Pirin 3-10.10.2015 - începutul și prima zi

Creasta munților Pirin, un vis început în 2006 cu cele mai înalte vârfuri, continuat în 2007 cu o ambiție solitară și o exagerare a efortului cu efect asupra creșterii lichidului sinovial (mai pe românește ”apă la genunchi”) și a durerilor aproape imposibil de suportat (retragere pe la cabana Banderița)... Am mai fost o dată în Pirin la schi în iarna 2009-2010 și visul tot îmi era neîndeplinit... Planul meu era să merg anul ăsta în Pirin la începutul lunii septembrie. Aveam și o colegă de club doritoare pentru acea perioadă și nu am putut eu datorită unor probleme de sănătate. La început de octombrie problemele sunt aproape vindecate și sunt hotărât să plec. Nu mai am partener de tură și pentru mine asta nu e o piedică. Merg și singur! Vremea se anunță de toamnă cu o zi cu precipitații în toată săptămâna și temperaturi undeva spre zero grade în special noaptea. Caut cea mai convenabilă variantă pentru drum și aceasta se dovedește a fi cu autocarul până la Sofia cu plecare din autogara Filaret (la 20 de mintue de casa mea) la 16.00 și la 19.30 în fiecare zi. După vreo trei săptămâni voi afla de la o prietenă ca cele două curse merg pe rute diferite (cea de la 16.00 prin Pleven, cea de la 19.30 prin Veliko Târnovo). Oricum eu știu că trebuie să ajung în Sofia, capătul ambelor curse. Cu concediul pregătit din vreme, nu am decât să stabilesc la ce oră plec. Cum sâmbătă dimineață mai am câte ceva de rezolvat, abia pe seară mă înfățișez la autogară pe la 18.30, cu o oră înainte de plecarea autocarului. Am rucsacul mare și pe cel mic în care am bocancii de iarnă. Îi încalț în locul sandalelor abia pe munte! Stabilesc cu șoferul (bulgar) să plătesc 40 de leva (puteam plăti și în lei sau euro) și la drum!

Autocarul merge direct spre Giurgiu și apoi peste Dunăre (cu verificarea cărților de identitate sau a pașapoartelor - pentru ultimele durează nițel mai mult) în Ruse. Pentru o săptămână, Cezare, să te obișnuiești cu literele bulgare! Reușesc să mai ațipesc puțin și cam pe la 23.00 face prima pauză de 15 minute în Veliko Târnovo. La autogară mă uimește modul de parcare. Autogara e în pantă și la întoarcere aproape zici că se răstoarnă autocarul. Nici o problemă pentru șofer (de fapt doi șoferi care aici vor schimba locul de la volan)! Mai departe chiar reușesc să adorm fiindcă știam că în jurul orei 2.00 ajung în Sofia (inițial înțelesesem 12 - dvaise și mi se părea mie prea puțin ;) ). Chiar la ora pomenită ajungem în Sofia în Țentralna Avtograra/Central Bus Station chiar lângă gara de tren.

Eh, acu-i acu'! Ce să fac eu până la 7.30 când am bus mai departe spre Bansko (eu de fapt cobor chiar puțin înainte de Bansko și Razlog în pasul Predel)? Informația despre acest bus o primisem de la Mihaela și Adi Gâz, prieteni care fuseseră în Pirin la sfârșitul lunii august a.c. Hai să mă plimb prin împrejurimi puțin să recunosc zona. Ies din autogară la dreapta în centrul comercial din fața gării. Mai vorbesc puțin la telefon cu prietena (e admirabilă, nu contează că e ora 2.00  - aceeași oră ca în România - și ceva noaptea pentru a vorbi!), mai recunosc vechea gară acum în refacere și centrul cu magazine pe unde se coboară la metrou. Explorez culoarele spre stația de metrou (evident închisă la ora asta!), ies la suprafață și pe bd. Hristo Botev văd un hostel. Intru doar să văd de preț: 20 de euro! Imens, doar n-oi sta aici! Mai sunt câteva ore până dimineață și le pot petrece în autogară. Urc în sala de așteptare și nu vreau să mă ia somnul. Oamenii sunt care mai de care, unii mai simpli, alții puțin mai dubioși. Mai am vreo 40 de pagini din ”Expediția Bumerang” a lui Bengt Danielsson, expediție de explorare a Australiei a etnologului suedez, fost membru al expediției Kon Tiki, împreuna cu soția și fata în 1956. Le termin, las rucsacul mare pe poziție și doar cu cel mic cobor de îmi iau ceva de mâncare (oricum nu știu câți pot ridica rucsacul mare la cât de greu e; mereu sunt cu ochi în zona rucsacului mare!) și mai moțăi puțin până la ora 7.00 când se deschide casa de bilete pentru busul de Bansko (15 leva). Ies în autogară la răsărit și apoi la busul care mă duce spre Blagoevgrad și Bansko.

Cu o oprire în Blagoevgrad (ce plăcut e să recunoști locurile!) unde îmi iau două banane și două croissante cu cremă de alune (ceva nou, nici la noi nu au apărut până acum sau nu le-am văzut eu!) și mai departe la drum. Îi explic șoferului unde vreau să cobor și îmi zice că știe locul. Îmi face semn (toate astea în bulgară) să stau liniștit că îmi spune unde să cobor. Și așa face, la ora 10.00 oprește în pasul Predel unde rămân cu cele două rucsace. Deci aici, Cezărică, începe călătoria ta mult dorită!

Fac o poză la monumentul din pas (cabana Predel se află la vreo 40 de minute în spate), iau apă și identific punctul de legătură pe BR între Rila și Pirin (de fapt este o mare magistrală turistică E-4, voi afla asta mai încolo peste vreo două zile!), îmi pun bocancii în picioare și rucsacul în spate (sper să nu fie atât de cald să merg ca în 2006 pe piatră cu bocancii de iarnă!), câteva poze la panoul cu informații despre parcul național Pirin (de reținut cele 180 de lacuri glaciare din tot masivul!) și la drum pe drumul asfaltat. Tocmai ce spuneam acum câteva zile că nu contează neapărat cifrele cât senzațiile și trăirile. Eu chiar voi trece în traseul meu pe lângă câteva din aceste lacuri și abia aștept să le văd!

Urc pe asfalt și la o fântână (pe care o placă marchează existența Bulgariei de 1300 de ani!) întreb prin câteva cuvinte de direcție (”Iavorov hija?” ”Da, da!” ”Blagodaria!”). Continui și văd o săgeată pe un drum la stânga prin pădure. Cred că marcajele urcau pe asfalt, eu fac la stânga fără să mai văd marcaje (și așa rare!), ajung la o veche tabără doar cu un câine lătrător și un radio cântător și drumul pierde din asfalt. La capătul de jos al pârtiei Kulinoto niște vaci se uită interesate spre mine, continui la stânga pe drum și dispare orice semn. Am încredere în drum, poate așa o fi marcajul prost la început! Sau poate am fost eu chior și nu am văzut când trebuia să fac dreapta. Trec pe lângă o stație de apă cu un cal curat priponit în curte și câteva mașini, mai urc un pic pe drumul de acum de pământ și la un foișor drumul se închide în față și continuă la stânga. Aș coborî spre capătul pârtiei și îmi zic să continui pe drum. Urc, urc, urc și deodată drumul în față se blochează și o variantă coboară la stânga. Cred că valea vrea să mă mai țină la ea fiindcă drumul mă scoate la niște pajiști care mă depărtează de munte spre pasul Predel (mai precis mai la est de pas). Găsesc drumuri de căruță și cobor printre vaci la stânga spre primele case. Sunt hotărât să revin în pasul Predel și să reiau căutarea marcajelor. Intru pe o uliță (înseamnă stradă în bulgară!) și sunt hotărât să întreb primii oameni cum revin la pasul Predel.

Primii oameni sunt la o pensiune în parcare, întreb un tip la mașină (își pregătea undițele) în engleză de pasul Predel și o cheamă pe soția lui care știe mai multă engleză. Nici ea nu deslușește harta, doar știe că suntem în zona Boikov Rid. Își aduce laptopul și găsește pe net aceeași hartă cu a mea și soțul (Ivan, mi se va prezenta la despărțire!) se oferă să mă ducă cu mașina lui vreo 10-15 kilometri pe drumul ce urcă de la Razlog spre Iavorov pe la terenul de golf. Cu mulțumiri urc în mașină și povestim câte ceva în cele 10-15 minute de drum! Ei veniseră la pescuit și speră să prindă ceva. Se miră că sunt singur și abia observăm (de fapt Ivan observă!) săgeata spre Iavorov. Eu știam că această primă cabană e undeva cam pe la 2000 de metri. Pe ea scrie 1740 metri! Îi mulțumesc lui Ivan și pornesc pe eco-potecă (Eko-Pteca) marcată cu BG spre Iavorov (3 ore pe o săgeată, 2.5 ore pe alta!). Poteca urcă printr-o pajiște alpină lăsând Rila în spate, salut și depășesc o pereche ce părea să fi venit la plimbare, și continui prin pajiște, apoi prin pădure și tot mai abrupt pe firul văii ce-și are obârșia în Suhodolski ezero. Cam într-o jumătate de oră de la plecare intersectez un drum de mașină (pe care cred că se urcă cu mașina la Iavorov) și apoi tot în sus urmărind marcajele BG. Uneori întâlnesc și marcaj PR (neobișnuit pentru Bulgaria și partener de drum pentru vreo două zile de acum încolo). La prima intersecție cu drumul (căci va mai fi încă una până la cabană) sunt câteva panouri informative despre flora și fauna locală. Poteca tot urcă și după o oră și jumătate de mers (adică la 14.30) de la primele marcaje de la asfalt sunt la poiana cabanei Iavorov.

Aici e prima cabană Iavorov ridicată la 1900, urmează pe dreapta o mică bisericuță, pe stânga cabana salvamontului și apoi marea cabană Iavorov. Las rucsacul mare pe terasa plină de turiști veniți în principal cu mașinile, intru de comand (cu ajutorul unei bulgăroaice tinere) niște cartofi prăjiți, o ciocolată caldă și un castron de lapte de vacă (un fel de iaurt mai exact), las tricourile să se usuce, iau apă în sticla de 1.5 litri și în bidon, duc vasele la bucătărie (așa face orice montaniard normal, la noi nu se obișnuiește asta!), întreb de poteca spre Konceto (cervena pteca - înseamnă poteca roșie, nu neagră cum tind să cred, neagră e cerna!) și pe lângă panourile explicative din fața cabanei (în bulgară doar!) ajung în spatele cabanei unde îmi încep traseul (15.30)! Din dreapta văd că vine BR pe care trebuia să fi ajuns eu în planul inițial!

Pentru puțină vreme poteca urcă prin pădure de pin cu multă iarbă pe versantul stâng al văii (drept cum urcăm), trec repede pe lângă o gaură dintr-o conductă de captare de apă (pare un izbuc), salut o bulgăroaică ce tocmai cobora, pe stânga spre firul văii văd că se formează mici canione, salut un cuplu cu parapante (para-gliding) care se bucură și apreciază locul și zona Konceto unde vreau să ajung pe seară, trec printr-o zonă de jnepeni de 3-4 metri înălțime și ajung la micul refugiu din piatră

Bunkera. De aici cam ies în pajiște alpină care urcă din treaptă în treaptă spre înălțimi. În stânga (mai întâi) și apoi în dreapta încep să se vadă pereți masivi, primele ziduri ale cetății de piatră prin care mă voi plimba până mâine la prânz! Eh, nu e chiar plimbare fiindcă suntem deja pe la 2300 de metri și tot urcăm (nu spun aici ca personalitate multiplă, vă includ și pe voi, cititorii, în descriere)!

Cam pe la 16.30 întâlnesc un cuplu pe la 40-45 de ani care vrea să urce tot la Konceto. Sunt în adidași și, mai ales ea, destul de obosiți. Știu doar bulgară și mi-e greu să le explic condițiile de sus: nu se servește mâncare, nu e apă și doar câteva paturi cu câte două-trei pături. Doar e un refugiu mic la 2800 de metri! Îi depășesc și chiar mă uit dacă o așteaptă pe prietena/soția lui. Eu așa aș fi făcut chiar și fără a ajunge la ținta dorită! Văd că se oprește să o aștepte și eu continui mai departe. Ajung rapid la micul pinten de deasupra lacului Suhodolski Ezero (aflat cam la 2440 metri altitudine). Deasupra încă pare mult de urcat și e doar ora 17.00!

Poteca tot urcă printre tufe de jnepeni și ajunge într-o mică platformă pe care o ocolește pe dreapta pe curbă de nivel și apoi în urșoară urcare spre creasta ce unește linia principală a masivului cu piciorul vârfului Okaden (2475m). Până aici urc în umbră și mă tot uit în spate să văd dacă cei doi mai urcă. Cred că s-au oprit undeva înainte de lac fiindcă nu îi mai văd și mă bucur că au renunțat la încercarea lor temerară. Ar fi avut ceva de furcă pe zona de creastă ce urmează! Urc în creasta amintită și mă izbește soarele din ceața de pe vârful Butin (2688m) aflat pe creasta principală. Între mine și vârf se adâncește circul Okadenski (Okadenski Țirkus) cu frumosul tău Bajura vreo 200 de metri mai jos de mine! Fac stânga și în 10 minute sunt în șaua Suhodolski Preval unde un marcaj pornește la dreapta spre Zaraza (o fi frumoasa Zaraza din cântec :D). Cred că sunt mai sus de 2600 de metri altitudine și vremea e superbă (17.50)! Valuri de ceață și de soare trec prin jurul meu, razele răzbesc prin pernele albe din nori, mai vine câte o fereastră de lumină... Un fel de Rai, că tot există cabana Rai în Stara Planina!

Știu că de acum mai este o zonă destul de plată, cu mici urcușuri și coborâșuri până la refugiul Konceto. Știam cât de frumos e de data trecută, dar amintirile sunt destul de șterse și ca urmare fiecare pas îmi e un prilej de bucurie! Sub mine se adâncește valea Blajinska Rid prin perdele de ceață, în sus tot urc pe curbă de nivel pe pante de 40-45 de grade pe care nu se vede poteca la distanță. Doar la câteva zeci de metri în față se văd câteva marcaje care îți descoperă pas cu pas drumul. Urc undeva pe sub vârfurile de 2700-2800 de metri Kamenitița (2726m) și Baiuvi Dupki (2820m) și pe curbă de nivel tot aștept să văd refugiul în stânga potecii. Sunt aproape la apus și mă uit de multe ori înapoi spre vest spre munții din Macedonia pentru culorile portocalii-roșiatice. Uneori se reflectă și în plăcile pe care calc cu grijă... O ocolire de picior de munte în ușoară urcare, apoi încă unul și uite în stânga cubulețul-refugiu (19.15). Ies pe poteca dedicată la stânga și în trei minute sunt la refugiu. 

Încă nu e întuneric, spectacolul este fantastic. Cu rucsacul lăsat în refugiu fac poze în toate direcțiile, mă uit spre adâncile văi din SV și mai ales din NE, caut să fac cât mai multe poze cu crestele zimțate de pe lângă mine și aștept să se întunece. Pe refugiu văd că scrie 2775m, ceva mai puțin decât știam eu. După câteva felii de brânză topită și niște șnițele vegetale intru în refugiu cam pe la 20.00, scriu ceva în jurnal și mă bucur de toate lucrurile lăsate aici de alți buni montaniarzi (nițică tărie, reviste, jurnal). Scriu în jurnal (mă bucur când mai văd scrisul unor alți români) și cel târziu la 20.30 adorm în sacul de dormit pe patul din dreapta. În refugiu pot dormi cam 10 oameni cu tot locul strâns dintre paturi. Las spațiu de manevră în caz că mai vine careva peste noapte! Uitasem că refugiul are un mic gemuleț pe care voi scoate capul mâine dimineață și voi avea o mare surpriză! Vedem în povestirea următoare!