Colegi de tură: un grup mare și vesel al Claudiei Apostol cu care am mers la invitația prietenului Adrian Brezeanu
Ziua 1 - sâmbătă 16.04.2016
Adrian venise în București de aseară și după ceva povești până dincolo de miezul nopții, ne odihnim câteva ore până sâmbătă dimineața când ne întâlnim cu Nico și Cristi la locul stabilit. Ne adunăm cu toții, grup mare, vesel și binedispus și pornim spre muntele însorit (scurtă pauză de respiro la Lukoil-ul de după Ploiești). Ținem drum întins (noi un pic mai încet decât celelalte mașini fiindcă schimbătorul nu vrea deloc să intre în ”a cincea”) și următoarea pauză de regrupare e la intrarea din DN 71 Sinaia-Târgoviște pe DJ 713 ”Trans-Bucegi”. Primele pauze de poze le facem până la cabana Dichiu, cu bucurie că acum sunt parapeți pe drumul nou-asfaltat ”suspendat” pe pantele Dichiului.
După cabana Dichiu facem stânga și coborâm spre valea Ialomiței, mergem cu grijă prin zonele mai ”zgrunțuroase” și după ultima intersecție la dreapta (din față vine drumul dinspre Moroeni) mai mergem doi kilometri până la cabana Zănoaga/Cheile Zănoagei. Colegii își iau în primire camerele (mai puțin Adrian și cu mine care vom dormi la cort) și, cât durează micul-dejun/prânzul, plec cu Adrian într-o mică explorare. El e prima dată în Bucegi și e fascinat de orice, eu nici nu mai știu a câta oară și sunt la fel de încântat.
Trecem Ialomița și găsim un loc de cort fain lângă apă. Poate stăm aici deseară cu un foculeț aproape... Deocamdată mă atrag niște mici chei (nu știu de se numesc Cheile Mici ale Zănoagei, eu așa le-am denumit) în amonte. Intrăm cât se poate fără udătură, găsim intrarea (suspendată în perete) într-un tunel și Adi se oprește unde trebuie mers prin apă. Va explora puțin partea de deasupra cheilor. Eu mai sar peste câteva pietre și apoi mă descalț ca să pot înainta prin apă mai bine. Apă rece, apă bună, apă sănătoasă... De câte ori m-oi fi oprit pentru poze cu picioarele în apă mai sus de gleznă... Uitați-vă și voi cum arată cheile...
Ies prin apă sub podul drumului ce duce la cabana Bolboci, admir lunca de sub barajul Bolboci, pun bocancii ca să îmi încălzesc picioarele și urc la drumul asfaltat. Nu stau prea mult pe drum și ies să explorez zona de deasupra cheilor (pe unde se dusese Adi). Urc doar până unde e accesibil ca să mă pot întoarce fără risc de alunecare, ajung și la fisura în care îl fotografiasem pe Adi mai devreme și revin la el jos și apoi la colegii care terminaseră masa și porniseră spre Cheile Zănoagei (conform planului de astăzi).
Agale pornim pe după campingul Zănoaga, ne minunăm de o baltă înghețată, trecem prin fiecare rază călduroasă de soare și intrăm în chei după ce lăsăm pe dreapta vechiul canton și valea Lucăcilă.
Am mai fost pe aici de câteva ori și de fiecare dată găsesc altceva frumos. E ca și cum ai găsi un colțișor nou la tine acasă... Prima parte a potecii e mai lină pe partea dreaptă a văii, trecem peste podul de lemn vopsit în negru pe stânga, printr-o zonă verde de lăstăriș coborâm la un ditamai bolovanul bine înfipt în pământ (doar dă impresia că stă să cadă), trecem pe al doilea pod pe partea dreaptă și de aici începe frumosul. Cascade, căscăduțe, stânci mai mici sau mai mari, ”căprița” Maria care sare pe toate stâncile de ne mirăm câteodată pe unde a ajuns pe malul celălalt, filmulețe, poze, pauze de admirat și meditat, urme de ursuleț impregnate proaspăt în insule de nisip... Sunetul apei are o energie pe care din puține locuri o poți aduna...
La cascada din ultima imagine caut să mă bag printre niște pietre și, din proastă inspirație, nu îmi legasem aparatul foto de mână. Ca urmare face o baie sănătoasă și abia după câteva zile își va reveni parțial. Lecție bună de la colegii care au grijă mai mare de aparatele foto și nu le pun să facă baie! Ca urmare imaginile ce urmează sunt făcute cu telefonul...
Ieșim repede în poiana cabanei Scropoasa la marginea lacului omonim. Acum este secat foarte mult.
Aici avem două obiective: cascada ”7 izvoare” și cheile Orzei. Ah, și musai să ajungem la lacul verde Scropoasa! Convenim să mergem întâi la stânga până la cascadă și apoi spre chei.
Cascada e pe drumul spre Moroeni, pe partea stângă a drumului, chiar înainte de prima curbă mare la dreapta. Facem ceva poze de grup și urcăm pe poteca foarte clară până la stația de captare. Cascada și apa de aici sunt cunoscute ca fiind ”cea mai curată apă din lume”. Principala ipoteză este că apa dintr-un lac subteran trece printr-un strat de argint care purifică lichidul vieții. Cum o fi, cum n-o fi, cert e că apa este foarte curată și sănătoasă! Și toată zona mai este și foarte frumoasă pe deasupra!
Revenim la drum bucuroși de ”descoperire” și pornim pe malul drept al Ialomiței/lacului Scropoasa spre cheile Orzei. Înainte de asta vorbim cu un angajat de la baraj care își aduna ceva urzici, ne arată ultimii ghiocei, ne explică motivul tehnic pentru care e blocat accesul prin tunel spre chei și lipsa altor posibilități de întoarcere decât pe unde am venit. Și eu și Claudia speram să fie și alt drum decât cel de venire. Oricum e furmos că vedem toate cascadele din alt unghi!
Deocamdată mergem la intrarea în Cheile Orzei și la tunel stabilim ce facem în continuare. E destul de târziu și am vrea să revenim la cabană pe lumină. Convenim să coborâm pe poteca marcată (CA, cel mai lung traseu marcat din Bucegi) până în aval de chei, să intrăm cât putem și apoi să ne întoarcem pe același drum.
Urcăm mai întâi pe marcaj până în vârful muntelui ce strânge apele Ialomiței în chei, coborâm pe partea cealaltă (unii s-au întors mai devreme) și doar vreo 5-6 ajungem la podețul de lemn ce trece pe partea dreaptă a Ialomiței. Câțiva dintre noi chiar au avut o întâlnire cu un pui de urs care s-a speriat de ei și a fugit. Doar el a fugit, nu și colegii care erau la prima întâlnire cu ursul! Păcat că podul are un picior e rupt și nu a fost încă refăcut... Intrăm puțin în sălbaticele chei ale Orzei, atât cât ne permit alunecările de teren. Fiindcă e târziu, luăm decizia de a ne opri și întoarce pe același drum. Am văzut că doar prin firul bolovănos al văii s-ar putea înainta și la ore ceva mai mici, nu la ceas de seară ca acum!
Peste același munte revenim la lacul Scropoasa unde regrupăm și continuăm plimbarea pe drumul cunoscut (după glume cu peștii din lac care fug de sandwich-uri cu E. Coli!).
Drumul de întoarcere trece rapid dintr-o glumă în alta, dintr-o poveste în alta, de pe o piatră pe alta, la ultimul pod aștept să nu mai rămână nimeni în urmă (obișnuință de-a mea veche) și suntem cu toții la cabană înainte să se întunece.
Eu și Adrian ne aranjăm corturile pentru seară, pregătim ceva de mâncare și colegii insistă să mergem în cabană, măcar să bem un vin fiert! Ne lungim la masă și la povești, Ionuț aduce chitara și urmează o seară foarte faină cu cântece de munte sau de cabană, râsete, voie bună, atmosferă cu atâta căldură și bucurie în toți! Târziu, după miezul nopții se sparge gașca și fiecare se retrage la locul lui de somn.
Ziua 2 - duminică, 17.04.2016
Fiindcă povestisem de niște locuri interesante în zona Padina, Claudia ”împarte” conducerea grupului cu mine. După masa de dimineață și strângerea bagajelor (așa faină e cabaniera, o adevărată mamă și prietenă a tuturor oamenilor de munte, nu acceptă să îi plătim nimic pentru campare și ne înțelegem ca fiind din aceeași familie, cea a iubitorilor de munte), pornim cu mașinile în sus spre Padina.
Puțin mai sus de cabană mergem în față pe drumul asfaltat lăsând în stânga drumul de pietriș care merge spre Bolboci pe podul pe sub care ieșisem eu ieri. În câteva serpentine (drumul auto în zona asta e nou pentru mine) ieșim la capătul estic al barajului Bolboci unde facem o primă pauză pentru poze. Pe aici vine marcajul CG dinspre Valea Dorului și peste baraj ajunge la cabana Bolboci!
Continuăm pe asfalt pe malul estic al lacului Bolboci, sunt uimit de îngustimea drumului, le arăt colegilor pe unde vine marcajul mai sus amintit de la Valea Dorului și oprim la masa de lemn care marchează intrarea în turbăria Lăptici. E de vizitat! Aș putea spune că e uimitor cum un loc atât de turistic din Bucegi nu a fost atins până acum de picioarele mele! Las colegii să coboare pe poteca-podeț de lemn și apoi merg și eu după ei. Vă închipuiți că nu pot sta pe drumul turistic și ies un pic pe lângă el spre apa Ialomiței! Chiar la lunca apei dau de un câmp de brândușe vii și atractive (doar de fotografiat, nu și de rupt!), trec de ele și explorez puțin o pădure de conifere în ușoară urcare în stânga. Ajung într-o mică șa și de aici la stânga printre brazi îmi găsesc un drum în coborâre până la ultima curbă a podețului de lemn din turbărie. Sălbăticie pură la doi pași de locurile umblate de atâția turiști!
Continui circuitul pe partea estică a turbăriei, fotografiez și citesc despre vegetația de turbărie și ies la mașini la masa de lemn. Ia colegii de unde nu-s!
Nu mă alarmez, știam că le e cam foame și au urcat pe tăpșanul din nordul drumului asfaltat pentru masă. Momente liniștite și faine la ”umbra” crestelor înzăpezite dinspre înălțimile Doamnelor, Obârșiei, Omului și Coștilei! Alături de doi câini ciobănești mari și jucăuși care așteaptă să le dăm ceva de mâncare!
Cu rezerva de energie refăcută pornim mai departe spre cabanele Diana și Padina. Facem dreapta pe drumul asfaltat și urcăm până deasupra mănăstirii Peștera. Aici avem două obiective: Peștera Ialomiței și Peștera/Grota Pustnicului. Primul e turistic și marcat, al doilea mi-e bine cunoscut, nemarcat și sunt convins că le va plăcea mai mult! Mai întâi avem un obiectiv ad-hoc: un mare covor de brândușe la intrarea în biserica mănăstirii!
Pe lângă mănăstire coborâm prin gangul Peșterii la apa Ialomiței, trecem de noul sistem hidroenergetic cu canal de scurgere pe care deocamdată e un gros strat de gheață, urcăm spre intrarea în Peștera Ialomiței, puțin dezamăgiți (cel puțin eu și Adrian) de crucile kitch-oase din marmură (știu că sunt ridicate pentru niște oameni-”sfinți” și sunt convins că sfințenia și milostivenia lor nu se potrivește cu astfel de monumente!).
Intrarea este 10 lei și se face printr-un sistem de bare ca la metrou. În plus trebuie să îți pui cască de protecție! Sunt cerințe pentru tot turistul de rând, eu care am fost în peșteră de atâtea ori și am explorat pe unde am vrut și a fost accesibil, nu pot accepta astfel de condiții și nu intru. Nici Adrian nu e atras de astfel de circ și ca urmare ne vom aștepta colegii afară. Sunt curios dacă cineva în peșteră îți arată și îți mai povestește despre candelabre, sculpturi naturale, cascade, intrare la alte nivele, lacuri subterane, figuri de urși sau de daci, schelete de urși... Vrem să urcăm prin Cheile Urșilor și până la urmă medităm puțin la cascada mare amenajată pentru sistemul hidro. Verificăm și drumul spre Grota Pustnicului și revenim la intrarea în Peștera Ialomiței chiar când ne ies colegii.
Cu toții urcăm cu grijă la Grotă și o parte din noi pătrundem în adâncul muntelui. Le spusesem colegilor de locurile înguste prin care vom trece și de posibilele pasaje cu ”mersul piticului”. Chiar la intrarea în grotă este o cruce foarte faină și o lanternă lăsată de alți pasionați pentru cei ce vor trece pragul grotei. Mergem o perioadă pe vine, trecem de un pasaj ”pe burtă”, ne odihnim puțin la dormitor și continuăm până unde pare să se termine peștera prin câteva galerii și un perete înalt. Eu știam că e distanță ceva mai lungă până aici! Mai avem puțin până la final. Urc eu câțiva pași să verific și să identific pașii și ajung la bazinul magic din fundul grotei: datorită nivelului hidrostatic și al canalelor comunicante, nivelul apei din bazin e mereu același! Cu legenda locului spusă în fundul pământului, urcă fiecare coleg până la bazin să îl vadă și să bea puțin din apa sfântă a dacilor și revenim la galeria principală. Coborâm cu lanternele pe pereți și pe tavan pentru a vedea noi galerii și sculpturi, așteptăm să treacă fiecare de pasajul îngust și ieșim la lumină. Cu grijă coborâm la gard, trecem peste el și facem o pauză în capătul nordic al poienii Horoabe admirând Colțul Pustnicului de pe partea cealaltă a Ialomiței. Mai jos e plină de brândușe!
În timp ce colegii se relaxează eu explorez puțin potecile spre capătul vestic al poienii, renunțăm la intrarea spre canionul Horoabei și printre brândușe coborâm la drumul spre Peștera Ialomiței și apoi la mașini.
Cum lui Cristi i-a fost rău de dimineață și nu a putut mânca, acum îi e foame și improvizează o masă ad-hoc între mașini. Unul câte unul ne alăturăm și iese o distracție pe cinste. Cu stomacurile liniștite, pornim la drum în sus spre hotelul Peștera. Mai avem un singur obiectiv și parcă nu ne-am lăsa duși de pe munte: unul din lacurile de sub stâna Doamenle! Pentru asta urcăm pe lângă hotel, lăsăm la dreapta valea Cocorei (mărturisesc o dorință de explorare a zonei) și marcajul CA spre Babele și Sfinx (din care se vede pălăria), urcăm printre brândușe pe marcajele comune BA, TR și PR, mai facem o pauză înainte de a coti la stânga spre valea Doamnele și căutăm lacurile dorite. Unul singur mai are apă, restul sunt secate! Măcar e frumos că din acest punct se văd cascada Obârșiei de unde vine Ialomița (de fapt izvoarele sunt mult mai sus cam pe la 2400 de metri altitudine sub Șaua Obârșiei) și cascada Doamnele aruncată peste o surplombă la începutul văii Doamnele.
Coborâm la micul lac și pe poteci de animale și ușoare curbe de nivel în coborâre ajungem la poienile cu brândușe de deasupra telecabinei Peștera. La picioarele unui fost pilon le explic colegilor despre vechea linie de funicular și de ruinele din Bucegi și suntem cu toții surprinși de o mică minune: o brândușă albă lângă suratele ei violete!
Cu grijă să nu călcăm minumile muntelui, coborâm la mașini agale, ne salutăm și pornim fiecare la drum. Nu prea mult fiindcă la masa de la turbărie mai oprim pentru împărțirea mâncării rămase între colegi și ultimele îmbrățișări. Ce oameni faini cu care nu te poți plictisi!
Urmează lungul drum spre casă, acum adaug eu cu vrersurile de munte clasice:
”Mă întorc și pași-s grei
Las în urmă munții mei.”
Ture faine până la prima revedere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu