm un pic spre mașini și apoi spre terasa unde ne recunoaștem de la distanță colegii. E o atitudine așa de faină ”dolce far ninente”. Mai trece ceva timp tot povestind, tot vrând ca timpul să stea pe loc. Fiindcă așa e impresia cu niște clătite foarte bune în față (mulțumim pentru sharuire) și câteva pahare de Csiki sör :). Cu greu ne pornim fiecare la drum în mașina în care am venit...

Waze-ul ne duce spre Brașov unde ne vedem munții dragi (de la Ciucaș la Făgăraș) și ne ghidează pe DN1A și apoi pe drumuri mai mici prin Plopeni spre Ploiești și mai departe spre București. Știți cum e, drumul de întoarcere e trist, melancolic, uneori plin de aventuri și cu speranțe și planuri personale spre alte drumuri (în același grup sau separat).

Mulțumiri pentru zilele superbe prin dealurile covăsnene :D!