marți, 16 aprilie 2013

Prin white-out în Bucegi 23-24.02.2013

Prin white-out în Bucegi 23-24.02.2013

Colegi de tură: Adina Budica, Ilinca Alexandrescu, Costi Diacopolos, Emil Engel, Alex Dumitru, Mihai Bara, Cezar Partheniu

Un gând îmi zboară prin minte pentru acest sfârșit de săptămână: să traversăm Bucegii de la Valea Prahovei la Bran. Am mai făcut asta de multe ori, punctele inițial și final nu se schimbă, doar drumul și locul unde vrem să rămânem peste noapte! Și în plus Mihai Cernat îmi spusese de cornișele de la vest de șaua Strunga care mi-au oprit un pic elanul traversării! Astă toamnă aflasem despre o stână ascunsă ochilor turiștilor. Nu e pe vreun traseu marcat și doar din anumite unghiuri se poate vedea. O văzusem de sus și chiar vroiam să verific starea ei. Anunț dorința de a dormi acolo și pe rând cei de mai sus anunță că vor să vină cu mine. Mai cu chef de mers și informare, mai cu rețineri de a nu dormi la stână sau în frig, mai cu chef de petrecere...

Ziua 1 - 23.02.2013

În gară (cu întârzierile de rigoare printre care și a mea!) reușim să ne întâlnim cu toții abia in tren (obișnuitul regio care pleacă la 6.35 spre Valea Prahovei). Ne întindem la vorbă și somn în capătul unui vagon etajat, Costi, Emil și Adina "fraternizează" din când în când cu cei din Asociația Munțarilor Șprițul care merg la Padina, trece timpul și la 9.15 suntem în Sinaia. "Șprițarii" își aranjaseră să urce cu un microbuz până la Cota 1400 și până la urmă Emil și Adina urcă cu ei. Their choice! Noi aderăm la ideea că am venit pe munte să mergem pe jos tot traseul, nu să fentăm cu diferite mijloace de transport. În gară ne punem parazăpezile, ciugulim puțin pentru energie și pornim pe BR spre înalțimi. Urcăm pe lângă parc pe scările pe unde e marcajul, urmăm drumul de cotă scurtat pe strada Schiorilor, trecem de restaurantul Furnica (mereu îmi aduc aminte aici că ne propusesem în clasa a opta să facem aici petrecerea de final de generală) și la 10.10 trecem pe lângă giratoriul unde lăsăm în dreapta BA spre Poiana Stânii și Piciorul Pietrei Arse. Continuăm pe drumul de cotă pe care nu urcă nici o mașină, trecem de Brădet unde un paznic îl roagă pe Alex să-i dea o țigară și în viscol Alex face din tutun o țigară pentru colegul de "pasiune" (scuzați ironia care vin din partea unui anti-țigări) și la 12.15 ajungem la Cota 1400. Emil și Adina nu au mai avut răbdare să ne aștepte aici "La Samy" așa cum vorbiserăm pe drum și au plecat mai departe.


E prea multa înghesuială în sala de mese și stăm în fața intrării vreo 20 de minute pentru n sandwich, câțiva biscuiți sau câteva smochine, E viscol, e miros de grătar și știm că nu e nevoie să suportăm mult timp condițiile astea "moderne". Optăm în unanimitate să stăm să bem un ceai și să ciugulim mai mult sus la "Valea cu brazi". Așa că pornim serios în sus și în 15 minute suntem întâmpinați în fața cabanei de la cota 1520 de masivul Saint-Bernard cu care ma jucasem într-una din turele din toamnă și din alți ani. Intrăm, ne încălzim cu câteva ceaiuri și cu de-ale gurii și după vreo jumătate de oră ieșim în viscol să mergem mai departe. Mergem pe varianta de iarnă, pe la 13.40 lăsăm în față panta/pârtia spre stâna Târle și pornim în stânga prin pădure. Trecem de potecuța cu balustradă spre stâna-restaurant, continuăm prin zăpada mare și ajungem la 14.20 în "Drumul de vară".

De aci începe vremea superbă: vedem doar vreo 50 de metri în față. Totul e ok când ești cunoscător al potecilor marcate bucegene! urcăm pe marginea pârtiei, mai confirm vreunui schior pe unde e "Drumul de vară" pe care coboară ei, ajungem prin alb la fosta cabană "Vârful cu dor" (15.15) și în 45 de minute (ați citit bine!) la stația de telecabină "Cota 2000".

 

 În sfârșit ne întâlnim cu Emil și cu Adina. Ei mâncaseră și ne așteptau la căldurică. Mâncăm bine fiindcă mai avem încă o "etapă" serioasă astăzi. E așa de cald aici că parcă nu îți mai vine să mai ieși! Dar munțșmani suntem noi să ne spariem de zăpadă și ceață aici? La 17.15 ieșim din restaurant și vedem că afară termometrul arată doar -5 grade. Călduț! De la stația Salvamont ne strigă cineva să anunțăm că plecăm spre Padina. Le lăsăm și un număr de telefon (Adina) și promitem să îi sunăm când ajungem la cabană. Coborâm pe sub telescaunul "Valea Dorului" și pe pârtia Valea Soarelui ajungem în 30 de minute la capătul de jos al telscaunului privat. S-a încălzit, acum sunt -3 grade. Vine noaptea și atunci să vedem! Coborâm până aproape de intersecția cu PR și de aici pe BR facem dreapta prin zăpada care ne ajunge până la mijloc în unele locuri. Se simte oboseala în grup și parcă fiecare trage din ce în ce mai greu. Nu avem altă soluție decât să mergem! Așa că Adina trece în față la spart poteca, o mai schimb la câteva zeci de metri (cum se spune în alpinism "mergem cap schimbat"). Restul grupului rămâne mai în urmă, noi mergem în față pentru partea grea. Ne oprim abia în șaua Lăptici și vedem că nu vedem pe nimeni în spate. S-a întunecat pe ultima parte și ar fi trebuit sa vedem frontale! Luăm câte o smochină și câte o gură de ceai și Adina rămâne aici pentru orientare. Eu las rucsacul și pornesc în spate pe urme. Pe rând apar toți colegii mai mult sau mai puțin obosiți. Au mai rămas să își scoată frontalele, să se mai odihnească puțin... Știam că va fi greu pentru toți, dar asta e Muntele: ori îi reziști, ori te termină! Mihai are probleme serioase cu o întindere de ligamente la coapse și merge mai greu. Îi iau eu rucsacul în șa, facem schimburi de rucsaci și pornim la vale. Adina înghețase și o luase înainte. Coborâm vreo oră și jumătate cu chef de vorbă revenit și în ultima poieniță (i-am amăgit eu pe colegi spunând de câteva ori că e ultima poiană!) Adina și Emil văd în față poteca săpată de Șprițari (de Pascu) cu câteva ore în urmă. Urmele lor fac stânga și marcajele dreapta. Știu că Pascu știe Bucegii ca-n palmă, dar în momentul de față (noapte, ceață) prefer să urmez semnele și să mă bazez pe cunoștințele proprii. Ei continuă pe urme și restul la vale pe poteca marcată pe culoarul ce coboară în vâlcelul Cocorei. De aici mi se pare mai ușor să mergem în jos pe drum până la Diana în loc să mai săpăm zăpada prin poiana lunga și apoi ăe coborâșul din nordul poienii Padinii. Facem stânga și în 10 minute ieșim la valea Ialomiței. Acum îmi dau seama că am fost la fel de încăpățânat ca Emil cu schimbatul potecii, doar că am inspirat siguranță pe când Emil și Adina au mers pe baza celor de mai devreme. Trecem pe lângă doi șmecherași cu ATV-uri. Sunt și eu obosit și nu mai am chef de ceartă că așa le-aș fi zis vreo două! Emil și Adina ajunseseră la cabană unde șprițarii erau în toiul petrecerii. ne așezăm și noi la masă, recuperăm energia și ne sfptuim care cum să doarmă. Mihai nu mai poate de durere de picior deși o ascunde de noi. Vrea să rămână în cabană, Alex rămâne și el aici (nu are sac de iarnă), Emil și Adina se dau obosiți și aleg și ei cabana. Emil aranjează cu șprițarii și cu Răzvan să doarmă cu ei în camere. Noi, cei trei rămași (Ilinca, Costi și cu mine) mergem la stâna Colți (greșit spusesem eu Strunga!) E prea târziu să explorăm spre stâna dorită. Pe la 22.30 pornim în sus pe BR spre șaua Strunga, mergem încet pe drumul forestier și după câteva curbe ajungem pe marcaj în dreptul stânei Colți. Nu am mai dormit aici și Adina ămi spusese că se doarme bine. Cam într-o oră ajungem la stână prin viscol. Dăm la o parte zăpada din ușă, intrăm, ne aranjăm în ultima cameră, ne scoatem rucsacii într-o atmosferă romantică și aproape de ora 1.00 tragem cortina.


Ziua 2 - 24.02.2013

Puține ore ne despart de ziua următoare. Telefonul are pregătită alarma și la 6.30 dă trezirea. E întuneric și parcă nu îți vine să ieși din sacul de dormit, mai ales când pe exteriorul sacului este o ușoară foiță de brumă! Ne trezim în câteva minute, dezgheț bocancii, ne îmbrăcăm și nu mai stăm să mai ciugulim de dimineață. Vom face asta jos la Padina! Lăsăm curat în stână și la 7.30 închidem ușa care ne-a păzit pete noapte. Față de viscolul de aseară avem mare noroc acum. E liniște, ceața e ceva mai sus spre Strunga și putem coborî fără taine în 25 de minute până la Padina.


Mihai chiar îmi dă telefon înainte să ajungem la cabană să vadă pe unde suntem. Stabilisem de aseară ca la ora 8.00 să fim la cabană. Intrăm în sala de mese, mâncăm toți cu mult chef de vorbă și ne pregătim de plecare. Era vorba ca la 8.30-9.00 să pornim din loc. Nu-i bai de mai întârziem câteva minute că putem accelera un pic. Eu tot insist să pornim mai drepede fiindcă știam că ne așteaptă o zi grea. Pe la 9.25 suntem jos în poiană. Stabilisem pentru variație de traseu să urcăm pe BA până la Piatra Arsă. Emil tot bodogăne că e zăpada mare și că e foarte greu, rămâne cu Adina în urmă... Se pare că am cam plecat în grupuri diferite :D! Fiecare e liber să facă ce vrea până la urmă, doar să spună de la început! Mihai are probleme mari cu
ligamentele și nu mai poate merge. Trebuie cu tristețe să renunțe! Emil aranjează cu niște mașini să meargă Mihai, Adina și cu el. Eu cu Ilinca și Costi suntem pe la poiana Horoabelor și Alex vine cu noi anunțându-ne deciziile celorlalți. Mergem până în dreptl intrării în Peștera Ialomiței, urcăm la schit pe treptele betonate și apoi pe drumul de mașină ajungem la hotelul Peștera de unde vom începe urcarea propriu-zisă (10.15).
Îmi iese în evidență scara cu grilaj de protecție din spatele hotelului. Capătul ei de sus a fost desprins de clădire și e puternic îndoit în exterior sub forța zăpezii de pe acoperiș. Siguranță... Urcăm prin zăpada ce trece bine de genunchi, sunt doar niște urme vechi care doar parțial arată pe unde ar trebui să mergem. Schimbăm "locomotiva" destul de des ca să putem înainta pe BA prin pădure și apoi pe culoarul ce ne scoate în defrișarea/cimitirul Cocorei (11.00).
Pe partea cealaltă a văii Ialomiței abia se vede stâna unde ar fi trebuit să ajungem și norii alb/cenușii nu ne lasă să vedem prea mult și prea departe. Urcăm vreo 20 de minute pe drumul tăiat în defrișare, facem stânga prin pădure, ieșim la golul alpin în white-out și aici începe orientarea. Deși e ceață de abia vezi stâlpul următor, nu consider că e nevoie să scot GPS-ul. La fiecare câteva sute de metri mă opresc să regrupăm (cu picioarele mele lungi am eficiență la săpat urme și la înaintare). Pe Plaiul lui Păcală facem o pauză de ceai fierbinte și continuăm spre platou peste vâlcele pline de zăpadă și peste valuri albe. Mai facem vreo două pauze până la buza platoului, le arăt colegilor balconul de panoramă spre Ialomița, urmăm stâlpii în curbă la stânga și ieșim la capătul drumul asfaltat (circa 12.30). E atât de ceață încât nici orientarea mea personală nu mai face față. Văd panoul de la capătul drumului, știu în ce direcție ar trebui să mergem, dar totul e alb în jur. Nici o urmă, nici un stâlpișor cât de mic. Nimic! Bine că am echipamentul de rigoare că știam la ce mă pot aștepta. GPS-ul își încarcă sateliții și arată direcția cabanei-hotel Piatra Arsă. Avem doar 800 de metir până la ea! Ce drum, ce văioage! Cu GPS-ul direcționat pornim direct spre Piatra Arsă. Reușesc să văd la un moment dat ăn fașa mea la timp cât să evităm cufundarea într- vâlcea în care zăpada trece de 3-4 metri. Ocolim vâlceaua prin capătul ei superior cu mare grijă la cornișele de pe ambele margini, continuăm după direcția dată de aparat și la 14.00 ajungem la ușa hotelului (care s-a văzut abia cu vreo sută de metri înainte să ajungem). Intrăm în restaurant la etaj, comand câte 3 ceaiuri de fiecare plus încă trei să punem în termos, plătim ceaiurile (3 lei ceaiul!), vorbesc cu Emil și cu Mihai și aflu că toți sunt aproape de București, mă liniștesc veștile lor și noi ieșim în white-out la 14.45.
BG ne e parteneră de drum până la Cota 2000. Urcăm spre muntele Piatra Arsă bucuroși că avem urme (îmi spusese asta un angajat de la Piatra Arsă) și căutăm să nu ne lăsăm atinși de ceața din jur. În stânga noastră rămâne BA ce coboară ăe piciorul Pietrei Arse și destul de repede ajungem în Șaua Călugărului unde se despart cele două variante ale BG. Fiindcă acum sunt condiții perfecte de iarnă, nici nu se pune problema să mergem pe cota de nivel de vară. Avem de urcat toată Furnica! Panta e frumușică și urmele taie toate serpentinele din poteca de vară. pe la mijlocul pantei mă opresc și atenționez colegii să se uite în spate. Am ajuns în Rai! o mare fereastră deasupra mării de nori ne arată uriașii Bucegilor: Coștila, Caraiman, Omu! Cred că special ni s-a deschis fereastra asta! E uimitor să vezi că Natura lucrează și îți dă bucuria pentru care ai muncit atâta! Ne-am oprit fiecare pe panta și admirăm fericiți spectacolul norilor și al munților atât de dragi!


 Mai avem doar câteva zeci de metri diferență de nivel până sus sub vârful Furnicii. Senzația este că suntem undeva la 6000 de metri... cu oxigenul de la 2000!
Trecem pe lângă postul de pază de pe Furnica și stația meteo și văd o parapantă schimbând culoarea albă a zăpezii. Este de fapt un sport nou cinsiderat extrem. Le spun colegilor că e paragliding, termen greșit. Paragliding se traduce în română cu parapantă! Schiul combinat cu parapanta se numește "speed riding" sau "speed flying"! Admir curcubeul parapantei, coborâm la Cota 2000, intrăm la Salvamont să mai povestim un pic și să mai ciugulim ceva. Salvamontiștii ne asigură că putem coborî pe pârtie fiindcă s-au închis instalațiile pe cablu și toși schiorii au coborât. Le mulțumim și pornim la vale pe "Drumul de vară". Scurtăm pe cât se poate curbele pârtiei în bucuria coborârii (chiar și fără schiuri).


 Speed riding
 Descend to actual world

Trecem rapid de varianta de iarnă prin pădure, urmăm câteva serpentine ale pârtiei și deasupra stânei Târle le propun colegilor să mergem direct pe lângă aceasta. E o mică reținere și până la urmă pornim cu veselie la vale pe lângă stână (17.40). Ținem direcția, coborâm până în poteca de iarnă și trecem cu elan pe lângă "Valea cu brazi". De pe platforma de sub cabană păstrăm aceeași direcție și intrăm în pârtia ce coboară mai jos de Cota 1400.
 

E o distracție să cobori pe serpentinele pline de gheață de sub Cota 1400. Când se liniștesc serpentinele, prind ceva viteză (ca și cum aș fi cu placa) și înainte de a ieși din pârtie în drumul auto, mă opresc și regrupăm. De aici mai sunt câțiva pași: urmăm marcajele BR, ieșim din PN în Sinaia, coborâm pe lângă Furnica și cu câteva minute înainte de a ajunge la gară primesc un mesaj de la sora mea: "A murit tata! Vino acasă cât poți de repede și sună-mă când ai semnal!" Mă blochez pe moment. Oricât de pregătit poți fi pentru un astfel de moment, tot e o lovitură grea. Îi rog pe colegi să meargă mai în față și ma așez pe niște scări să mă liniștesc puțin. Știu că de acum totul se va schimba. Omul care m-a învățat să merg pe Munte, Omul care m-a învățat să trăiesc cât mai sănătos posibil, Omul care mi-a dat o bună parte din educație, Omul care alături de mama m-au făcut așa cum sunt, tata nu mai este fizic. Anunț la serviciu că nu voi putea veni câteva zile, mă las în grija colegilor și până la București toți încearcă să mă aline. Încep niște zile grele pentru mine și pentru familie. Când ajung acasă îmi îmbrățișez mama îndurerată și mă duc lângă tata care mă aștepta întins în pat. Îi povestesc pentru ultima dată pe unde am fost și ce am făcut în we. De acum încolo va merge lângă mine și îmi va însoși fiecare pas! Dorm lângă tata pentru ultima lui noapte acasă, mâine îl vom duce la capelă și apoi în mormânt alături de tatăl lui. Zilele trec incredibil de repede și abia pe miercuri ne vom liniști. Știu că am făcut cât am putut pentru tata și că de unde e acum, îmi mulțumește pentru locurile pe unde îl duc. Au fost atâția prieteni, colegi, vecini pe ultimul lui drum încăt sigur nu va fi uitat niciodată. Pentru el mi-am propus ca peste 6 luni să mai ajung încă o dată pe Musala. A vrut în ultimii ani să ajungă și fizicul nu l-a mai ajutat! Și voi ajunge. Dacă cineva mă va însoți, o va face pentru tata. Vă mulțumesc tuturor pentru sprijinul pe care mi l-ați dat cu gândul și cu fapta în aceste momente.

Dedic această tură extraordinară tatălui meu și sper că îi sunt pe plac cu tot ceea ce fac pe Munte!

Life goes on!






2 comentarii: