Noapte faină la 2800 de metri! Sunt în vacanță și nu mi-am plănuit să mă trezesc la o anumită oră în nici una din zile! Îmi sună alarma la ora 7.00, o închid și pe moment nu îmi dau seama de ce a sunat. Abia mâine voi realiza ce se întâmplă: e zi de lucru și așa am eu alarma în zilele de lucru! Aș putea să o anulez, dar las să sune fiindcă așa mă pot bucura de fiecare răsărit! Deocamdată să revenim la povestea de azi. Sper să nu scriu foarte mult și să vedeți cât mai multe peisaje!
Deocamdată scot capul pe gemulețul aburit de la căldura din refugiu și ce văd la vreo zece-cincisprezece metri de refugiu: patru capre negre care se odihnesc! Așa surpriză la altitudinea asta... Cred că doar ce mișc capul câțiva centimetri să fac o poză și dispar în pași repezi la vale! Și încă e întuneric la ora 7.00 și câteva minute! Ies din sac și afară soarele începe să lumineze cerul! Deocamdată se văd doar siluetele negre ale vârfurilor Vihren și Kutelo cu creasta lui nordică ridicată la peste 2700 de metri în spatele vârfului Banski Suhodol de 2884 metri. În spatele meu este vârful Baiuvi Dupki spre a cărui creastă mă îndrept puțin pentru a prinde niște cadre mai bune. Și lumina, razele răsăritului și căldura soarelui nu întârzie să apară! Eu sunt bucuros și mut de uimire la fiecare pată de lumină caldă pe piatra rece. Așa îmi trece timpul până la 8.20 când soarele e sus pe cer... Vă dați seama că pozele nu pot exprima toate trăirile din acea dimineață... Mănânc puțin și peste 15 minute pornesc la drum verificând curățenia și ordinea în refugiu.
Ultima poză este valea glaciară Banski Suhodol care se lasă spre nord din creasta Konceto. Creastă pe care pornesc la drum aducându-mi exact aminte de momente din ture anterioare... Creasta, aflată pe o potecă nemarcată și cu avertizări de drum dificil, este marcată printr-un cablu prins pe partea ei mai riscantă (adică undeva la vreo sută de metri lungime). Sesizez o diferență față de vizitele de acum 9, respectiv 8 ani: pe traseul marcat sunt montați stâlpi și cablu la fel ca pe creastă! Atunci nu era nici un cablu montat pe aici (prima dată am mers pe creastă până la refugiu și ne-am întors pe poteca marcată). Depășesc vârful Banski Suhodol, intru pe creastă ținând cu o mână cablul pentru orice siguranță, ajung la baza vârfului Kutelo și urc prin ceață spre limita de 2900 de metri. Câteodată am parte de ferestre de cer albastru și priviri spre văile adânci din jur (în multe locuri diferența de nivel e de peste 1000 de metri). Ajung la momâia ce marchează vârful Kutelo 2, merg până la Kutelo 1 (2908m) și apoi mă întorc la serpentinele ce coboară rapid cei 200 de metri diferență de nivel până în șaua Premkata. În coborâre văd o turmă mare de capre negre și le număr de câteva ori fiindcă nu îmi vine a crede: sunt 51 sau 52 de capre! Pentru mine numărul ăsta e mai puțin impresionant decât mărimea familiei sau familiilor care formează turma! Fac ceva poze mai de sus, câteva coboară la un izvor aflat vreo 200 de metri mai jos spre vest în căldarea superioară a văii Cernata Voda. Restul se adună pe peretele sudic al vârfului Kutelo în partea superioară a căldării Kazana... La 10.20 sunt în șaua Premkata și încep urcarea pe BR spre vârful Vihren.
Urc mai întâi pe serpentine de pământ și apoi de stâncă, trec pe lângă un lanț și ajung pe brâna în continuă ascensiune ce taie peretele nordic al vârfului Vihren. Ultimele vreo 200 de metri le urc pe creasta vestică a vârfului. La 11.05 sunt pentru a treia oară pe vârful Vihren la 2914 metri! Sunt într-o mare de ceață destul de caldă și doar în jurul meu pe vreo 50 de metri e senin. Văd stația meteo montată în pilonul vârfului, îmi fac o poză drept dovadă și trimit câteva mesaje celor dragi de acasă. Nu țin prea mult telefonul pe căutare de rețea pentru a păstra bateria!
Știu că de aici începe o lungă coborâre de aproape 1000 de metri diferență de nivel până la cabana Vihren. Pentru asta cobor pe fața sud-vestică a vârfului pe o așa zisă potecă. De fapt doar urmăresc micile marcaje BR de pe pietre și caut variantele cele mai ușoare! La 10 minute de la vârf întâlnesc doi bulgari, înceracă să vorbească cu mine în bulgară și reușim să ne înțelegem în engleză. Îi spun tipului că mai au puțin până în vârf și poate au și eu norocul să vadă caprele negre din șaua Premkata. Jos aproape de șaua Vihrenski Preslap mă întâlnesc cu alți doi bulgari care mă întreabă dacă vin de la refugiul Kazana. ”I come from Konceto. Kazana... Two hours... Too easy for me :D!” Ne urăm drum bun și la vale. Exact înainte de a ajunge în șa las pe dreapta valea Vlahinski Țirkus cu ale sale trei lacuri legate ca niște mărgele. Mai salut un bulgar exact sub șa și fac stânga pe sub peretele Vihrenului lăsând în dreapta doi montaniarzi pe vârful Hvoinati (2635m). Poteca coboară destul de abrupt prin căldări, intră în jnepeni și printre momâi și poteci pietroase ajunge la intersecția cu poteca pentru valea și refugiul Kazana (BR în trei direcții). Văzusem cabana Vihren de mai sus și mă opresc puțin la un pârâu de beau un bidon de apă și îmi alimentez toate rezervoarele. Știu că mai am apă și la cabană, dar tot mai sigur e să alimentezi unde ai sursă sigură! În 10 minute mai apoi sunt pe terasa cabanei (13.20). Știam că aici e restaurant și chiar îmi doresc ceva cald.
Las rucsacul lângă o masă și întreb de restaurant. ”No restorant!” Se fac lucrări de amenajare (explicabil probabil fiindcă e considerat în afara sezonului). Bun așa! Mă așez la masă și din rucsac îmi fac un fel de falafel cu brânză topită și pate vegetal. Tare gustos e după efort! Cât mănânc se întâmplă ceva inedit și nedorit: un ucrainian se împiedică de niște cabluri și cade fix pe față pe terasă. Dureri mari în mână (probabil vreo ruptură de os sau fisură), spune rudelor sale din mașină să aducă bețele de trekking și să îi imobilizeze mâna cu ceva fulare și pleacă cu mașina cu durere în mână și vizibilă pe față. O norvegiancă cu prietenele îi sugerează spitalul din Razlog ca fiind cel mai aproape. Trist pentru ucrainian, mai ales că se vede după echipament că e montaniard și pe față regretul că trebuie să coboare... La 14.05 pornesc la drum în sus pe BR/BV din partea din amonte a cabanei. Știu că în 2007 durerile din genunchi m-au făcut să mă retrag pe BV prin Todorka Porta la Demianița. Acum sunt în formă pentru a continua pe BR!
Vremea nu se anunță prea frumoasă în față și asta nu mă descurajează deloc. Dimpotrivă, urc cu elan spre norii gri de pe creasta din față. Trec primul prag de deasupra cabanei (eu știam de 1970m la cabană, pe ea scrie 1972m), urc printre jnepeni și ajung în valea largă unde o potecă face stânga spre Okoto Ezero. Las poteca spre lac și continui urcarea. Mă întâlnesc cu doi bulgari dintre care doar unul știe engleză. Mă întreabă de traseu și îmi sugerează celălalt (prin traducător) să merg la Demianița și apoi mâine la Tevno Ezero. Cică e cel mai bun ghid din zonă și îmi spune că fac 9 ore până la Tevno. Curios fiindcă de pe hărți eu am dedus 5-6 ore! Le mulțumesc și continui mai departe. Am încredere în mine și în hărți, ghizii mai și exagerează. Înainte de ”Fish Lake” (lacul după care se separă BV de BR) mă întâlesc cu un montaniard și îmi spune că fac 4-5 ore până la Tevno. ”I made 4 and half hours with 10 kilos as backpack!” Îmi arată traseul pe telefonul cu GPS și cu mâna în sus spre Glavnișka Porta, șaua unde voi ajunge în creastă. Îi mulțumesc pentru încurajare și continui drumul.
Poteca mă duce pe dreapta Lacului cu pește spre lăculețele Bânderișki Ezera unde fac o mică pauză de alimentare a bidonului cu apă. Mai urc un pic și ajung pe malul drept al Dâlgo Ezero, lacul lung și verde cu grohotiș mare pe dreapta. Când spun aici grohotiș mă refer la stânci poate de câte o tonă fiecare peste/prin/pe sub care urmăresc marcajele care tot urcă continuu. marcajele mă duc spre un vâlcel cu multe stânci. Îmi aduc aminte acum câ în 2006 urcasem până aici doar așa în plimbare ș iapoi ne-am întors la cabana Vihren. Trec firul și urc pe câteva trepte pe versantul drept (stânga la urcare) pe sub jnepeni. Cotesc la stânga și ajung la alte două mici iezere printre care urc tot la stânga. Alt grohotiș ca mai devreme și urc pe el pe curbă de nivel, prin câteva serpentine și apoi altă curbă de nivel până în creastă în Glavnișka Porta (circa 2600m).
Marcajele mă conduc la stânga și eu așteptam să continui în aceeași direcție ca și până acum conform hărții. Urmez calm marcajele care peste doar 100 de metri cotesc la dreapta pe curbă de nivel lăsând în față vârful Vâzela de 2620 metri. Așadar de aici poteca continuă pe curbă de nivel uneori în urcare peste câteva vârfuri. Montaniardul cu GPS pe telefon îmi arătase că am de trecut pe sub sau pe 4 vârfuri, eu pe hartă am doar trei până în Vinarska Porta. Cred că la el e mai precis puțin! Prin ceață nu văd primul lac la stânga și urc pe unele zone de creastă zimțată spre Goliam Tipiț (2645m). După el cobor un pic pe curbă de nivel până în șaua de unde la stânga se văd lacurile Tipițki Ezera. Și deasupra lor este o altă turmă de 20 de capre negre! Se pare că ele mi-au fost actori în ziua asta și scena însuși marele Munte! Începe să picure și îmi pun fâșul de ploaie și pelerina de rucsac. La fix că în două minute pornește o răpăială de 10 minute. Eu merg fără probleme spre totemurile/plăci pietroase puse vertical în grohotiș. Parcă ar fi un grup de pitici ce mă așteptau! Ajung sub al doilea vârf cu cerul mai luminat. Pot vedea frumoasele lacuri Valiavișki Ezera ce atârnă în căldările din nordul vârfului Valiavișki Ciucar (2664m). E un spectacol să vezi lumina apusului reflectată în ochiurile de apă alpină... Motiv pentru care mă opresc din când în când și mă uit și în spate. Știți cum se spune: dacă nu te uiți și în spate când mergi, ai parcurs doar jumătate din traseu! În față se vede un vârf stâncos mai mic (Goliamata Strana 2622m :D!), o șa cu poteci de animale spre lacurile Glavnișki Ezera aflate la dreapta sub mine și apoi un vârf domol (Prevalski Ciucar de doar 2604 metri). Mai departe nu văd ce urmează... Urc pe acel vârf tot cu ochii spre apus și spre roșul pe care îl trimite pe creste. E ora 19.00 și știu că se va întuneca repede. După vârf poteca coboară abrupt pe creastă printr-o mare albă. Știu că trebuie să cobor în șaua asta și să întâlnesc un marcaj BV pe care îl traversez. Asta se întâmplă în Vinarska Porta la 19.30 când se întunecă aproape complet.
Las rucsacul jos lângă stâlpul de la intersecție. Scot harta și studiez variantele. În dreapta mea în vale este lacul Lolenski de jos (de unde se aud niște mugete de vacă; ceva mai devreme o vacă cobora pe poteca mea spre șa și apoi spre lac), în față văzusem un lac suspendat (Lolenski de sus) spre care mergea o potecă și mă gândeam să pun cortul lângă lac. Cum mă lămuresc de pe săgeată că mai am o oră până la Tevno Ezero și de pe hartă unde sunt, hotărăsc să mai trag puțin de mine ca să ajung la ținta programată. Dacă vreodată plănuiți tura cu rucsac mare, să știți că etapa asta este foarte lungă!
Aprind frontala și la drum. Văzusem de pe hartă că trebuie să urc un pinten cu jnepeni și apoi la stânga ușor în urcare. Așa se întâmplă, trec de o șa de unde poteam coborî la lacul Lolenski de sus, și tot printre jnepeni (poteca e bună, nu ca brâul lui Răducu din Bucegi de exemplu unde pe alocuri te cam cațeri pe jnepeni sau te bagi prin ei, mai ales înainte de Valea Seacă dinte Clăi) ajung la zona de grohotiș. E încă puțină lumină și intuiesc poteca în urcare și șaua unde trebuie să ajung. Se numește Mozgovișka Porta și e undeva pe la 2430-2450 de metri altitudine. Ajung cu pași mici și fără pauză cam pe la ora 20.00. De aici eu mă așteptam la o lungă coborâre și când colo cobor doar puțin pe o potecă-brână și încep urcare la stânga pe un tăpșan. Pare lejer și tot urc până în buza căldării în care se află Tevno Ezero. De fapt sunt mai multe lacuri după cum voi/vom vedea mâine dimineață! Poteca urcă încet și apoi coboară lângă lac pe partea dreaptă. Văd niște lumini pătrate și voi constata că sunt panouri explicative. În stânga e refugiul-cabană triunghiular Tevno Ezero aflat la 2512 metri altitudine (20.35)! Am ajuns!
În refugiu sunt reguli stricte și le respect. Las bocancii și sandalele în hol, nu am voie să fac de mâncare la primus. Salut colegii de refugiu, întreb (”We could speak bulgarian but I am tired and it is easy for me in english now!”) de cazare și masă. 15 leva cazarea=42 lei (doar bulgarii înscriși în clubul lor alpin primesc reducere de 2 leva; e OK!), iau o ciorbă caldă și trei ceaiuri (pe rând) și undeva înainte de 22.00 sunt sus în prici la somn. Cam pe la 21.30 se întâmplă asta fiindcă nu apucă să se stingă lumina la ora 22.00 când eu cred că dorm profund! Cabaniera îmi spusese că pot lăsa rucsacul în sala de mese. ”Nu e nimeni în afară de noi”. Așa faină primire am aici că e tare plăcut...
Mâine urmează o altă zi, jumătate alpină, jumătate prin pădure. Vedem în episodul următor...
