În căutarea cascadelor Vânturişului 29.04.2013

În căutarea cascadelor Vânturişului 29.04.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Știu că după ce ați văzut minunile Bihariei, povestirea și imaginile de aici nu mai sunt chiar așa de faine. Avem și în Bucegi cascade frumoase (și destule). Doar să știm pe unde să le căutăm! Îmi doream de mult să ajung la Vânturiș, am fost de două-trei ori la lacurile de sus de sub buza platoului, e timpul să și urcăm pe valea Vânturiș spre cascade. Mă informez din articul lui Ică Giurgiu din MC și de la prietenii care au mai urcat la cascade, mulți îmi spun că e zonă cu urși și că nu ar trebui să mergem doar doi, că nu e momentul potrivit să urcăm la cascade fiindcă apele sunt mari... Până la urmă suntem hotărâți: mergem, urcăm cât putem și gata! A little bit of unstoppabble!

Cu personalul clasic de dimineață (6.35) și cu cartea Iuniei în rucsac, pornim spre valea Prahovei. Eu ațipesc o bună parte din drum și Ilinca e atât de fascinată de carte încât o termină până la Sinaia. Nu fac multă reclamă fiindcă însăși minunea asta de fată este propria ei reclamă, dar ambiția și descoperirea Sinelui și-au găsit frumusețea în cartea și în viața ei și pentru mine e acum o sursă de energie și inspirație.

La 9.15 suntem în Sinaia în gară, urcăm pe lângă stația de telecabină și capela Știrbei. Până acum am trecut doar așa în grabă pe aici. Măcar pentru câteva poze și tot trebuie să mă opresc. Capela "General Ion Florescu" (Știrbei) a fost construită pe domeniul Știrbei în 1878 și pictată de Gheorghe Tătărescu. Capela este abandonată și necesită lucrări de restaurare (se aude la Ministerul Culturii sau la Primărie?).

Pe blazonul familiei Știrbei (poate voi reuși cândva să ajung pe domeniul Știrbei din Mogoșoaia fiindcă au un program de vizitare tare aiurea) este un mare îndemn: FAIS QUE TU DOIS (Fă ceea ce trebuie). Urcăm spre drumul de Cotă și pe străduțe ne îndreptăm spre cartierul Izvor știind că va trebui să mergem tot spre sud prin pădure spre Calea Codrului. ne pierdem un pic pe străduțe și întreb un om ce trecea pe acolo cum ajungem pe Calea Codrului. "Vă duc eu că am treabă încolo". Cred că mai mult pentru noi a făcut acel ocol! Ne urcă pe deasupra ultimelor case și prin pădure pe un traseu marcat neoficial de bicicliști cu CG (nu are și fondul alb). Panta e măricică, omul urcă cu mersul rapid de locuitor de la munte și ieșim într-o șa unde ne lasă fiindcă are alt drum. "Într-un minut ajungeți la Calea Codrului". Așa este și imediat suntem 100 de metri la sud de Taverna Sârbului pe drumul parțial asfaltat.

"Ghidul" ne spusese să mergem pe primul drum la dreapta. Așa că după ce surprind o groapă de gunoi chiar lângă asfalt, găsim primul drum și facem dreapta. Greșit dar cu efecte bune! Urcăm un pic pe el și recunosc de jos locul în care Adrian Ciorbă a fost alergat de urs la coborârea de la peștera lui Bogdan. Drumul nu e bun că duce la carieră și noi avem altă treabă! Facem stânga pe pragul de sub carieră, dăm de ceva urme de urs și revenim la Calea Codrului.

Ajungem la izvorul construit în 1897 de Ion Gâtej, ne răcorim cu apa lui rece, mă încântă masa pătrată din beton de lângă izvor și continuăm pe drum pentru a traversa curând valea Zgărburei. Tentează pe cineva o urcare pe această vale? O fi posibilă?

În 10 minute ajungem în punctul cel mai înalt al Căii Codrului. Aici într-un container-baracă un paznic stătea singur și ne-am bucurat reciproc de prezență. Ne-a povestit că aseară a venit ursul și i-a luat sacul cu mâncare și croissante lăsate de băieții de la tăiat lemne (se pare controlat sub Ocolul Silvic). Ne-a arătat ceva urme pe container în partea de sus (!) și ne-a liniștit că pe aici urșii vin doar la mâncare, nu atacă oameni. Stătea de pază ca să nu vină țiganii să îi fure lanțurile și ce alte fiare mai are pe acolo! Chiar dacă sunt bariere puse, țiganii tot trec cu căruța pe lângă ele. Stăm vreo 10 minute de vorbă și pornim mai departe vreo 800 de metri până la drumul Vânturiș. Aici se poate ajunge în urcare pe serpentine din DN71 care leagă Sinaia de Târgoviște (11.00). De aici urcăm cu descrierea din MC în mână. Urmăm malul stâng geografic al izvorului Dorului pe drumul puternic denivelat până în locul unde se desparte pârâul Izvoraș ce urcă spre vârful Vânturiș. Noi urmăm varianta de forestier spre dreapta și urcăm pe același mal stâng al Izvorului Dorului prin pădurea proaspăt înverzită.

Drumul e de câteva ori distrus de ape și îl găsesc instinctiv mereu în sus. Din când în când câte un pod confirmă calea bună.

În 25 de minute (așa cum ne spune descrierea) ajungem în capătul de jos al poienii Vânturiș și suntem întâmpinați de niște steluțe foarte faine.

În mijlocul poienii este o masă din lemn care deocamdată nu ne îmbie la pauză (1020m altitudine). Avem de ales între două variante: fie mergem prin colțul din stânga sus al poienii pe lângă firul apei, fie mergem prin colțul din dreapta sus al poienii pe conductă până la cascada aflată la 1170m altitudine. Alegem varianta din stânga (pentru a le combina mai apoi) și pe lângă niște mici flori ale Paștelui (Anemone pulsatilla) intrăm în pădure.

Drumul se pierde în pădure și ajungem în pârâul Dracilor mai sus de conducta de care citisem în descriere. Văd conducta suspendată la câțiva metri, coborâm în firul văii seci și urcăm pe versantul drept până la capătul conductei. Conducta are o fisură din care apa țâșnește cu zgomot puternic. De aici vom urma conductele până la cascadă. Poteca pe conductă urcă lejer și vizibil, la un moment dat trecem pe un capac de canal.

Eu merg cercetaș și mă apropii de firul Vânturișului. La un vâlcel mai înainte se întrerupe conducta și trebuie să găsim o soluție. Mergem pe versant până putem să coborâm în fir, revenim pe partea cealaltă și eu prind elan pe conducta ce continuă. Ilinca e ceva mai în spate și sper că vine după mine. Mai merg două-trei minute și ajung la Cascada din Vale de care povestește Ică în articol. Nici o șansă să treci la cât de mare e apa! Fac ceva poze și mă mir că nu vine Ilinca. O strig și nu am succes. Vuietul apei e prea puternic. Mă întorc pe conductă strigând-o tot timpul pe Ilinca. Mi-e un pic teamă pentru ea. Tot strig, mă întorc la vâlcel, mă învârt peste tot și o aud răspunzând. Răsuflu ușurat și ne întâlnim la conductă. Urcase vâlcelul pe altă parte, rătăcise un pic prin pădure mai sus de conductă și nu mai știa pe unde să meargă. Urmăm amândoi conducta până la cascadă și de frumusețea apei în bulbuci uită de eveniment. E și destul de obosită și îi e teamă să nu fiu dezamăgit dacă renunțăm.

Treapta de 8 metri din descrierea lui Ică Giurgiu e acum o ditamai perdea de apă. În mod evident e ceva mai multă apă decât atunci când e făcută descrierea! Și tot așa de evident că nu vom putea să urcăm mai sus prea mult timp. Îi simt oboseala Ilincăi și o întreb dacă vrea să mergem mai departe. "Dacă vrei tu...". Urcăm puțin pe partea dreaptă a cascadei (în sensul de urcare) pe piciorul de munte vreo 10 minute. Eu dibuiesc cam pe unde ar trebui să mergem pentru cascada mare. În fața noastră e un țanc stâncos după care e o curbă a văii la dreapta și ar trebui să ajungem la baza cascadei. Ilinca e obosită rău și îmi spune că ea nu mai merge și că mă pot duce singur dacă vreau. Asta-i bună! Cum să merg singur când am venit amândoi? Simt o combinație de tensiune și hotărâre în Ilinca. Îi zic că mai urc puțin să văd dacă pe acolo e poteca și apoi ne întoarcem. Fără nici un pic de supărare că nu am ajuns la cascadă! E frumos ce am văzut până aici, e frumoasă descoperirea drumului și altă dată când și apele vor permite, vom urca mai sus. Acum pornim la vale și nu mai mergem până la cascade ci urmăm piciorul în jos pe unde se rătăcise Ilinca. Când găsesc o cale cât de cât ușoară, facem stânga și ieșim în vâlcelul unde ne despărțisem mai devreme (în care se întrerupe conducta).

Drumul ni-i cunoscut acum, conducta ni-i ghid. La vâlcelul Dracilor coborâm pe sub conductă direct în fir și de aici căutăm o soluție să urcăm pe versantul celălalt. Apa a mușcat mult din maluri și panta de pământ fărâmicios este mare.

Niște trepte de iarbă ne oferă soluția căutată, urcăm iarăși "pe pământ tare", revenim la conductă și lejer la ora 14.50 suntem în poiana Vânturiș. De data asta ne așezăm la masă și scoatem cam tot ce avem de mâncare de prin rucsăcei. Vreo jumătate de oră ne relaxăm la soare și masă și ca să nu mergem pe același drum, propun Ilincăi să descoperim unde duce un drumeag din partea de nord-est a poienii. De fapt este conducta de mai devreme, deci sigur trebuie să ducă spre Sinaia!

Drumul de pădure e foarte fain și liniștit, din când în când găsim marcaje veloturistice și câte un podeț peste pâraie sau peste zonele noroioase și după 20 de minute vedem un semn indicator pentru coborârea spre Calea Codrului de mai devreme. Facem dreapta (est) pe aici, îmi aduc aminte că paznicul nostru de mai devreme ne spusese că pe aici vin motocicliștii cu "drujbele" lor și se întorc pe drumul mare. Că tot zic de drujbe, tot paznicul ne spusese că într-un fel l-a bucurat când a căzut un "drujbar" în noroi pe drumurile de lângă baraca lui! Avem (din păcate) și semne lăsate de oameni (marcaje moto) și găleți de vopsea aruncate în voia sorții. Pe aici concursul sau traseul moto o avea ceva aprobări ale ocolului Silvic (vă dați seama că e întrebare retorică)?

Ajungem fix în spatele barăcii paznicului, mai schimbăm câteva vorbe cu el și ne felicită că am ajuns așa de sus mai devreme, trece șeful lui cu mașina după ce adusese mâncare băieților tăietori de mai jos de pe drum, ne răcorim la fântâna lui Gătej, continuăm pe Calea Codrului pe unde am venit și după drumul ce duce la carieră (vă amintiți că pe aici urcasem inițial mai devreme) pe dreapta vedem doi localnici. Soțul seamănă extrem de mult cu Sigurd (cu barba și părul mare și creț), profesorul de norvegiană din 2009-2010 din Stavanger. Intrăm în vorbă cu ei, Doru e fost salvamontist (așa ne-a spus) și pictor sinăian, soția lui e constănțeancă venită după bărbat. La început Doru e un pic reticent crezând că suntem ceva turiști de ocazie și curând se lămurește de pasiunea mea pentru munte. Se oferă să ne ducă pe un drum mai scurt spre Sinaia să nu mai ocolim pe toată Calea Codrului. Mergem pe la ei pe acasă, povestim de munte, de narcisele din Baiului, de tot felul de flori și plante utile, de simplitatea unei vieți sub munte. Le spun de leurda culeasă de curând din dealurile Proviței și chiar îmi oferă o pungă de leurdă culeasă cu o zi înainte. A ieșit foarte bună salata din acea seară ;)! Ajunși la ei acasă, simt mirosul casei de la bunicii mei din copilărie și tare fain este. Casa e construită integral de Doru în timp. Ne-au servit cu un lichior de rhododendron și au găsit prin cămară un orcănel de dulceață de soc. Am luat două-trei lingurițe (o bunătate, yamiii!) și ne-au zis să luăm borcanul acasă. Oameni de nota 20! Și ca să fie pachetul perfect soția ne conduce o parte din drum spre gară. Ne povestește că va trebui curând să vină la București la fata lor care e studentă la kinetoterapie. Știu cum e să fii student în alt oraș și pe bani puțini! Fata lucrează part-time pentru a mai câștiga ceva să se descurce. Mulțumim încă o dată pentru toate și promit să ne auzim după Paști să mergem la narcise. Coborâm spre centru și ajungem la gară la 17.50 pentru a lua trenul regio obișnuit spre București. La întoarcere Iunia mă bucură pe mine cu ceva din experiențele ei prin lume și simt că azi am mai făcut un pas spre cunoașterea și bucuria Sinelui universal.

Vânturișul, vale cu cascade foarte frumoase ascunse în pădurile Bucegilor, mi-a arătat primii pași și mă va primi și altă dată cu brațele deschise!

Prin jungla Bihariei 18-19.05.2013

Prin jungla Bihariei 18-19.05.2013

Colegi de tură: Anca Ardelean, Cristina Jurcovan, Dia Somogyi, Dana Man, Mona Varga, Eva Veress, Ibolya Kratochwil (Ibi), Călina Negreanu, Radu Terec, Gabi Vonas, Gabi Oarga, Luci Moisiuc, Radu Barna, Răzvan Samoilă, Andrei Aschilean, Maria si Bogdan Boer, Dinu si Marlene Mititeanu, Cezar Eugeniu Partheniu

"Cascadele de sub Biharia"... "Prin jungla Bihariei"... Titluri care ar incita pe orice iubitor de viaţă, de Natură, de explorare, de viu, de frumos... Înainte de începutul lunii mai, Dinu anunță pe grup turele pe care le vor face pe parcursul lunii florilor. În acest we e programată tura la cascadele de sub Biharia sau Cucurbăta Mare unde fuseseră (Dinu și Marlene) în 2004. Informații despre cataracterele Bihariei se pot găsi în numerele 9 și 26H din revista Munții Carpați. Tura atrage foarte mulți doritori și ca urmare reușim să ne adunăm 20 de colegi de club (membri și aspiranți) cu dorința fierbinte de a descoperi comorile din junglă. Unii pot pleca de vineri de la prânz sau după-amiază, alții doar de sâmbătă dimineață. Ultimii suntem Dia, Dana, Gabi Vonas și cu mine, eu venind din București până la Cluj cu un tren de noapte (18.30-04.00 plus întârziere de o oră). Dimineață (puțin după ora 5.00) ne vedem în gara în Cluj și la drum. Noaptea a fost destul de lungă și energia Muntelui anulează tot ce a fost pe parcursul săptămânii! Mergem pe Munte și în Natură!

Ziua 1 - sâmbătă 18.05.2013

În jurul orei 8.30 ne întâlnim lângă locul unde au campat colegii peste noapte: "o pășune în dreapta șoselei asfaltate Arieșeni-Nucet-Beiuș, mai în amonte cu 1 km de satul Băița Plai". Fac cunoștință cu colegii pe care nu-i mai văzusem până acum (ca de obicei sunt cunoscut din relatări) și pornim mai departe încă 35 de kilometri pe ruta Lunca-Cărpinet-Leheceni-Săliștea de Vașcău-Poiana-"Poiana dintre Crișuri" lângă ruinele fostei exploatări miniere. Lăsăm mașinile la răscrucea unde pârâurile Marginea (pe care vom urca mâine) și Izvorul Bihorului se unesc în Crișul Poieni pentru a coborî în viteză spre Crișul Negru, acesta spre Crișul Alb și cel din urmă spre Tisa lângă Csongrad (Ungaria). Ne aflăm pe un marcaj PA care face un circuit (cu zone care necesită atenție mărită) pe la cascadele Sfânta Treime și ajunge în Băița (cu o variantă de întoarcere în valea Marginea). Parțial vom merge mâine pe acest marcaj. Acum pornim în sus pe Izvorul Bihorului pe drumul forestier folosit în special pentru cei care corhănesc (taie și transportă copacii). Termenul "corhăneală" va fi unul din lait-motivele turei :). Trecem pe sub podul de fostă cale ferată pe unde scoteau zăcământul de uraniu pentru transport din galeria "Avram Iancu". Și acum are semn de radioactivitate! Primim acceptul paznicului să pornim pe drumul ce urcă pe lângă firul apei.

După 30-35 de minute de mers pe drum, ieșim spre firul apei pentru a ajunge la prima cascadă a zilei: Paj! Caderea de apă are cam 10 metri și vine spre noi de pe un prag stâncos. Suntem bucuroși cu toții la vederea ei. Facem poze de grup, fotografii își întind păienjenii (trepiedele) și caută unghiuri cât mai bune pentru cadre cât mai reușite.

Ocolim prin stânga ei și pe o pantă destul de mare ajungem într-o serpentină a drumului forestier. Deci drumul continuă să urce pe vale! Întâlnim o avertizare de corhăneală și mergem mai cu grijă să nu ne cadă în cap vreun copac tăiat din amonte. 

Mai sus în așteptarea fotografilor facem o fotografie ROGVAIV (cu nuanțele adaptate la ce avem pe noi).

Mai sus la un cot al drumului ieșim în firul apei, urcăm pe acesta pe lângă o amenajare hidrologică care îmi aduce aminte de amenajarea din traseul de la Groapa Seacă spre refugiul Agățat din Parâng (într-unul din anii trecuți vroiam să îmi fac ziua de naștere acolo și nu s-a îndeplinit dorința) și ieșim din el puțin spre dreapta prin junglă pentru a ajunge la cascada Amazon. Cine a dat denumirea, a fost foarte inspirat! Imediat după amenajarea hidrologică cu bucăți de linie ferată veche avem o mică săritoare pe firul apei pe care fiecare o depășește după propriile puteri (și lungime a picioarelor!). Parcă ar fi săritoarea de la începutul Padinii Șindrileriei din Piatra Craiului (fără cablu)!

De la cascadă revenim în firul principal al apei și urcăm pe un grohotiș cu urme de fier oxidat (sau alte metale?) și printre crengi dese de pin până la drumul forestier. Aici așteptăm fotografii care urcă pe o altă parte și până să vină ei, fiecare ciugulește căte ceva. Mie nu îmi este prea foame și totuși Eva mă ademenește (și pe ceilalți) cu niște alune glazurate!

Vin și Marlene, Dia, Gabi Vonas și Radu Terec, sunt privați de pauza de masă și pornim mai departe pe drumul forestier ce tot urcă spre Cucurbăta Mare. Șeful muncitorilor coboară cu mașina și ne atenționează să vorbim cu muncitorii să ne anunțe când coboară lemnele din munte. Continuăm pe drum și ajungem la o curbă mare a drumului. Din curbă vedem cascada Bella Vista și culmea Bihariei. Vom urca spre ea! Muncitorii ne explică pe unde să mergem fiindcă ei bănuiesc că vor să ajungem în vârf. Total greșit și neașteptat pentru ei! Vrem doar să ajungem la cascadă!

Mai urcăm puțin pe un drum lateral spre cascadă și când acesta pare să facă stânga în pădure, urcăm pe fir. E plăcut, trebuie să și junglărim pe pietre și prin apă chiar dacă la întoarcere vom veni pe drum. Cascada dorită se vede într-un mic X deasupra unui pâlc de brazi pe firul văii. La un moment dat revenim în drum (Marlene ar vrea să mergem pe cursul apei, Dinu pe drum) și ajungem puțin sub cascadă.
"Fotografii și care mai vrea pot să urce la cascadă".
Urcăm unul câte unul și curând vom fi toți pe platforma din aval stânga față de cascadă.

Vorba vine platformă că de fapt este o pantă înclinată cu grohotiş mare pe el! Fiecare îşi găseşte punctul de stabilitate ca să admire sau să fotografieze cascada. Bella Vista este încântătoare. Adună apele din două direcţii, le ţine unite pentru puţin timp şi apoi le împarte în alte două direcţii. Chiar dacă nu o vedem în întregime, frumuseţea şi unicitatea ei sunt inegalabile. Revenind la grup, o parte din fete se aşează pe un copac care nu vrea să se mişte la vale. E ca un fel de banană de la mare doar că e nemişcată. Eva încearcă să ghideze fetele să vâslească fără succes ;). Şi chiar nu pornea la vale butucul cel mare!

Coborâm la locul unde lăsasem (unii) rucsacii şi mai facem încă o pauză de masă (mai ciugulisem ceva şi la cascadă). Aici Răzvan ne povesteşte cu drag despre puiuţii lui de sequoia, despre întreaga artă de a-i creşte şi a-i îngriji. Atâta pasiune pune că parcă ar fi copiii lui, nu alta! Pornim pe drum la vale pe drumul forestier, nu pe unde am urcat ceva mai devreme prin apă. Eu, Gabi Vonas şi Radu prindem ceva elan (deşi eu m-am străduit să rămân în urmă) şi aşteptăm colegii ceva mai jos la curba drumului forestier. Bella Vista ne priveşte cum plecăm de la ea spre Vălul Miresei... 

Coborâm din poveste în poveste şi din glumă în glumă pe forestier până ce văd pe dreapta un tunel drept de vreo sută de metri. Mă tentează să intru mai ales când Marlene îmi spune că este o scurtătură. Mă abţin totuşi fiindcă toţi merg pe potecă. În curba de sub tunel ieşim din potecă, mergem puţin pe curbă de nivel îngustă şi pe un pas de un metru de coborâre pe verticală ajungem la marginea haldei de steril acoperită cu grohotiş. Urcăm în diagonală pe grohotiş şi de acolo pe curbă de nivel şi pe urma fostei linii de transport urcăm pe cursul apei (tunelul era folosit de linia de transport). Intrăm un pic în pădure şi ajungem la Vălul Miresei.

Cascada e parcă mai frumoasă decât cele de până acum. De fapt cred că aşa gândiseră Dinu şi Marlene şi cei ce au mai fost pe aici înaintea lor (puţini de altfel): cu fiecare cascadă frumuseţea şi încântarea cresc! La întoarcere pe halda de steril observăm un vagonet-rezervor la ieşirea dintr-o altă galerie. Avem pentru a doua dată ideea de a intra în această galerie şi renunţăm la gândul la ce riscăm intrând (e una din galeriile de unde s-a extras zăcământ cu conţinut de uraniu).

Pe halda de steril grupul se opreşte pentru regrupare. Unii ar vrea să coboare pe firul văii. Nu ştiu dacă au coborât fiindcă eu mi-am propus să merg prin tunel (dintr-un capăt se vede celălalt capăt) şi l-am anunţat pe Dinu. Urmează să ne întâlnim după tunel în drum. Pornesc cu Anca prin tunel şi până la urmă văd că încă vreo 8-9 colegi sunt în spatele nostru în tunel cu frontalele. La ieşire le-a plăcut atât de mult că ar mai merge o dată!

Continuăm pe drum până la ceilalţi colegi (puţin mai jos mai e o intrare într-o galerie închisă), coborâm cu toţii pe serpentine până la intrarea spre Scara de Argint. Dacă nu ştia Dinu intrarea şi firul de apă cred că ne era imposibil să ne dăm seama pe unde e pârâul ce vine din cascadă! La început e o vagă potecă ce urcă pe piciorul din dreapta noastră (versantul stâng al pârâului). Nu ştim pe unde duce şi intrăm pe firul apei. E o adevărată junglă aici şi totul pare din ce în ce mai sălbatic. Plantele sunt peste tot şi în toate direcţiile. Trebuie să înaintăm pe brâne de pământ înclinate, să sărim de pe o piatră pe alta, să ne strecurăm pe sub şi peste copaci, să găsim căi mai uşoare de înaintare... Unii sunt plini de elan, alţii cam plictisiţi şi obosiţi. Pe Călina o cam bat bocancii şi e şi obosită. Îi propun să ne întoarcem (cobor eu cu ea) şi se ambiţionează: "Trebuie să reuşesc!" Ajungem la primele trepte ale Scării pe care licăriri de argint sar vesele de pe un prag pe altul. Căutăm o cale mai uşoară pe malul stâng şi Dinu "ţipă" la noi de mai sus: "Nu trişaţi, urcaţi pe scară!" Intru pe câteva trepte prin apă şi tare îmi place. Doar aici să fie Scara?

Continuăm pe Scară sau pe lângă ea în sus. M-a prins farmecul Scării şi urc prin apă direct până ce ajungem sub prima treaptă mare. Sunt vreo 30-35 de metri de trepte înguste peste care sare apa în făşii argintii! Pe rând Dinu, Anca, Radu Terec şi Andrei urcă pe treptele expuse în aplauzele şi admiraţia noastră!

Restul urcăm pe piciorul din stânga cascadei (dreapta cum ne uităm noi în sus) pe o brână şi apoi puţin pe pantă în sus. Cum sunt singur mai în faţă, mă întorc la grup şi aşteptăm să coboare temerarii noştri de sus. Dinu a dus buff-ul MA unde nu mai fusese până acum! Până sus unde treptele Scării se termină!
Ne regrupăm şi coborâm pe ceea ce pare a fi potecă şi apoi chiar se conturează în potecă foarte clară ce coboară până la drum exact pe unde o văzusem noi că dispare (30 de minute de la plecarea de la Scară). La 20.15 suntem cu toţii la drum şi coborâm până la maşini. Acum poate ar fi lumină bună pentru Sfânta Treime, dar mai bine o lăsăm pentru mâine! Maşinile ne aşteptau cuminţi şi coborâm cu ele vreo doi kilometri până la o poiană unde montăm corturile. Avem Crişul Poieni lângă noi, dar nu e aşa sigur că apa nu are radioactivitate. Ne avertizase Dinu în pregătirea turei să avem apă în bidoane de acasă pentru siguranţă. Ne spălăm, mâncăm de seară la comun sau separat (fiecare după opţiunea proprie) şi seara colegii fac focul la marginea poienii. Eu iniţial vroiam să rămân la cort şi până la urmă mă fiinţez lângă colegi. Cântăm, glumim, mai dispare câte unul pe la corturi şi în trei (Eva, Răzvan şi cu mine) încheiem seara "folk" cu puţin după ora 1.00. Plecarea mâine este stabilită la ora 8.30.

Ziua 2 - duminică 19.05.2013

Ceasurile dau alarma pe la 7.00. Unii sunt deja în picioare, alţii mai moţăie (eu mă număr printre ultimii :D). Strângem corturile, le zvântăm puţin, mâncăm de dimineaţă şi în jurul orei 8.30 pornim cu maşinile înapoi până în Poiana dintre Crişuri. Dana, Dia şi cu mine mergem cu alte maşini fiindcă Gabi are scutul desfăcut şi îi e un pic teamă. Ne reechipăm şi la ora 9.00 pornim în sus pe PA pe valea Marginea spre Sfânta Treime. Valea este incredibil de sălbatică şi faină şi urcăm 50 de minute cu mare plăcere.

Undeva la mijlocul văii pleacă un marcaj PA spre Băiţa. Pe aici se vor întoarce câţiva colegi mai încolo. Continuăm pe vale şi deodată vedem în faţă prima treaptă a cascadei Hotăran. Aici e trecută placa indicatoare cu cascada Sfânta Treime. De fapt este vorba de cascadele Sfânta Treime (toate trei), Szentharomsag, denumire dată de Czaran Gyula în 1902-1903 (mulțumesc lui Peter Ham pentru informație). Dinu le numeşte "Cele trei surori" ;). În dreapta e cascada Cârligoi cu două trepte, în faţă Hotăran cu trei trepte şi in stânga Fântânele cu alte două trepte! E probabil singurul loc din România unde se văd trei cascade din trei pâraie diferite! E un loc mirific din care parcă nu îţi vine să pleci! Hai să le luăm pe rând! Fiecare are alegerea să facă ce vrea. Fotografii merg mai întâi la Cârligoi şi eu merg cu ei din dublă poziţie: explorator şi fotograf începător. Fac două cadre de la baza cascadei şi nu mă pot abţine să nu o zbughesc în sus în cercetare cu Gabi Oarga. Vreau să văd dacă pot urca pe pragul intermediar al cascadei şi să văd ce e mai sus. 

Ajungem la pragul intermediar şi de aici încep nişte trepte umede pe care Gabi nu vrea să mai urce. Eu îi spun că încerc să văd cât se poate şi îl rog să mă aştepte pentru ghidaj la întoarcere (de nu găsesc alt drum). Urc pe treptele ude de muşchi şi valea continuă ca un mic canion. Mai urc un prag de vreo 3 metri, canionul face o curba la stânga, urmez linia lui şi ajung la o altă treaptă cvasi-verticală cu ceva posibilităţi mici de urcat. Îmi dau seama că singur îmi va fi greu să descaţăr şi mă opresc aici. Fac câteva cadre şi cobor pe unde am venit până la pragul unde mă aştepta Gabi.

Cobor pragul pe partea cealaltă a cascadei şi Gabi stă să mă ajute până revin la el (chiar de nu am nevoie). Super de treabă! Coborâm la baza cascadei Hotăran, cea mai mare şi cea mai frumoasă dintre cascade. Deocamdată vedem prima treaptă de jos şi nu ne putem imagina ce este şi mai sus.

Îl văd pe Dinu deasupra treptei şi primul zvâc e să urc şi eu până acolo. Mă gândesc că poate e grea brâna pe unde a urcat (ştiu ce poate domnul Dinu şi ne-a confirmat şi ieri pe Scara de Argint) şi urc la baza celei de-a treia cascade. Fântânele e tare frumoasă (tot aşa prima treaptă e vizibilă) şi pe alocuri triunghiurile de lacrimi ale muşchilor se scurg permanent.

Mă uit la brâna pe care a urcat Dinu şi îl aud de sus: "Urcă, Cezar, că e o brână uşoară!" Dacă Dinu a zis asta... Mă ştie ce pot! Urc pe brână până la treapta de deasupra primei cascade. E magnific ce se vede deasupra. Alte două trepte foarte faine! Dinu urcase cu Anca până la pragul dintre a doua şi a treia treaptă! Îmi indică pe unde să urc şi mă duc şi eu la ei. E cel mai frumos loc din tură! Un loc de "teleportare", cum spun Dinu şi Marlene. Dinu ne mărturiseşte că e prima dată când ajunge aici şi e la fel de încântat ca şi noi. Şi ai de ce!

E cazul să mergem mai departe, dar nici eu, nici Anca nu vrem să ne dezlipim de minunea perdelei de sus a cascadei Hotăran. Cadre peste cadre! Dăm să coborâm şi îi propun Ancăi să vedem de putem ajunge la pragul dintre cele două trepte ale cascadei Fântânele. Pe ceva brâne uşoare ajungem chiar deasupra pragului. Şi de aici se vede S-ul din treapta superioară a cascadei! Între marele S şi pragul treptei de jos mai este o mică treaptă pe care o cercetez şi pe stânga şi pe dreapta apei şi revenim apoi spre pragul de sus al cascadei Hotăran.

Aici facem un Gipfelkuss şi o altă şedinţă foto.

Coborâm cu atenţie pe brână la baza Fântânelelor, mai facem o altă pauză de dulciuri şi ştiind că fotografii rămân în urmă, pornim încet la vale. Coborâm pe fantastica vale Marginea bucurându-ne încă o dată de sălbăticia şi naturaleţea văii.

Când se termină partea sălbatică a văii, facem o pauză de revitalizare şi coborâm alene pe drumul forestier până la maşini. Umiditatea mă face să îmi aduc aminte de umiditatea din Brazilia despre care îmi povestea sora mea şi despre cea de pe coasta de vest a Norvegiei pe care am experimentat-o din plin prin genunchi, aparat foto distrus şi munţi mici de o frumuseţe unică (pe blog prin primele articole găsiţi câte ceva). Nu mai ştiu cui spuneam că există un site cu hărţi precise pentru Scandinavia. Acesta e de fapt una din cărţile de telefon online ale norvegienilor: www.gulesider.no şi la subpagina Kart e respectiva hartă! Ajungem lejer la 12.45 la maşini şi fiindcă nu veniseră colegii fotografi plus Dinu şi Anca, eu profit de moment şi fac un mic ocol cu Gabi Oarga pe podul feroviar de unde am plecat în ambele zile până la intrarea în galeria Avram Iancu cu semn de radioactivitate la intrare.

 Mergem la umbră lângă colegi şi aşteptăm. Şi aşteptăm. Şi aşteptăm. Nu apare nimeni din spate. Se face 13.30, se face 14.00. Hotârăm să le lăsăm un bilet pe maşină şi să le spunem că am coborât la primul magazin să ne răcorim. Chiar nu ştiam ce e cu colegii noştri fiindcă au întârziat prea mult! Ne gândeam că s-o fi întâmplat ceva... Ei terminaseră tura foto la Sfânta Treime şi pentru variaţie au decis pe moment să facă un circuit pe PA până jos în valea Marginea. Cu ceva emoţii la descăţărare în unele locuri în care încă nu a fost montat un cablu necesar! Fiindcă nu aveam grabă în drum spre Poiana adunăm (cei din maşina lui Andrei: Ibi, Cristina, Călina, eu) puţin cimbrişor pentru câteva ceaiuri. Abia ce ajungem celelalte maşini la magazin că apar cele două maşini din spate (Gabi Vonas şi Dinu). Sunt ceva tensiuni şi vorbe grele legate de nerespectarea programului turei care aduc ceva amărăciune. Eu nu particip la discuţii fiindcă mi-a plăcut cum a ieşit tura la cascadele din jungla Bihariei. Era în plan ca bonus şi valea Sighiştelului dacă avem timp. Cum nu mai avem de zăbovit (e ora 15.00!), ne salutăm şi mulţumim pentru tură şi companie şi pornim spre Cluj (era să scriu spre casă fiindcă la Cluj mă simt acasă în familia CAR U Cluj) (Dia, Dana, Gabi Vonas şi cu mine). Ei aveau cu toţii nevoie să ajungă până în ora 20.00 în Cluj. Facem doar o pauză la cascada Şipote (o ultimă cascadă a turei, cascadă care nu este în munții Bihorului, ci în Trascău!) şi la 19.00 intrăm în oraş.

Mergem direct la autogară unde la 19.30 pleacă un autocar de la Alis Group spre Bucureşti. Doar că şoferul nu a ţinut cont de rezervări, sunt prea mulţi călători, mai cheamă un microbuz de la firmă şi abia la 20.15 pornim din loc cu microbuzul. La Alba Iulia ne transbordăm în autocar, până la Sibiu stau pe scara de la mijlocul autocarului fiindcă nu sunt locuri (pregătire pentru planul de concediu pentru 2014!) şi de la Sibiu găsesc un scaun liber (circa 23.00). De aici reuşesc să adorm până la Bucureşti (4.20) cu doar două treziri de scurtă durată. Mai iau un bus de noapte şi metroul şi la 6.00 ajung şi eu în sfârşit acasă.

Vă mulţumesc pentru răbdarea de a citi până aici, mulţumesc confraţilor pentru buna dispoziţie din toată tura, organizatorilor Dinu şi Marlene pentru idee şi pasiunea ce ne-o transmit mereu şi cascadelor pentru că ne-au adus un pic de frumos în suflet!

Să fiţi binecuvântaţi!