Făgăraș, 4 din 4 - 23-25.07.2016

Făgăraș, 4 din 4 - 23-25.07.2016

Colegi de tură: mai complicat de spus fiindcă am fost cu diverși colegi/prieteni pe segmente din traseu

Prolog: 

Ca de obicei, locurile, ideile și oamenii se adună în plan din mai multe direcții. Acum să vedeți cum s-au adunat. Întâi și-ntâi o prietenă, Ioana Marica, din Câmpina organizează o excursie de o zi la Șinca Veche și la Sâmbăta pentru mănăstire și o excursie până la chilia unde se retrăgea Arsenie Boca, aproape de cabana Valea Sâmbetei. Eu mai fusesem pe aici și m-a atras un om interesant, Nicolae Moga, fiul unuia dintre localnicii aleși de părintele Arsenie să îl ajute la construcția chiliei. În mod sigur ne va spune lucruri știute de puțini oameni! 

Fiindcă am trei zile libere (o zi de concediu luni), nu mă întorc cu microbuzul cu tot grupul, ci voi urca în creastă și îmi propun să ating patru vârfuri de peste 2500 de metri.

Nu contează prea mult că urc singur spre creastă, în mod sigur voi avea zone din traseu pe care voi merge cu prieteni sau cel puțin mă voi intersecta cu câțiva. Știu sigur de o echipă din clubul meu care parcurge în aceste zile creasta Făgărașilor de la vest la est și este foarte posibil să ne întâlnim între Viștea și Fereastra Mare a Sâmbetei!

Ziua 1 - sâmbătă, 23.07.2016

Cum îi stă bine unei faine organizatoare, Ioana aranjează pentru toți participanții să ajungă la timp în Câmpina la microbuzul cu care plecăm spre Țara Făgărașilor. Cum plecarea e la 6.30 dimineața, aranjează pentru mine un loc într-o mașină care merge din București în Câmpina. Cu lumina matinală și răsăritul pe autostradă, ajungem în Câmpina cu vreo 10 minute înainte de ora fixată. Ce punctualitate! Aranjăm cu banii în microbuz, am surpriza să fiu recunoscut de Mădălin Focșa, prieten on-line de ceva ani, și pornim la drum. Prezentare a excursiei, atmosferă faină și detașată, kilometrii se înșiră sub roți... În Azuga (aflasem cu câteva zeci de minute înainte) am surpriza să se urce în microbuz prietenul Adrian Ciorbă, administrator al blogului www.buceginatura2000.wordpress.com. Ne bucurăm de întâlnire și de compania reciprocă pe drumul spre Șinca. 

Drum care înainte de Predeal face stânga pe la Pârâul Rece, coboară la Râșnov, apoi spre Zărnești, Poiana Mărului (cea mai împrăștiată comună din țară pe dealurile Perșanilor), Șinca Nouă și apoi Șinca Veche. Fiecare dintre noi (”ghizii” din spatele autocarului) are informații despre zonă și ni le împărtășim. În Șinca Veche urmăm săgețile indicatoare care ne duc, înainte de biserica Buna Vestire din centru, spre stânga, spre complexul rupestru. Chiar dacă scrie că avem trei kilometri de mers cu mașina, știu de anul trecut că avem mai puțin de doi kilometri până la intrarea spre complex. Parcăm și intrăm în complexul rupestru, fiecare în ritmul lui și pe unde vrea. Mai vizitasem complexul, îmi place să le arăt și altora elementele mai speciale (simboluri solare, precreștine, energii - pentru cei care le simt sau cel puțin le înțeleg conceptual) caracteristice locului. Și, bineînțeles să asilimez și ceea ce îmi spun colegii de club. Discuțiile sunt extrem de faine și elevate, mă bucură enorm pacea și înțelegerea pe care o simt în grup. Avem parte de o mică lecție de geografie în parcarea din spatele schitului. Resimt și mici tensiuni din modul diferit de a vedea lucrurile. Se rezolvă de la sine :D!

Revenim în Șinca Veche și facem stânga spre Șercăița, lăsăm spre dreapta Moara cu Apă turistică funcțională din 1873, în Șercăița lăsăm biserica-monument istoric, trecem prin Bucium, Sebeș și ajungem în Recea. Aici e locul unde a văzut lumina zilei un foarte bun prieten și confrate de munte, trimit gânduri bune către ei (el și soția lui care sunt în Alpi acum) și continuăm spre Pojorta și Ludișor. Localitățile îmi trezesc amintiri aduse în prim plan de Ion Gavrilă-Ogoranu în ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, locuri pe unde cei care se retrăseseră în munți pentru rezistența față de caracatița roșie și-au mai găsit câte un ajutor curajos. Orice localitate din zonă apare în cărțile lui Ogoranu. Și, mai mult decât localitățile, apar oamenii care, pe ascuns (așa cum Elisabeta Rizea își păstra credința făcându-și cruce cu limba în cerul gurii ca să nu fie zărită de iscoadele roșii) își ajutau confrații liberi din munți.

Revenind la ale noastre, în Ludișor urcă Nicolae Moga, fratele părintelui Moga de la parohia unde merg o parte din colegii de grup și fiul unuia din oamenii aleși de părintele Arsenie să sape chilia începând cu 1943. E un om modest și cu mult bun simț, moștenit din străbuni. Mai târziu, în ceva discuții cu dânsul, îmi va confirma prin bunăvoință, ironie cu gust, spirit vesel și în același timp foarte serios, o profundă cunoaștere a detaliilor și a istoriei reale a locurilor (a părintelui Arsenie, a Oamenilor din generația tatălui său, a celor din rezistență - a trăit acele vremuri tulburi). Ce voi remarca la el mai apoi pe drum este simplitatea și puterea fizică și mentală. Observ picioarele puternice cu care calcă cu siguranță fiecare metru de pământ, vesta de lână pe care o poartă pe sub cămașă, cuțitul ce-l are la brâu ca pe cel mai de încredere frate, șapca cunoscătoare de multe vremi și vremuri pe care o mai răcorește din când în când în aer... Ceva din părintele Arsenie este în Omul care ne îndrumă și are atâtea și atâtea povești de spus. Adevăruri, nu povestiri! Asta simt prin fiecare cuvânt calm pe care ni-l spune... Că nu v-am spus, la întoarcere va merge împreună cu colegii de grup la mănăstire la festivitățile și comemorările organizate cu ocazia a zece ani de la dispariția lui Ion Gavrilă-Ogoranu. Eu nu voi participa, colegii se vor bucura de câteva activități din Zilele Rezistenței jos la mănăstire.

Tot în Ludișor mai urcă o femeie credincioasă (poate prea credincioasă dacă aș fi un critic obișnuit) care abia așteaptă să ajungă la chilia părintelui Arsenie. Contrar ideii de cult al unei personalități, ea are convingerea că părintele Arsenie a chemat-o aici pentru noi și pentru ea. Poate trecând de limitele ortodoxiei, spun că ea, ca de altfel fiecare dintre noi, are un rol în care apare la un moment dat într-un anumit loc. Pentru unii are rolul de a le întări credința, pentru alții de a îi apropia de ceea ce crede ea, pentru alții de a arăta ce înseamnă credința într-un sfânt, pentru alții poate părea doar ceva exagerat... Cert este că doar voința de fier și iubirea ei pentru părintele Arsenie au ajutat-o să parcurgă drumul până la chilie trecând peste mari dificultăți (greutate, piedici pe drum) cu ajutorul unor ”sfinți”. Acești sfinți însemnând de fapt fiecare om din jur, fiecare ființă cu care intrăm în contact. Fiecare vine să ne ajute cu ceva, indiferent dacă pare să ne ajute sau nu. Rețineți că nu toți îngerii au aripi! La unii se văd, la unii nu se văd! Femeia a urcat până la chilie și la coborâre jos la mănăstire a scos de mâncare și de băut din micul ei rucsac pentru toți colegii. Extraordinar de frumos!

Din Ludișor mergem în Voivodeni și domnul Nicolae ne ghidează pe drumul mai bun prin Voila, Sâmbăta de Jos și apoi Sâmbăta de Sus. Noi știam că e un drum direct spre Sâmbăta de Sus și cu siguranță ghidul nostru știe cât de bun sau prost e drumul direct. Cel mai probabil doar cu căruța se poate merge pe acolo... Urmăm apoi drumul asfaltat printre câmpuri până la ”stațiunea climaterică Sâmbăta” și cumva se nimerește de nu mai intrăm spre mănăstire și ținem drumul tot înainte în sus pe apa Sâmbetei. Inițial era un plan de a face o scurtă vizită la mănăstire și colegii vor face asta la întoarcere. Drumul ne tot duce în sus pe vale, trecem de păstrăvărie și mai mergem fiindcă încă mai e posibilitate de întoarcere. Când ajungem aproape de capătul drumului, câțiva coboară din microbuz, șoferul întoarce mașina și pornim toți pe jos.

Mare mi-e dezamăgirea când, după primele povestiri și un scurt urcuș la stânga pe un drum înclinat, puțin după un mic baraj de acumulare și protecție contra viiturilor, ajungem la ceea ce știam eu că e mijlocul drumului până la cabană. Aici e marcajul unde scrie că se face o oră până la cabană și altă oră până jos! În stânga se vede urma unei mâini criminale care a defrișat un întreg culoar... Trist!

Continuăm cu povestiri faine și caut să îl întreb pe domnul Nicolae cât mai multe despre drumul ăsta. Va povesti mai multe despre părintele Arsenie și vremurile grele din '43-'45 mai sus pentru toți. Înțeleg asta și acum doar îl întreb despre cum arăta drumul ăsta atunci. Incredibil de fain ce îmi poate spune. Atunci nu prea era potecă, cabana exista și evident mult mai mică... Cum i-a ales părintele Arsenie pe oamenii din sat pentru a săpa chilia... Atât de calm și curat povestește că parcă nu mai poți spune nimic. Doar să întrebi un amănunt și se ”deschide” cutia cu povești. Atât cât consideră omul de cuviință... Ne facem griji fiindcă femeia ce venise cu noi era în urmă și ne-am hotărât să așteptăm la poteca spre Piatra Caprei. Aici aflăm că poteca a fost ”închisă” de Salvamont datorită deteriorării potecii. Păcat fiindcă Piatra Caprei este o frumoasă ”Crăiasă” din Făgărași, unul din puținele puncte calcaroase din Alpii transilvani! Fusesem pe aici în a treia zi din ”Făgărașii mai altfel” din 2010. Aflăm că au rămas câțiva colegi mai în urmă cu colega noastră de drum și hotărâm să așteptăm la cabană.

La cabană aflăm că ultimii colegi urcă încet și sigur și hotărâm să urcăm la chilie. Ioana vorbise pentru o ciorbiță de fasole la cabană și vom mânca la întoarcere. Suntem un grup unit și destul de divers, urcăm fiecare în ritmul lui și cum putem, avem grijă la fiecare pas și la multele grupuri care coboară. Mai ales pe zonele cu noroi unde e mai greu să cobori decât să urci! La prima masă de lemn și prima troiță-iconiță salutăm niște pelerini care se odihnesc, lăsăm să coboare alții și urcăm pe lângă sfoara de sprijin pe zona cu noroi și rădăcini. Eu aleg o variantă mai ”sălbatică”, vechea potecă pe firul unui pârâiaș cu extrem de multă vegetație. Revin în poteca cu sfoară/cordelină, las să coboare un alt grupuleț și ajung la marginea vâlcelului. Poteca urcă lin pentru vreo 40-50 de metri și apoi face dreapta pe altă brână expusă. Domnul Nicolae ne povestise că o dată iarna, la începutul anilor securității, au urcat iarna pe vâlcel și apoi abrupt spre chilie. Doar fiindcă era zăpada înghețată ca să nu lase urme... Trecem de un prag stâncos, facem stânga și suntem la foișorul de lângă chilie. E destulă lume, merg până la chilie cât e mai liber și revin la foișorul de lemn. Asta după ce am băut o cană de apă rece, bună și sfântă (ar zice unii) din inima muntelui! Ne adunăm în jurul domnului Nicolae care ne povestește, cu un calm desăvrșit, despre greutățile din vremea construcției chiliei (schele din lemn, dificultata săpării în roca dură), despre proiectata fereastră a chiliei-biserică săpată uimitor în câteva zile doar de părintele Arsenie, despre alegerea locului, despre... , despre... Parcă toată istoria acelor oameni e adunată aici pe câțiva metri de pământ!

Când să plecăm, aud niște voci spunând că nu cred că mai vine colega noastră. Eu sunt convins că ajunge aici fiindcă are credința prea puternică. Și chiar îi auzim vocea veselă puțin mai jos de noi! Urca încet cu doi colegi. Chiar dacă ne-a zis că a căzut de două ori, nimic nu o împiedică să ajungă aici, la chilie! Poate nu îmi exprim bucuria, dar văd în ea un exemplu de credință sinceră, curată și hotărâtă! Bravo!

Coborâm cu atenție până la cabană, bucuria fiind la fiecare pas pe poteca spre/dinspre chilia părintelui. Mai fusesem, acum simt altă liniște decât cea de atunci...

La cabană ne adunăm înăuntru în sala de mese (era pregătită ciorbița) și ne bucurăm de bunătatea de ciorbă de fasole cu ceapă verde (un ditamai platoul cu un buchet mare de ceapă) și de felul doi cărat de fiecare în rucsac. Chiar se simte prietenia și înțelegerea, precum și grija pentru colegii care au plecat înainte (Adi) sau pentru cei care vin mai încet. Adi simțea o chemare spre mănăstire și a plecat cât mai repede în jos. Eu îl justific față de colegi știind că mereu e însetat de noi locuri și informații. Tare mă bucur pentru ale sale revelații!

Și vine momentul despărțirii. Plăcuți oameni, aș fi continuat cu ei... Eu însă am planul de a urca în creastă, așa cum vă spusesem și la începutul povestirii pe care o citiți. Îmi confirmaseră de la cabană că e un refugiu Salvamont bun ceva mai jos de lacul Urlea. Planul e să dorm fie acolo, fie la refugiul (murdar după spusele multora) din Fereastra Mică a Sâmbetei! Îmi salut cu drag colegii, le urez toate cele obișnuite pentru drum (Drum bun!-Buen camino!) și la 17.00 pornesc în sus spre Fereastra Mare pe marcaj TR. Urc destul de alert printre corturile sau grupurile de la cabană, las stâna pe deapta și apoi marcajul TG spre Fereastra Mică (din el se desprinde mai sus PA spre lacul Viștișoara) și fac stânga peste firul mărunt al apei Sâmbetei spre căldarea superioară a Văii Sâmbetei.

Salut un grup care fusese spre Dara și acum cobora din creastă și doar ce mai merg câteva minute și dau de o prietenă montaniardă: Angela Vasilescu. E de câteva zile în Făgăraș și, ca și în planul meu, fusese pe Dara și pe Hârtopu. Nu eram nici unul foarte siguri care e Hârtopu, ea mi-a zis că nu a mai mers și pe vârful de după o mică șa. Eu voi merge și povestesc nițel mai jos motivul. Angela mersese și la urcare și la coborâre pe Cheia Bândei (marcaj TA) și o întreb de poziția refugiului de sub lacul Urlea. Îmi explică poziția lui și că se vede clar din creastă. Îl am și eu pe hartă, niciodată nu strică o informație în plus de la prieteni! Îmi și confirmă mizeria din refugiul din Fereastra Mică. Încă nu sunt hotărât unde voi dormi în seara asta, depinde cât reușesc să merg! Cu mulțumiri și urări prietenești, mergem mai departe, fiecare cu drumul lui.

Urc rapid până sub cruce și apoi până la intersecția cu TA. În față mi se ridică ”Matterhorn”-ul românesc, colțul Bălăceni. Spusesem că voi ajunge poate la crucea de pe el în amintirea luptătorilor anti-comuniști și doar în gând voi merge acolo!

Fac ușor dreapta pe marcaje și chiar în buza superioară a căldării (la stâlpul ce-l vedeți mai sus) mă întâlnesc cu un montaniard solitar ce vine din Valea Oltului. L-a obosit toată creasta (cum de altfel face cu oricine!) și mai ales gunoaiele (cu două picioare, în special străini și cele aruncate de cei din prima categorie). Chiar are un sac cu gunoaie pe care abia așteaptă să îl lase la Sâmbăta sau jos. Cabană unde îl așteaptă o ciobiță caldă și o friptură cu piure sau cu pilaf! Și el le așteaptă de câteva zile :D! Ne urăm ”Drum bun!” și la deal! Urcușul îmi aduce aminte de exercițiile de oprire în piolet făcute aici ceva ani, de alte și alte urcări pe aici și de scurtături. Urmez poteca marcată, și, cu răbdare, după o oră și 20 de minute de la cabană sunt sus în Fereastra Mare (2188m - aproape 800 de metri de la cabana situată la 1401m altitudine).

Încă e soarele sus pe cer și sunt momente când norii albi îl acoperă. O plăcere să mergi pe vremea asta pe creasta Făgărașului! Adică marcajul ”bandă roșie” (BR), poate cel mai cunoscut din marcajele și traseele din munții românești! Fiindcă mă bate nițel vântul și încă sunt indecis împotriva înnoptării, nu stau deloc în fereastră și pornesc la stânga spre Cheia Bândei. Încă îmi vine un gând nastrușnic: să merg până la Hârtopu și înapoi astăzi, să dorm în Fereastra Mică și mâine să trag tare până la refugiul de sub Fereastra Zmeilor. Cei care au mers pe creasta Făgărașilor își pot da ușor seama cât de lungă poate fi această zi! Cei care aleargă pe aici o pot considera viabilă, pentru mine, ca mergător pe munte, este foarte lung și greu! Și mai departe luni să merg și pe Buteanu (adică să-mi ofer încă un vârf de peste 2500 bonus la plan) și să cobor la Bâlea și cu vreo ocazie spre casă. Un gând prea mare și greu realizabil! Mai încolo tot voi oscila între gândurile astea și cele mai logice și mai apropiate de inimă: în fond eu acum nu am venit pentru performanță, am venit să stau cât mai mult la altitudine (cât de sus se poate la noi) ca antrenament pentru un plan din viitorul apropiat. Vi-l dezvălui la momentul potrivit ;)! Până la urmă va ”învinge” raționamentul inimii fiindcă în felul ăsta voi și dormi în două locuri noi pentru mine, refugiile de sub lacul Urlea și cel din Valea Viștei!

În față am gigantul Urlea-Hârtopu după larga căldare a Bândei. O am de ocolit pe stânga pe linia principală a crestei. Urc ușor la stânga până în spatele colțului Bălăceni, văd crucea de pe vârf și renunț la ideea de a urca până la cruce. Gândurile zboară spre cei care s-au retras în munți ca să nu fie nevoiți (și în anii următori forțați) să suporte jugul roșu (dacă citește cineva și cu riscul de a deranja, adaug ”pe care îl suportăm și acum”). Sigur sunt aici undeva și simt că cineva se gândește la ei! Câteva poze spre verticalele colțului, las în stânga marcajul TA peste vârful Cheia Bândei (al cărui celălalt capăt îl lăsasem ceva mai sus de cruce mai devreme) și continui în pas rapid pe curbă de nivel pe sub Vârful lui Mogoș până sub vârful Urlea (2473m). Aici o săgeată indică traseul marcat cu TA peste vârful Urlea spre cabana cu același nume. Pașii nici nu se mai opresc și merg în continuare pe curbă de nivel puțin în coborâre și apoi în urcare până în Șaua Lacului. De aici se vede lacul Urlea și refugiul aflat puțin mai jos de lac. Nu știu cum merge poteca spre refugiu și ca urmare mă uit ”din avion” și îmi construiesc traseul printre mici lăculețe. Cine știe dacă voi vedea marcaje mai încolo! Țin aceeași viteză și pantă până sus în vârful ascuțit al Iezerului (2429m) cu o mică întoarcere de direcție chiar înainte de vârf. Încă vreo câteva minute de mers și sunt în șaua unde marcajul BR face stânga spre est spre zona Zârna.

De aici părăsesc traseul marcat pentru cei doi ”optmiari”. Întâi urc puțin pe vestul culmii și apoi pe un vâlcel scurt sunt pe platoul vârfului La Fundul Bândei (2454m). Se vede platoul Dara-Hârtopu-Mușetescu fix în față. Angela îmi spusese de brâna vizibilă care iese de la mine în zona dintre Dara și prima momâie și apoi ar fi de coborât o mică șa și urcat până la a doua momâie. Nu îmi dau seama care e Hârtopu și, pentru siguranță (așa cum îmi povestea tata că a făcut cu Lespezi și Călțun/Cornul Călțunului) voi merge pe amândouă vârfurile cu momâi.

Îmi stabilesc să urc printre pietre pe Dara (îl cunosc bine și are și placă de vârf) și apoi să merg la cele două momâi. Cobor un pic sub creastă (spre sud) ca să merg protejat de vântul care dă uneori rafale, ajung în șaua de sub Dara și din piatră în piatră sunt în punctul cel mai înalt la 20.20 (2500m știam eu, 2501m scrie pe una din cele două plăcuțe). Fac pozele de vârf și mă uit în jur. Bineînțeles că se văd cele două momâi de la sud, spre vest se vede fantasticul apus cu trapezul cel mai înalt din România, spre sud sau spre nord alte lungi culmi și departe spre est se vede... creasta albă, zimțată a Crăiesei. Ce frumusețe care pare a fi undeva în altă lume!

Pornesc hotărât spre prima momâie văd că nu scrie nimic pe ea. Ca urmare merg și la a doua pentru a fi sigur că am ajuns pe Hârtopu. Este unul din vârfurile de peste 2500 de metri pe care nu fusesem până acum! Cobor în mica șa și urc apoi până la a doua momâie. E în vârful unei piramide de pământ cu pietre ascuțite! Acum am garanția atingerii Hârtopului și mâine și apoi acasă îmi voi confirma că de fapt am mers până pe Mușetescu (2495m).

În culorile pe care le vedeți mai sus hotărăsc întoarcerea. Nu mai merg pe Dara, ci urmez culoarul pe care îl văzusem de după Hârtopu până în șaua dintre Dara și vârful La Fundul Bândei. Începe să se întunece și ca urmare nu voi mai face poze (21.15)... Ah, mai fac una în Șaua Lacului (21.30)!

Drumul până în șa vă este cunoscut și încă nu e întuneric complet. Asta e bine, mai pot intui traseul  marcat cu PA spre refugiu! Bine că până la lac am mai fost și știu pe unde merge! Mai întâi o brână, apoi o mică șa și urmează coborârea la lac direct pe pantă. Înainte de crucea lui Viorel Toma de lângă lac (a murit în plină vară datorită șocului termic al apei reci) fac stânga pe câteva marcaje, le pierd și țin poteca gândită mai devreme. Printre două lăculețe urc pe platoul refugiului (22.00). Refugiul semi-sferic este atât de interesant încât cu greu descopăr ușa acestuia. Este tăiată într-unul din romburile ce formează pereții refugiului! Inspectez în interior, e destul de curat. Îmi las rucscul în refugiu, iau sticla și cobor să caut cel mai apropiat loc de unde aș putea lua apă. E la vreo 50 de metri de mers mai jos de refugiu!

Iau apă, revin la refugiu și pe culmea Moșului văd două lumini. Măi să fie, nu poate fi mașină aici! Mai apare încă una, și apoi încă una... Se adună vreo 10 luminițe. Clar, chiar dacă ar ști traseul, trebuie să îi ajut. Scot frontala nouă și o îndrept spre ei, o mișc să își dea seama de locația refugiului, o sting și o aprind de câteva ori, pun fâșul pe mine și hotărăsc să le ies în drum. Mie cu siguranță mi-ar place ca cineva să facă asta în fața-mi în miez de noapte! Închid refugiul și cobor pe marcaje. În câteva minute sunt în fundul căldării Urlei. Grupul se oprise undeva pentru regrupare și acum cobora lejer pe fața Urlei. S-au bucurat de lumina care le-a ieșit în cale, mă prezint (”după nume te cunosc de undeva, poate cei din spate să te știe”) și urcăm cu toții spre refugiu. E mult mai bine să nu mai orbecăiești pe întuneric mai ales la ora 23.00! Le arăt de unde să ia cel mai ușor apă și urcăm la refugiu. Doar Mihaela (Bacea) vrea să doarmă în refugiu, restul întind corturile. Doar au venit cu corturi, n-are rost să se înghesuie în refugiu! Bacea... stai că mie numele îmi sună cunoscut :D. De la Ro (Roxana Ghilț), de la Irina Dumitrașcu, de la trupa lui Radu și a Mihaelei Diaconescu, de la Laura P. Le și spun asta și cred că pe Bacea o am în facebook în listă (nu era, acum este!). Nop, ne știm doar din RT-uri citite sau de la alții! Mihaela ar fi vrut seară de chitară în refugiu, toți sunt obosiți și n-ar mai cânta. Până la urmă vine Adi, ia chitara în mână și pe rând ne adunăm vreo 7-8 în refugiu. Cântelece curg tare fain, nimeni nu cere ceva anume, doar mai facem sugestii... alături de o sticlă de vin roșu. Când aud numele Mi(haela), mi-e mai mult decât evident de unde îi cunosc. Ce oameni! Mi-au dat o bere că i-am condus la refugiu, au adus vin la sticlă, aseară au petrecut cu pepene! Și mă mai și întreabă dacă mă deranjează chitara... Adevărul e că nu știi peste cine dai pe munte și e bine să întrebi. Cum să mă deranjeze, mi-e așa de dor de o seară de chitară pe munte... Câte astfel de seri am avut mai în tinerețe... Cântece de tot felul umplu

”O camera micuță și de prieteni plină

Ce-aveau și foc în suflet și-n ochi aveau lumină

Idei musteau în aer, să stai și să tot stai

Și asta a fost totul în acea zi de mai”

Sticla e pe sfârșite, la fel și cântecele, la fel și vocile... O ultimă dedicație pentru Miha și la somn undeva spre ora 3.00. Nici nu se simte ora la cât de frumoasă a fost ziua!

Era să uit ceva foarte important și fain: înainte de retragerea inițială în corturi sau în refugiu, luna ne-a făcut surpriza și a ieșit din nori printre stele. Nu mai conta cât de frig este, cercul alb cerea să fie pozat!

Ziua 2 - duminică 24.07.2016

Trezire lejeră, nu avem nici o grabă (să nu uit, refugiul e la 2145m altitudine, deci îmi păstrez condițiile optime pentru cel mai bun somn - peste 2000 de metri)... Colegii mei nu au decât de făcut drumul la întoarcere pe unde au venit cu ceva eventuale modificări. Eu am doar o zi ușoară de vreo nouă ore și nu mă prea grăbesc. Unii ies ca șopârlele la soare, alții matinali la masă, alții pe la ușoare plimbări pe lângă refugiu, alții cu ușoare indispoziții datorate gălăgioșilor de pe lângă corturi (recunosc că m-am postat fix între corturile lor și când am stare bună, vorbesc poate un pic cam tare :D). Ne punem pe mâncat fiindcă fiecare vrea să mai scape de greutatea din rucsac (ba un ardei gras, ba o brânză de burduf, ba un ditamai castravetele, cred că de aproape un kil).

Cum nu-i grabă, colegii se relaxează la soare. Eu, știind că am ceva de mers azi, pe la 9.30 îmi strâng bagajul și sunt hotărât să urc spre creastă. Cum spusesem că aseară am fost pe Dara și pe Hârtopu (neștiind sigur de a doua momâie de pe Mușetescu, tot am insistat că e pe Hârtopu, nu pe Mușetescu și aproape că le-am convins și pe fete), Mihaelei îi surâde ideea cu Dara. ”Merg cu tine!” Rodica ”sare” imediat: ”Vin și eu”! Cu ea vorbisem mai devreme despre planul meu viitor ;)!Bun, deci facem echipă până în Șaua Lacului (aveam și o altă variantă în urcare constantă de la lac spre traseul de creastă, dar e mai ușor pe poteca marcată). Ne strângem rucsacii și pe la 10.15 salut trupa mare și pornesc cu Bacea spre lac. Rodica are rucsac mai mic și ritm mai bun și ne va ajunge din urmă. Până să ajungem în câteva minute la lac, priviți cum se vede căldarea finală a Urlei.

Nici nu ne dăm seama cum, sub rucsacii mari (obișnuiți) ajungem la lacul Urlea (aproximativ 2175m altitudine). Rodica ne ajunge și oricum ne oprisem să luăm apă din lac (e tare bună). Fetele pornesc în față pe marcaj, recuperez repede distanța, pe la mijlocul pantei (mica șa intermediară) oprim de facem o limonadă, salutăm de pe curba de nivel colegii de la corturi și la 11.15 suntem în Șaua Lacului.

Eeee, aici drumurile noastre se despart: eu merg la dreapta spre Fereastra Mare și fetele la stânga spre Dara! Dăm mâna ca vechi prieteni și pornim fiecare la drum. După ce îmi cer să le explic cum să ajungă exact pe Dara și pe Hârtopu! Sus pe Dara niște montaniarzi le vor lămuri care e fiecare vârf, spre bucuria mea să aflu că am greșit eu și că am fost toți trei pe toate cele trei vârfuri din gigantul Darei. Fetele se vor întoarce până în șaua de după vârful Urlea, vor urca pe vârf unde vor găta brânza de burduf și apoi mai departe până în șaua Moșului și la vale recuperând distanța față de colegi. Văzusem acei montaniarzi că urcă de pe muchia Dara spre vârful omonim și o vreme le-am urmărit și pe ele pe vârful La Fundul Bândei. Când am intrat între Mogoș și Cheia Bândei le-am pierdut din vizor și am mers mai departe.

După șaua amintită mă întâlnesc cu trei montaniarzi cu care vorbisem ieri un pic mai sus de cabană. Au și ei în plan să meargă pe toate vârfurile de 2500 de metri și e posibil să ne întâlnim în viitorul apropiat. Au fost uimiți de timpii scurți făcuți de mine ieri! Doară când mergi solo îți permiți multe! Înainte de stâlpul de marcaj TA peste Cheia Bândei întâlnesc un grup de cehi veniți în ”Expedice Rumania 2016”. Degeaba spun eu câteva cuvinte în engleză. Dau din mâini doar că sunt destul de obosiți. Cobor în șaua dintre Cheia Bândei și Bălăceni și după stâlpul îndoit peste potecă intru într-o turmă de oi. La început sunt disperate și alergă în toate părțile. Mie îmi e mai mult de câini decât de oi sau ciobani. Nu am parte de colți canini :D! Vorbesc cu oițele, mă lasă să trec fără prea multă vâlvă și cobor în Fereastra Mare. E un pic ceață și dau de un grup care se odihnea (mai veneau și altele dinspre Viștea). Îmi spun că e tare mizerie și că miroase a WC în refugiul din Fereastra Mică și că a fost mare aglomerație la refugiul Viștea (refugiul plin plus vreo 20 de corturi). Așa că am făcut alegerea perfectă! Ei pornesc în jos spre Valea Sâmbetei și eu urc pe Slănina cu pași vioi. Sus, cum mi-e obiceiul, dau de oameni cunoscuți: Raluca (Uca) dintr-o tură din 2013 din Valea Rea (narcise) cu un prieten și, câțiva metri mai încolo Mugur, vechi coleg de club și de munte cu soția și cu încă doi prieteni. Și ei mi se plâng de aglomerația de la Viștea, mai povestim care pe unde am mai fost și ce planuri mai avem, mă roagă să fac o poză pe Vânătoarea/Vânătarea lui Buteanu când ajung acolo și pornim binedispuși, fiecare în direcția lui. Eu cobor repede în Fereastra Mică unde, printre măgăruși, inspectez noul refugiu și confirm cele spuse mai devreme. Încă o dată spun că alegerea de aseară a fost cea mai bună!

După cum vedeți, de aici primesc valuri de ceață. Nu-i bai, e chiar mai bine așa că nu mă mai usuc de căldură! Urcușul pe Gălășescu Mic este constant și mă aștept să nu ajung pe vârf și să merg un pic spre stânga peste un picior sudic. Așa se întâmplă și curând sunt în fereastra Răcorele unde acum 6 ani văzusem un spectru Brocken după urcarea pe Hornul Răsucit. Acum nu sunt condiții pentru un astfel de fenomen și merg mai departe. Urc pe potecă pe curba de nivel care ocolește Gălășescu Mare și mă trezesc, după numărarea fiecărui stâlp de marcaj (deh, când ești singur, trebuie să îți fixezi ținte apropiate și să le urmărești pas cu pas - chiar și când sunt mai mulți se face asta), că ajung în piciorul sudic al vârfului. Știam de ocolișul ăsta, cobor vreo sută de metri pe muchia piciorului și dau indicații către doi montaniarzi care mă întreabă de refugiul din Fereastra Mică.

Ies din picior la dreapta și după câteva minute dau nas în nas cu colegul Ionuț Bunea de la CAR U Cluj. Știam că mă voi întâlni cu colegii de club, doar așteptam momentul. Suntem bucuroși de revedere (dintre ei cunosc pe Alin Hapca și pe Radu Vidra) și mai schimbăm câteva vorbe. Ei vin de la Sebeș și îmi spun de un izvor aflat sub Hârtopu Ursului. Le mulțumesc mult pentru informație! Dacă vă gândiți că de la lacul Urlea eu car doi litri de limonadă și nu am simțit nevoia să beau până acum... Ne urăm drum bun și mai departe!

Găsesc izvorul, nu alimentez, salut doi maratoniști care băuseră apă (au ca partener de drum un simpatic cățel!), urc pe panta Hârtopului Ursului și cobor, tot în ceață spre refugiul Viștea. Văzusem de sus un cioban mergând în aceeași direcție, auzisem că și-au pus stâna foarte aproape de refugiu, merg în spatele lui și de fapt el venise aici pentru că are semnal la mobil doar pe partea nordică a crestei. Îl salut și intru în refugiu, după ce dau indicații altor cehi  (știu câteva cuvinte în engleză) despre izvorul menționat mai sus. Schimb tricoul, Beau limonadă (cam jumătate de sticlă), mănânc niște turtă dulce, salut un montaniard solitar care apreciază calitatea refugiului (eu îl știu pentru că am și dormit aici cu alte ocazii) și după o pauză de jumătate de oră închid refugiul și pornesc mai departe spre Viștea (16.00).

În câteva minute ajung în Portița Viștei de unde îmi pleacă traseul marcat cu TR pe Valea Viștei. Las Iezerul Triunghiular/Iezerul Moldoveanului în stânga și intru în urcuș pronunțat în ceață. Știam bine de urcușul ăsta (l-am mai urcat de câteva ori) și știu că nu durează mult. Doar că, fiind ceață, trebuie să am răbdare. Mă întâlnesc mai întâi cu un cuplu și apoi cu un grup mare care mă încurajează (mai e puțin până în vârf și desigur se referă la Viștea Mare) și la 16.35 sunt pe Viștea Mare. Nu mai știu a câta oară!

Cum mare lucru nu văd datorită ceții, schimb marcajul de creastă BR cu PR care merge pe baza mică a trapezului. Poteca e lejeră pentru câteva zeci de metri pe stânga crestei înguste, trece pe dreapta printr-o mini-săritoare de 2-3 metri, continuă pe creastă spre sud și coboară în Spintecătura Moldoveanului. Nume cu rezonanță din povestirile tatălui meu! Mi-a spus că o dată a coborât direct din Spintecătură spre Iezerul Triunghiular, poate oi face și eu asta vreodată! Acum planul e altul! Trec iarăși pe stânga crestei, mă folosesc de un lanț la o zonă mai expusă (nu e musai nevoie), urc iarăși pe creastă printr-un mini-horn, merg pe sub creastă pe dreapta, salut un cuplu ce venea de pe vârf și în câteva minute sunt pe Moldoveanu (16.51). Pentru mine nu e ceva total neobișnuit să ajung aici, cred că am mai fost de 5 sau 6 ori. De fiecare dată observ însă din ce în ce mai multe steaguri românești sau de rugăciune tibetane, din ce în ce mai multe plăcuțe ale fiecărui grup sau expediție și, ceea ce mă bucură, un caiet/jurnal de vârf într-o cutie izolată de plastic. Nu e nevoie să caut pix în bagaj, sunt acolo câteva! Îmi notez numele și câteva cuvinte și pornesc înapoi spre Viștea Mare. De remarcat că în scurta pauză de aici s-au împrăștiat norii și astfel am putut vedea și face câteva poze.

Înainte de Spintecătură întâlnesc un grup de trei montaniarzi care urcau spre Moldoveanu, ne salutăm și mergem mai departe. Cam de pe la cruce mai fac o poză crestuței Moldoveanului...

În 15 minute de la steaguri sunt pe fratele Moldoveanului, Viștea Mare și pornesc la vale spre Portița Viștei. Mă mai întâlnesc cu o echipă ce urcă spre vârf și muntele îmi dăruiește un cadou foarte fain: un spectru Brocken/fenomen Gloria! Caut să prind momentul cel mai bun pentru a vi-l arăta și vouă :D!

Norii se ridică și voi avea parte de o vreme excelentă la coborâre, parcă Natura vrând să respecte urarea pe care mi-a făcut-o ultimul cuplu.

În Portița Viștei (17.55) schimb marcajul din BR în TR (triunghi roșu). De acum știu că urmează o luuuungă coborâre pe valea Viștei până la refugiul aflat la limita pădurii. Așa că nu mă grăbesc și mă bucur din toate părțile de peisajul feeric. Lumini, umbre, pete de zăpadă, verticale în spatele meu și mai ales spre giganta/gigantul Viștea Mare... În serpentine cobor rapid de sub peretele final al văii și aud, undeva prin zona vechiului refugiu circular (luat de avalanșă) câinii de la stână. Știu că e ciobanul printre oi (îl văd) și nu mi-e teamă. Nu par să fie decât doi sau trei câini. Ei tot latră, eu tot cobor, ei tot latră, eu tot cobor... De fapt ei își apără oile, știu că nu au altă treabă cu mine. Dovadă că atunci când ajung între ei, vorbesc cu ei, mă lasă să trec și tot vin spre mine ca să mă gonească din direcția turmei. Am înțeles, o iau pe aici să nu intru în oile voastre! Mă vede ciobanul și mă strigă să vin la el. ”Dacă mă lasă câinii...” Crede că m-am rătăcit, îi spun motivul ocolului și tot intrăm în vorbă. Îl cheamă Ion și e de prin zona Curții de Argeș de peste munte. Îmi spune unde e refugiul și cât mai e până la el și să trec pe la bordeiul lor de mai jos. Spre bordei mă întâlnesc cu Nicolae (Lae), șeful și ajutorul lui, ardelean mai serios chiar de jos din Ucea de Sus. Îmi dă niște țuică (câteva guri) și eu fac greșeala să beau fără să fi mâncat ceva. Amândoi îmi propun să rămân la ei la un bulz la bordei. Mergem să adunăm oile, îmi arată de unde să iau apă pentru toți, pregătesc un bulz făcut ca la mama lui. Până să citiți mai departe, uite ce peisaje am văzut din Portiță până aici.

Am zis ”până să citiți mai departe” fiindcă vreau cumva să simțiți ce am simțit și eu. Și spun asta fiindcă oamenii, de nota 20 plus, m-au ajutat ca pe fiul lor. Întâi m-au învățat cum se face bulzul adevărat, nu amestecat ca la oraș, au pus niște brânză de burduf în el de au făcut bile și mi-au spus să le pun pe foc. Eu fiind amețit bine, am pus un bulz pe cenușă și Lae m-a corectat. Se pune fix pe cărbuni și în foc! Nu m-a mai ținut prea mult și am căzut pe spate în frunze mari de brusture. Băutura, bat-o vina! Mă ridic, mă ajută să mă așez pe o piatră și îmi dă bulzul bine copt. Mănânc un pic și mă opresc. Nu mai pot și vomit lângă mine. Sunt amețit rău de tot! Se necăjesc ei un pic că au făcut bulzul degeaba, nu mai pot mânca mai mult de jumătate, mai dau o dată afară din stomac ce mai am și se cam întunecă. Lae mai ales e necăjit și se duce la somn în bordei. Ion îmi pune un preș în ușa bordeiului, îmi spune să îmi scot lanterna și sacul de dormit și mă ajută să mă bag în sac cu tot cu bocanci. Sunt prea amețit ca să mai stau în picioare. Îmi pune o sticlă de apă lângă mine, ia șuba groasă și se duce de se culcă în șubă între oi. Așa de frumos îmi bate luna pe sacul de dormit și lângă mine. Păcat că mă pot bucura doar parțial de asta. De vreo patru ori peste noapte beau apă și de fiecare dată vomit apa și ce mai rămăsese în stomac. Ion mai vine să vadă dacă sunt bine, e îngrijorat și îl liniștesc: ”E vina mea, eu nu trebuia să beau înainte să mănânc, voi sunteți niște oameni de nota 20!” 

Ziua 3 - luni, 25.07.2016

Înainte să se lumineze se duce să trezească oile și amândoi trec de câteva ori peste mine. Se scuză și le spun să nu își facă probleme. Eu stau în drumul lor obișnuit și nu prea mă pot mișca de rău ce mă simt, ei să-și vadă de treburile lor normale. ”Păi da, că nu stăm noi după un băiat de la oraș, chiar fain și de treabă, care a băut prea mult”.

Se luminează de-a binelea, se apucă de foc și să prăjească niște carne, îmi spun să mă duc în șubă și să dorm puțin și îi ascult. E așa de bine în șuba călduroasă, adorm vreo oră sub cerul liber, mă trezesc și mai vomit o dată lângă șubă (nu pe ea!) și încep să îmi mai revin din amețeală. Mai stau pe vine să îmi revin, cumva mă obligă să iau o bucată de carne și îmi mai pun vreo trei bucăți la pachet (nu au de unde ști că nu mănânc carne și îmi face rău), îmi dau niște brânză, mă roagă să le dau frontala și nici nu mai comentez, e a lor. ”Sigur mi-o dai?” ”Da, costă puțin și știu că voi aveți nevoie aici de lumină”. Îl ajut cu niște numere în agenda telefonului (am și eu semnal și facem schimb de numere), îmi fac rucsacul și abia găsesc tocul ochelarilor (cine știe, amețit fiind, cum l-am pus eu aseară într-un loc mai dosit), strâng totul și pe la 10.45 pornesc la vale mulțumindu-le pentru tot ce au făcut pentru mine. Uite cum se vede peisajul de la ei în sus și în jos!

Pornesc la vale pe partea stângă a firului apei, trec ușor pe dreapta și mă apropii de pădure. Știu că undeva pe aici trebuie să fie refugiul. Încă nu mi-am revenit complet, cobor cu nițică greutate dată de un rău interior... Apa începe să crească, o trec pe stânga peste un pod de lemn bun și, imediat după o parte din potecă cu apă, ajung la refugiu (cam o jumătate de oră de la stână). Întâlnisem un grup care vroia să urce pe Moldoveanu (străini) și le spun doar să aibă grijă la câini și să vorbească cu ciobanii. Nu știu dacă asta îi ajută sau nu fiindcă nu cred că cei doi prieteni ai mei știu ceva engleză... La refugiu fac iarăși vreo 20 de minute pauză, îmi iau apă de la izvorul de lângă refugiu (pe refugiu scrie 1550m altitudine, eu de pe curbele de nivel eram convins că e mai jos) și continui pe potecă în continuă coborâre. Ca și valea Sâmbetei, și aici sunt multe cascade, multe praguri, multe lăculețe, multe zone cu mușchi. Starea mea interioară nu mă oprește să mă bucur de ce văd în jurul meu și să fac și ceva poze. Fiindcă tare e frumos aici. Știu că am mai coborât o dată pe aici și chiar nu îmi mai aduc aminte cât e potecă și cât e drum forestier. De trei ori mai trec apa de pe o parte pe alta pe podețe mai mult sau mai puțin bune, la ultimul am parte de o bălăceală a întregului bocanc drept și nu îmi fac griji. Până la intrarea în drumul forestier (13.10) bocancul e uscat! Chiar înainte de a intra în forestier am întâlnit un alt grup de germani, puțin comunicativi, și mă gândesc cât au de mers ca să ajungă sus pe Moldoveanu... Parțial înțeleg dorința străinilor de a urca pe cel mai înalt vârf de la noi și dacă m-ar întreba pe mine, le-aș spune că cea mai scurtă cale de a ajunge pe Moldoveanu nu este neapărat și cea mai ușoară. Aaa, poate de la stâna lui Burnei din Valea Rea să fie mai ușor, dar îți rupi mașina pe acolo și străinii nu sunt obișnuiți cu drumuri proaste, de munte.

Bine că mi-am revenit fizic fiindcă de aici am de mers numai pe forestier. La început e un drum frumos de Făgăraș aproape de apă și cu peretele săpat câteodată în stâncă, apoi valea se lărgește printre foioase și drumul se prăfuiește din ce în ce mai mult, ies din munți și am drum prin soare cu puțini copaci în culoarul verde și casele de vacanță din Viștișoara. Întreb niște localnici care își tăiau un copac uscat din pășunea cu fân cât mai am până în Victoria, îmi spun cam o oră și îmi dau indicații să fac stânga la intersecție. Le urmez și la acea intersecție fac o pauză la troiță. Sunt la jumătatea dinstanței dintre Victoria și mănăstirea de la Sâmbăta, 5 kilometri în fiecare direcție (14.15). Remarcați la baza crucii icoana părintelui Arsenie...

De aici fac stânga pe un drum la început de pământ și apoi cu dale de beton, mă opresc de două ori pentru mure (ce contează că sunt prăfuite pe marginea drumului, asta înseamnă sănătate curată!), țin drumul numărând stâlpii ca să îmi alung gândul căldurii și toropelii... Înainte de oraș văd la dreapta o săgeată pe care scrie ”Spre Victoria, doar pentru turiști”. Fac dreapta, apoi înaintea unei porți de fost CAP marcajele mă duc la stânga aproape de o cale ferată, întreb pe un nene cu bicicleta de stația de autobuz și îmi explică să merg pe potecă pe lângă calea ferată, să fac dreapta printre blocuri și apoi să mai întreb. Mă conformez, alți localnici îmi explică unde e piața și stația de microbuz, intru prin piață, mai întreb și ajung la stația din centru. Peste câteva minute (știam în principiu de asta) plecăm spre gară (circa 15.30). Asta fiindcă, îmi spusese o prietenă care lucrează în Victoria, sunt microbuze cam cu o jumătate de oră înainte de fiecare tren și trenul IR 1622 de la Timișoara ar trece la ora 16.00 pe aici. Are întârziere. Nici o problemă! Mai bine stau să iau tren direct la București decât să risc să nu am legături în Brașov dacă mai întârzie și alte trenuri. Plecăm cu vreo 40-45 de minute întârziere și e foarte ok pentru mine.

Până să ies din Țara Făgărașului, uitați și voi cum s-a stricat vremea când am plecat eu. Tot cu gândul la Făgăraș am rămas...