One World Romania - editia a sasea

One World Romania - editia a sasea

Un festival de film documentar dedicat drepturilor omului desfasurat in perioada 11-17 martie in Bucuresti!

Tematica este foarte complexa, cifrele sunt impresionante. Le gasiti pe site-ul oficial al festivalului www.oneworld.ro. Aici nu fac o sinteza a filmelor fiindca nu sunt critic de film. Doar va povestesc despre experienta personala la acest festival.

Motto-ul festivalului "Pentru o karma mai buna!" deschide o lupta inedita asupra raului adunat in lume. Duritatea filmelor, revolta permanenta, tehnicile de manipulare a oamenilor, degradarea fiintei umane prin alinierea la standarde impuse de societate, tendinta de izolare a oamenilor cu dizabilitati sau dezavantajati in fata societatii, eforturile lor de a dovedi ca originea, probleme fizice sau psihice si depasirea barierelor, apartenenta la grupari sociale sunt cateva teme din documentarele vizionate. Holocaustul, crimele impotriva umanitatii sunt atrocitati care te fac sa regandesti lumea in care te afli.

La festivitatea de deschidere avem parte de o combinatie artistica de instrumente de percutie (tot felul de tobe de prin toata lumea) si de suflat (saxofon, fluier) a copiilor de la Centrul Comunitar pentru Educatie si Arta Activa "Rahova-Uranus". Sunt copii ale caror familii au fost date afara in strada cu doar cateva zile inainte. Problemele lor sunt mari, trebuie sa treaca peste simplitatea si inocenta copilariei si sa ia in piept maturitatea. Problemele copilariei, izolarea data de necunoasterea limbii, joaca si intelegerea intre copii sunt analizate putin in "Jurnalul meu irlandez" al regizorului Jon Bang Carlsen, regizor care ocupa un loc important in acest festival. Ii sunt dedicate patru seri de retrospectiva in care au fost filme realizate de el din 1981 pana in 2007. Carlsen a avut mai multe etape in viata regizorala si in el si in filme am observat simplitatea, corectitudinea, planeitatea si calmul nordic (Carlsen e danez de origine). A trait ceva ani in Irlanda, ceva ani in Statele Unite, ceva ani in Africa de Sud si in fiecare loc a surprins in filme oamenii locului cu problemele lor. Partial oamenii locului sunt surprinsi de Albert, tanarul de 20 de ani in scaun cu rotile (probleme locomotorii date de depasirea unei leucemii in copilarie) care pleaca cu prietena lui in jurul lumii cu doar 20 de euro in buzunar. Ei demonstreaza ca pot face multe concesii pentru a-si urma planul ambitios de a ajunge in cel mai indepartat punct al Pamantului fata de casa lui. Porneste din Barcelona si ajunge dupa opt luni de incidente, bucurii, dorinta si hotararea de a-si duce drumul pana la capat pana la un far din Noua Zeelanda ("Ce mica e lumea"). Aceeasi lume mica este analizata din alte aspecte in alte documentare. "La scara umana" analizeaza influentele (in mare parte negative) pe care le are industrializarea si dezvoltarea oraselor asupra personalitatii. In mare parte orasul izoleaza oamenii, le blocheaza caile de comunicare personala (tehnologia are de multe ori efecte grave asupra individului). Televiziunea, radioul, presa, media in general este puternic controlata si elibereaza doar ceea ce se vrea a sti. Manipularea prin necunoastere, prin sugestie este unul din cele mai mari instrumente de control actuale ("Noii caini de paza"). Filmele, agresivitatea, jocurile sunt brate perfide ale Hydrei care acapareaza si atrag asemanator ochilor sarpelui Ka. In tot acest joc al recrearii realitatii, oamenii au incercat si incearca mereu sa se afirme. In "Hotelul starurilor" (1981) este un amestec disperat al actorilor ajunsi la Hollywood care incearca sa se afirme. Fiecare are ciudateniile si revoltele lui personale. Fiecare isi duce propria lupta pentru afirmare. Unii se multumesc doar cu ce au si nu cauta sa lupte pentru mai mult. Sunt impacati cu sine si isi duc singuri povara vietii. Traiesc karma construita de ei sau de altii si se compatimesc in ceea ce experimenteaza. Femeile ajunse la varsta a treia nu isi mai pun problema casatoriei ("Inainte de sosirea oaspetilor", Carlsen 1986), altii cauta cu tot dinadinsul sa isi gaseasca perechea ("Acum ori niciodata", Carlsen, 1996) si pentru asta reconstruiesc partial realitatea ("Cum sa reinventezi realitatea", Carlsen, 1996). Jon reuseste sa patrunda in sufletul oamenilor ("Acum ori niciodata", irlandezi sau "Dependenti de singuratate", sud-africani) si sa afle povestille lor traite deasupra problemelor minore ale vietii. Ca tot ne aflam in etapa africana din viata regizorala a danezului Carlsen, povestile independente a doi supravietuitori ai masacrului de la Auschwitz aduc in prim-plan teroarea si suferinta evreilor sub dominatia nazista. Femeia trecuta prin focul nazist povesteste acum cu seninatate si puritate despre sentimentele si frica din trenurile mortii, din lagarele de concentrare si din camerele de gazare. Parca experientele ei au fost candva in alta lume, ingerul (femeia) care a salvat-o de la gazare ii ramane pe viata intiparit in minte. Si-a sters numarul prin care era identificata la Auschwitz (chiar, ati realizat ca toti suntem de fapt categorisiti ca niste numere si ca nu ni se da insemnatate ca indivizi cand de fapt fiecare conteaza prin experienta si karma duse cu sine?), dar amintirile nu pot disparea. In interviul luat de Jon, femeia acum senina, ii subliniaza sa nu faca niciodata comparatie intre teroarea nazista si luptele depuse de albi in Africa de Sud inpotriva oamenilor de culoare. "Daca are pasaport, familie si pamant, omul de culoare e liber sa traiasca". Oamenii care au fost la un pas de moarte vad acum viata in cea mai pura forma si nu au nevoie de prea mult. Femeia solitara din "Dependenti de singuratate" (Carlsen, 1996) e fericita cu caii ei, e multumita de fiecare rasarit si fiecare apus de soare, proprietara unui magazin din Africa de Sud povesteste din amintiri despre ceea ce au avut de tras cand au venit in aceasta tara. Albert ("Ce mica e lumea") rade din tot sufletul dupa ce isi revine din criza care era sa il coste viata. Prietena lui este disperata, are momente cand isi da seama ca nu poate sa se ridice la nivelul si la hotararea lui Albert. Se intoarce in Spania si curand revine la Albert pentru a ajunge impreuna "la capatul lumii" (va amintiti de episodul astfel denumit in "Toate panzele sus!", ecranizare dupa Radu Tudoran?). Hotararea de a face posibilul si imposibilul impotriva sistemului corupt care vrea sa ne inghita este puternica si de neclintit in "Ai Wei Wei: fara regrete", artistul chinez protestatar din zilele noastre luptand chiar cu instrumentele sistemului pentru a dovedi ca exista voci care razbesc cand nimeni nu mai crede asa ceva. Are lucrari inedite si puternic sugestive (a reconstituit si mentine viu proiectul victimelor cutremurului din 2008 din regiunea Changdu pentru amintirea acelor peste 6000 de studenti disparuti datorita neglijentei in constructii a statului comunist chinez, a expus la Tate Modern lucrarea din cele 100 de milioane de seminte de floarea-soarelui prin care arata puterea multimilor anonime s.a.), sfideaza puterea comunista prin insasi actiuni simple care nu contrazic legea scrisa, ci doar legea guvernului chinez (o cina in fata unui restaurant sau o petitie la politie). Ai Wei Wei ar fi fost anihilat de guvernul chinez daca nu ar avea "in spate" sustinerea internationala (in momentul de fata are multe restrictii in tara sa de origine). Teroarea guvernului este prezenta si in cel mai dur film pe care l-am vazut la acest festival: "Actul de a ucide". Un film controversat ca si "Odessa" al lui Florin Iepan, film despre care voi vorbi ceva mai jos. Anwar Congo, liderul organizatiei paramilitare "Tineretul Pancasila" din Indonezia, a fost cel care a condus miscarea de eliminare "cat mai pasnica" a milioane de comunisti chinezi. Ca si supravietuitorii de la Auschwitz sau Slavinsky din Odessa, unicul supravietuitor al masacrului din octombrie 1941, Anwar vorbeste cu aparenta seninatate despre crimele odioase comise in 1965-1966 sub numele "Pancasila", al purificarii rasiale ("Puritatea: e mai buna decat toate", "Odessa", "Actul de a ucide"). Pare ca nu simte nimic, pare ca totul a fost in cu totul alta viata si totusi la reconstituirea crimelor de acum 40 de ani (gruparea "Tineretul Pancasila" exista si astazi), il cuprind remuscarile si pare sa isi dea seama de gravitatea faptelor. E karma care se intoarce acum si e dusa la indeplinire. Le arata nepotilor lui secvente "de cand bunicul e omorat", le specifica faptul ca e doar un film si totusi in sine realizeaza ca ceea ce a facut e gresit (ca e mai mult decat un film!). Acum timpul nu poate fi dat inapoi, faptele trebuie doar cunoscute asa cum au fost, nu cum se vrea a fi stiute. Durerea trecutului a trecut peste Slavinsky pe care Florin Iepan reuseste sa il aduca in Romania. Slavinsky este singurul supravietuitor al masacrului de la Odessa cand maresalul Antonescu a dat ordin sa fie ucisi 22500 de evrei pentru crimele asupra armatei romane. Cativa istorici prezenti in sala plina a studioul "Horia Bernea" al Noului Cinematograf al regizorului Roman de la Muzeul Taranului Roman au contrazis regizorul, au intrat in polemici cu atac la persoana, au cautat sa impuna un punct de vedere. Am auzit argumente din partea unor oameni documentati care ma fac sa cred ca masacrul de la Odessa reprezinta unul dintre cele mai negre momente din istoria moderna a statului roman. Singurul oficial care a recunoscut si si-a cerut scuze public pentru crimele facute de romani este Emil Constantinescu care, la randul lui, a refuzat sa vorbeasca cu Slavinsky. El e doar un exponent al intregii clase politice romanesti care, supusa conjuncturii europene si mondiale, refuza (nu intotdeauna cu convingere proprie) sa accepte trecutul. Este un documentar dur si controversat si probabil va crea multe discutii in viitor. Documentarul "Odessa" este in lucru su ca urmare nu poate fi gasit undeva pe internet. Dupa umila mea parere, Joshua Oppenheimer ("Actul de a ucide"), Florin Iepan  ("Odessa"), "Noii caini de paza" si "Ai Wei Wei: fara regrete" au multe in comun fiindca descopera si arata publicului realitatea demascand falsurile conducerii. Toate sunt ferestre spre ceea ce trebuie sa vedem de fapt si mai mult, sunt posibilitati de a accepta si a lucra la imbunatatirea karmei sociale. De lupta cu sine, de depasirea problemelor din trecut personale trebuie sa ne ocupam noi insine!

Vazand doar o parte din documentare, parerea mea este subiectiva si am cautat mai sus sa spun cat mai putin din ceea ce cred eu si mai mult din ceea ce am vazut in documentarele amintite. Cu siguranta fiecare are parerea lui, are dreptul sa o spuna si sa o sustina fiindca in fond fiecare isi construieste si isi duce bagajul mai departe. "One world" dezvolta si alte teme (sistemul de sanatate bolnav, vindecarea orasului si problemele adolescentei) surprinse doar colateral in documentarele amintite mai sus, teme pe care nu le dezvolt aici. Festivalul cauta sa mearga "impotriva curentului" actual plin de rautate si intoleranta fiindca doar asa, iesind din turma, putem sa aratam ca existam (si sa ne manifestam prin ceea ce suntem cu adevarat). Altfel ne pierdem in "gloata" si putem fi controlati mult mai usor (ati vazut si cunoasteti zeci si zeci de metode pentru asta)!

Inchei cu motto-ul festivalului: "One World: pentru o karma mai buna!" Sa fiti iubiti! :)

Zile de vis la Casa de Piatra 30.12.2012-02.01.2013

Zile de vis la Casa de Piatra 30.12.2012-02.01.2013

Colegi de tura: Ovi Guja, Simona Guja, Dan Jecan, Geanina Jecan, Alina Cirja, Marian Poara, Laura Toader, Dia Somogyi, Gabi Vonas, Alexandra Tibu, Adi Cosma, Laura Maxim, Cezar Partheniu, Dana Man, Gabi Jurca, Radu Terec, Dinu Mititeanu, Marlene Mititeanu, Adi Bona

Mai prin toamna in tura din Padurea Craiului vorbisem cu Marian Poara de o varianta de cateva zile pentru Reveillon-ul 2013: Patrahaitesti! Mai erau cateva locuri, a ramas sa mai analizam si sa vorbim mai aproape de "termen". Cam pe la inceputul lunii decembrie Ovidiu vine cu o oferta foarte faina pentru toti colegii de club: Reveillon la Casa de Piatra! Avem doua conditii de indeplinit: sa mergem la colindat si sa ne simtim bine (plus alte "conditii" de bun simt intr-o tabara "la comun")! Usor de facut mai ales cand multi dintre noi nu au mai colindat de ceva ani! Marian imi spune ca a picat varianta lui si vin si ei la Casa de Piatra. Ne organizam pentru cazare, transport si mesele impreuna (unii vor mancare vegetariana, altii pot manca orice - in fond e chiar alegerea fiecaruia). Toata luna decembrie purtam discutii pe seama alegerilor fiecaruia si de fapt cel mai important e sa ne simtim bine in familia CAR, restul le rezolvam noi cumva! Cabana lui Ovi are 12-14 locuri,deci nu incapem toti, asa ca Ovi aranjeaza pentru ultimii alaturati grupului (Radu Terec, Adi Bona, Dinu si Marlene) sa stea la un vecin din micul catun de 10 case (locuite). In ultimele zile din an treburile sunt deja aranjate, trebuie doar sa ne adunam spre munte. Pentru drum stabilesc cu Dia sa merg cu ei in masina (Dia, Gabi si Dana). Cum ei is in Maramu pana pe 29 seara si eu nu vreau sa ratez o zi pe munte, la apelul meu de vineri imi raspunde Geta Oltean cu o invitatie la o tura in Vladeasa (tura de care v-am povestit in descrierea anterioara). Superb! Se lungeste vacanta cat mai mult posibil! Majoritatea avem schiuri de tura si ne vom bucura de ele atat cat ne lasa zapada.

Ziua 1 - duminica 30 decembrie 2012

O zi total neasteptata pentru mine! Nici prin gand nu-mi trecea ca o sa ajung la Groapa Ruginoasa! Si de atatea ori am vrut sa ajung aici! Prietenii mei cunosc drumul (ca doar is la ei acasa) si cu masina indesata de bagaje (din mancarea luata cu multa ne vom intoarce inapoi acasa!) pornim spre si pe Valea Ariesului prin Salciua, Campeni, Albac si Garda de Sus (DN75). Din Garda de Sus vom urca pana in capatul Gardei Seci pana la Casa de Piatra. Deocamdata urcam tot in sus pe vale, trecem de statiunea Vartop cu partia de schi aferenta (cu mai multe variante de coborare dintre care unele inchise si altele acoperite cu gheata neplacuta la canturi), trecem de pasul Vartop si ne intoarcem intr-o parcare de pe marginea soselei de unde convenim cu totii sa urcam pe BG spre imensa "Groapa" formata prin ravinare (eroziune de suvoaie) ce a scos la suprafata stratele de cuartite rosu-violacee specifice. Ghetusul de pe poteca ne face sa lasam la masini schiurile si sa urcam doar pe bocanci. Si tare e distractie si asa fiindca treptele de gheata ne cam joaca feste. Tot povestim de diverse marcaje facute haotic, tot urcam in monomul obisnuit de munte si ajungem intr-o sa unde pare ca am trece intr-o alta lume. Vad ca sus in sa toti parca sunt blocati de uimire! Si eu voi fi fiindca aici suntem pe buza superioara a Gropii Ruginoase. Facem o pauza binevenita de ceai si sandwich-uri si ne invartim prin zona pentru diverse unghiuri si culori. Colegii mi-au spus ca Bear Grylls ar fi urcat acesti pereti foarte friabili cu echipament tehnic. Eu sincer nu as ponegri astfel de monumente naturale doar pentru activitati extreme!

O parte din noi revin la masini pe poteca ghetus pe unde am venit. Altii, mereu dornici de ceva nou, urcam printr-un culoar prin padure pe langa marginea Gropii, fericim bocancii si ochii cu zapada calda si stralucitoare, ajungem curand la marcajul CR ce coboara spre statiunea Vartop. Stiu ca pentru unii colegi e un loc obisnuit. Pentru mine e extraordinar! Sa mergi printre valurile de zapada, sa poti vedea munti si iarasi munti spre orizonturi, sa stii ca aceeasi dragoste pentru natura o impartasesc cei care sunt langa tine... Momente de fericire care nu vor fi uitate prea curand!

Coboram in statiune si unii dintre noi incearca partiile de la Vartop (Alina, Laura, Marian). Restul (majoritatea) mergem la masini, coboram pana in Garda de Sus si de aici avem un drum interesant pe Garda Seaca pana in Casa de Piatra. Dinu urca fara probleme pana sus in catun si ii gaseste pe Ovi si pe Simona acolo. Noi (Dia, Dana, Gabi, Cezar) urcam cam doua treimi din drum fara probleme si la o panta mai mare Gabi nu mai reuseste sa mai traga de masinuta cu atata greutate. Asa ca vom porni per pedes pentru ultimii 3-3.5 km pana sus intre casutele ascunse in capatul vaii. Ajunsi sus, suntem primiti de Ovi cu atata drag de parca nu ne-am fi vazut de o gramada de vreme (desi personal m-am intalnit prima data cu Ovi; online ne "cunoasteam" demult!) si urcam tot calabalacul pana la cabana. Ovi i-a "cazat" la un vecin pe Dinu, Marlene, Radu Terec si Adi Bona! Ne organizam pentru dormit si masa, mai povestim una-alta si undeva in noapte ne retragem la somn. Pentru maine avem in plan (plan facut de Dinu si Marlene la care nimeni nu este obligat sa participe, totul fiind la libera alegere) un circuit pe schiuri de tura prin poiana Calineasa cu intoarcere prin poiana Batrana, catunul Baliceana si pe Garda Seaca inapoi la Casa de Piatra.

Ziua 2 - luni 31 decembrie 2012

De aseara vorbisem ca plecarea sa fie la ora 8.00. Nici prea devreme, nici prea tarziu! Cu putine exceptii vom porni in tura pe schiuri. Doar Dia si Dana vin fara schiuri si vom cauta cat de mult se poate sa le facem santuri/urme cu schiurile. Abia ce s-a luminat si noi am si pus claparii/bocancii in legaturi si incepem sa tragem in sus de fiecare schi. Adi Bona si Radu sunt la prima tura pe schiuri si se obisnuiesc pe parcurs cu miscarea. Nici eu nu stau mult mia bine. Macar am mai mers de cateva ori si am prins miscarea. La coborari imi este un pic mai greu fiindca bocancul flexibil din piele nu imi tine glezna absolut deloc! Lectie pe care Dinu imi spune ca a avut-o de cateva ori si stie ce inseamna! Pe drumul ce urca spre Fundul Feții printre case dam de sleauri de gheata. Asa ca alegerea drumului vine de la sine: vom merge prin fanete si peste garduri cautand cat mai mult sa evitam piedicile din lemn. Dupa cateva case eu ma opresc si imi mai strang legaturile, metoda de a compensa moliciunea bocancilor. Ajung colegii din urma, ne folosim de damburile de pe marginea drumului ca sa avem zapada cat mai pufoasa si in circa o ora trecem de ultimele case (nelocuite).

Putin dupa iesirea din padure facem o pauza de regrupare si Dinu ne "cearta" daca nu avem ochelari de soare sau bete. "Aveam doua perechi in masina, doar sa spuneti!". Din atatia ani de experienta, stie foarte bine ce spune si ce ne spune sunt de fapt sfaturi, nu impunsaturi sau vorbe spuse cu rautate! Continuam in urcare si la 10.30 suntem in prima poiana din traseu Fundul Feții. Poiana este intinsa si colibele de aici sunt folosite doar pentru varat. Ne oprim la primul grup de casute pentru o mica pauza (10 minute) si cateva cadre in jur si ma uit cu drag spre cealalta "adunare" de colibe din vestul poienii. Sunt triste fiindca nu-s locuite mai mult timp si totusi se intorc spre noi si stau "ca la fotograf".

Lui Adi ii place asa de mult sa mearga pe schiuri, a prins din prima miscarea fluenta si parca pluteste prin poiana spre nord spre Calineasa. Observatia privind miscarea e facuta de dl Dinu si, desi si eu sunt incepator, il inteleg. Sper sa fi prins si eu miscarea la fel de bine! O iau inainte dupa Adi si cautam poteca prin padure. Sunt urme ale unor colegi de acum cateva saptamani si urc cu atata placere incat abia simt ca au ramas colegii in urma. ne oprim pentru regrupare si primul gest pe care il fac este sa imi schimb tricoul cu metoda militara (10.50). Chiar se usuca pe tine in timp ce mergi! Continuam pe poteca foarte clara si iesim pe o curba de nivel in partea de sus a poienii. E asa de larga poiana incat nu o poti surprinde pe toata cu obiectivele noastre de la aparate. Bine ca avem obiectivele naturale si ne putem invarti in voie sa adunam imagini si film pe "cardul cenusiu" fara limita de stocare! Fiecare coboara spre primele case pe unde vrea. Ne adunam putin mai sus de fundul vaii din dreapta noastra, incercam sa ne corelam la coborare spre prima casa si ne oprim aici pentru o poza de grup "intr-o foca". Mai mergem printre cateva case si ne oprim pentru pauza de masa. Eu vad intr-o curte alaturata un leagan si intru sa vad daca avem unde sta cu totii. Imi aduce aminte de leagane din copilarie si revin la colegii care luasera cateva blane si le asezasera la soare drept banci. Ciugulim fiecare ce avem si ne incalzim conductele cu ceai cald si vedem ce vrea sa faca fiecare. Dia si Gabi vor sa mai ramana la pozat aici, Dana fiind pe bocanci alege aceeasi varianta, Adi fiind la prima tura ar cam vrea intoarcerea si la fel si eu fiindca simt bocancii buclucasi. Asa ca noi cinci alegem sa ne mai rotim un pic prin poiana si apoi sa ne intoarcem pe unde am venit. Restul pornesc in tura ce finalizeaza pana la urma 16 km. Asta dupa ce Alina, Laura si Marian au facut o coborare faina pe dealul din fata noastra.

Coboram printre colibele din apropierea noastra si din cateva cristiane ajungem in punctul cel mai de jos al poienii. Nu-s deloc obisnuit sa cobor prin pulvar si cum bocancii nu ma ajuta, ma ajut eu dezechilibrandu-ma si cazand in zapada! E asa de placut, ma ridic imediat si continui pana in firul vaii urmat de aproape de Adi si de fete. Trecem pe langa micul gater din fundul poienii, intalnim un localnic ce venise sa ia niste lemne si nu ne putem abtine sa nu-i luam in chip frumosii lui cai. Ii promitem ca ii vom aduce candva pozele! Sunt asa de dragi calutii unul altuia ca ii vedem cum se alinta. Le simt caldura sufleteasca si legatura interioara si unitatea pe care o formeaza impreuna. Inaintam putin pe schiuri, ne depasesc si vom urca in aceeasi directie. Dia si Dana vor sa scurteze un pic ocolul intregii poieni si urca pe la mijlocul ei. Eu cu Adi urcam incet spre casele ce par sa inchida poiana in fata. Vedem ca vine si Gabi pe urmele noastre si il asteptam cu ceai cald. Facuse si el o coborare pe unde au fost Laura, Alina si Marian mai devreme! Urcam cu totii pana la drumul pe care urcasera niste turisti cu masini de teren si vedem ca poiana mai continua cu un alt card de colibe. Aici noi facem stanga spre bisericuta aflata spre  sud in directia Casei de Piatra si a Gardei Seci. Cata placere e in fiecare pas sau in fiecare alunecare a schiului! La biserica ne intalnim cu turistii si ii dezamagim spunandu-le ca nu au nici un drum pe care sa poata cobori cu masinile spre Garda de Sus. Ne uram reciproc toate cele bune pentru noul an, facem dreapta spre vest prin alte valuri albe pana la fete (Intre timp Adi se dusese spre ele) si i nechipa completa mergem spre poteca pe care am venit. Pe curba de nivel depasim val dupa val si am tendinta sa merg printre brazi doar alunecand un pic. Uit pe moment ca Dana si Dia intra mai mult in zapada si la atentionarea lor corectez directia si la 15.15 urcam ultimele zeci de metri pana in poteca batuta mai devreme. In sfarsit scade dificultatea pentru fete!

 

Drumul si urmele ne sunt cunoscute de acum. Care mai in fata, care mai in spate, absorbim cu fiecare respiratie Muntele! De cateva ori ma las furat de umbrele luminoase lasate de soare prin padure cand el se lasa pe-o parte sa mai incalzeasca si pe altii. Focile incep sa "cante" si prin suieratul lor cobor cu asa drag spre Fundul Feții. Pe ultima panta Gabi isi scoate focile fiindca il cam incurca si vrea sa se bucure de alunecare cu viteza cat mai mare. Asteptam la iesirea in poiana sa vina si Adi dintre copaci si coboram cu totii spre sud spre colibele la care facusem prima pauza. Dia si Dana sunt ceva mai in fata fiindca le luase frigul de la atata asteptat.

Il rog pe Gabi sa stea un pic sa mai cobor cativa metri. Il simt ca vrea niste cristiane faine si caut sa il prind intr-una din ele.

In coborare ne intalnim cu Dan si Geanina Jecan care dormisera pana mai tarziu si au iesit la o mica plimbare doar pana aici la Fundul Feții. Se vor intoarce si eu dupa noi curand! Pas cu pas tot ne lasam in jos pe unde am venit si Gabi se hotaraste la un moment dat sa isi puna pieile fiindca nu prea mai merge doar in cristiane. Zapada troienita cam pune piedici tendintei de alunecare cat mai mari. Drumul ne duce pana la prima casa (16.25) si urmam in mare urmele pe care le-am facut mai devreme. La ultima bucata de drum (partea cu mai multa gheata) Adi scoate schiurile si merge cu ele pe umar. Eu ma incapatanez sa alunec pe ele, gasesc printre case  si garduri cateva pante pufoase si tai ultima curba de drum ajungand fix langa cabanuta noastra. Sunt putin obosit si multumit de ambitia de a merge integral pe schiuri. Lasam "talpile" la intrare in cabana si intram in sala de mese unde venisera cu totii. E timpul pentru prima masa comuna si ajut si eu un pic la piure-ul foarte gustos. Mancam cu totii bine (ca-i musai sa avem energie mai incolo!) Si printre felurile de mancare facem si o repetitie pentru ce urmeaza. Mergem sa colindam!!! De multi ani nu am mai facut asta si tare mi-era dor! Mai ales cand vom canta colinde cunoscute de mine in varianta munteneasca transformate acum in colinde ardelenesti. Dragi is versurile aistea noi!

"Scoală gazdă din pătuț

Florile dalbe

Și ne dă un colăcuț

Florile dalbe

Că mămuca n-o avut

Florile dalbe

Sită rară n-o avut

Florile, florile dalbe"

Le-am prins eu abia pe la a doua-a treia casa si parca nu ma mai lasam dus "de-acasa"! Am simtit in mine copilul de odinioara!
In Casa de Piatra is doar 10 case locuite si vom avea timp sa le colindam pe tăte. Nu tăte intr-o zi ca e imposibil. Si la cat de rasfirate is si la cum ii obiceiul aici. Asa ca le impartim in doua si azi vom merge doar la cele mai de jos. Cu lectia pregatita si cu frontalele aprinse pornim in jos sub luna plina. Cand ne apropiem de prima casa incepem colinda sa ne anuntam venirea. Iese seful casei si ne asculta, iese si femeia lui si sunt bucurosi de colinda si de urătura pregatita si spusa de Ovi cu atata elan si drag. Oamenii ne invita in casa la un pahar de afinata (cum nu am mai baut prin alte locuri) si o bucata de cozonac, mai povestim cate una alta cu ai casei si-i timpul sa merem la casa urmatoare. La iesire mai cantam inca o colinda si pornim spre casa urmatoare. Aici ne bucuram cu totii de colind si de voie buna alaturi chiar de colegii nostri de club, Dinu, Marlene si Adi si asculta cu totii urătura plina de glume si sperante scrisa chiar de mana lui Ovi. Parca nu ne-am mai lasa dusi de la vinul de casa si cele cateva prajituri gustoase. Mai avem de mers pe la alte căși si ne salutam gazdele. La a treia casa tare suntem bucurosi de bradul incarcat si de toata familia adunata. Ni s-a alaturat si dl Dinu spre bucuria noastra. Un tanar printre tineri! Aici am reusit in sfarsit sa ne coordonam si sa colindam si noi ca la carte! Pesemne ca ne trebuie ceva tuica drept energizant ca sa mearga treaba unsa :D! Coboram la a patra casa si ne bucuram si aici de alte bucate alese intr-o bucatarie mica si bogata. Ne mai ramane inca o casa de urat si vestea luminata a nasterii lui Iisus patrunde in casa si in sufletele "oamenilor de aici", mai mult sfinti in simplitatea lor. Abia avem loc in bucatarie si primim cu drag prajiturile si povestile casei. Cu buna dispozitie si multumire ca ne-am implinit si noi si acei dragi uitati de lume in acest capat de vale, coboram spre cabanuta noastra si ne intelegem sa ii colindam si pe cei de aici. Radu si Simona ne intampina in usa. Chiar mi se pare ca se potriveste colindul nostru "Domn, domn sa-naltam" cand "boierul" Ovi nu-i acasa. Canta si ne incanta si el inca o data in seara asta si intram cu totii in casa. Gata momentul, avem de pregatit un altul: trecerea in 2013! Fiind multi, ne miscam repede si masa e gata! Muzica, mancarea, tuica speciala, jocurile de cabana (Saboteur si Twister), agitatia, dansul ne tin in priza pana aproape de miezul noptii. Cu cateva minute inainte de ora zero, iesim cu artificii afara si sampanie afara, ne imbratisam cu dragostea unei mari familii, revenim in cabana si continuam fiecare cu ce ii place si se simte bine inca vreo doua ore sau mai mult.

"La multi ani! La multi munti!"

Ziua 3 - 1 ianuarie 2013 (greu cu schimbarea asta de an!)

Prima zi din an, mai greu cu trezitul! Cativa sunt matinali si hotarati sa iasa la tura. Cred ca pana la urma vom iesi cu totii in mai multe grupuri. Simona e cea care ramane in cabana sa mai faca una-alta si (cel putin pe noi, al patrulea grup) ne va ajuta cu orientarea la un moment dat pe valea Sohodolului. Da, ati citit bine "al patrulea grup"! Fiindca toate cele patru grupulete au plecat spre catunul Hodobana. Unii pe schiuri, unii doar la plimbare! Dinu, Marlene cu cativa au urcat pe schiuri, Ovi cu altii cu bocanci, Alina cu Marian, Laura si inca doi-trei tot pe bocanci si in fine Dia, Alexandra, cei doi Gabi, Adi Cosma, Dana si cu mine. Noi ne miscam cu mai putin elan si abia pe la 13.00 plecam de la cabanuta. Coboram pe Garda Seaca circa 2.5 km si facem dreapta pe drumul care urca pe valea Sohodolului. Drumu-i tare acoperit cu gheata si chiar ne forteaza sa ne testam echilibrul de cateva ori (teste cu succes sau nu :D)! In prima mare curba a drumului spre vest e o casuta forestiera si un tractor ramas de zilele trecute. Ne oprim un pic pentru un pahar de ceai cald si ceva amintiri despre povestile si personajele copilariei. Toti suntem copii si daca imi spune cineva ca nu ii mai plac desenele animate din primii ani ai vietii, mi-i greu sa cred! Pornim mai departe si drumul destul de gri si mohorat. Chiar Dana spune la un moment dat ca nu mai vrea sa mai mearga pe drumul asta ca parca mai mult o intristeaza. Si are dreptate. Deocamdata urcam doar pe vale si nu vedem mai nimic in stanga sau in dreapta. La un moment dat drumul face dreapta si urca spre Sohodoale. Intelesesem aseara de la Ovi ca aici ar trebui sa urmam drumul tot in sus. In grup avem ceva indoieli si reusesc sa o sun pe Simona si sa ma lamureasca pe unde ar trebui sa mergem (adica in fata, nu pe drumul principal care face o curba aproape de 180 de grade la dreapta!). Urcam pe drumul-poteca si mai inclinat ghidati de penele de nori dinspre Hodobana.

La o alta casuta langa care e parcata o masinuta de teren parem sa vrem intoarcerea. Si bine ca suntem un pic incapatanati si vrem macar sa prindem o țâră de lumina. Hai sa urcam pana la casele de acolo (un grup de case aflat pe muchia din sud fata de valea Sohodolului) si apoi om mai vedea pe unde ne intoarcem! Gasim o poarta larga deschisa si o panta ce ne duce pana la prima casa. Urcam fiecare pe unde vrea prin zapada cu un pic de crusta. Eu sar vesel si tai panta chiar pana la prima casa. Nici nu-i asa mare pentru vreo cadere de zapada! Ne reintalnim pe drumeagul de sub asta casa (casa ingrijita, rufe puse la uscat, perdelute la fiecare geam) si gasesc o placa (skateboard) rudimentar. Asta e varianta de iarna-vara!

Pun placa inapoi printre ulucile gardului asa cum am gasit-o si pe drumeag iesim intre casele ce le zarisem de jos. Ii principalul grup de case din Hodobana si vedem cum in nord pe culmea urmatoare mai e alt grup de case si al treilea pe culmea de la sud de noi.

Cu grai pur ardelenesc Dia intreaba femeia de la una din case pe unde am putea sa scoboram spre Casa de Piatra. O varianta ar fi pe unde am venit, alta pe o poteca ce coboara tot in valea Sohodolului pe langa cruce si a treia ce merge pe la casele "ce se vad" si coboara pe valcel in drum mai jos de drumul de Sohodol. Fiind mai mult in grup, intrebam pe fiecare ce varianta vrea (dintre valcel si poteca de la cruce). Prima varianta are castig de cauza prin "votul" lui Gabi si astfel lungim tura. Alegerea noastra are castig de cauza cand un tanar ne confirma ca pe acolo pe la case putem cobori la drum in 40-45 de minute. Mergem putin spre case cu privirea la casele razlete din astă comuna.

Pe dreapta drumului vad o fantana cu usita de lemn, o deschid si inauntru e un fel de polonic mare din lemn. Nu ma apuc sa scot apa, dar sunt extrem de incantat de modul de a scoate apa de aici. Inchid usita la loc si urcam cu totii pana la grupul de case pe care il vazusem mai devreme. De aici dupa spusele baiatului de mai devreme, ii poteca ce coboara spre drum. Nu gasim poteca si batem la usa casei celei mai de jos. Tot Dia in graiul locului intreaba de drum si afla pe unde trebuie sa coboram. Mulțămim si pornim la vale mai intai pe un drumeag la dreapta si apoi in stanga pe valcel/hoancă. La inceput acesta-i tare larg si se ingusteaza formand Cheile Hoancei. Pana sa intram in chei ne intalnim cu un localnic foarte fain cu ochi albastri care nu se lasa de la a o imbratisa pe stralucitoarea Dia. In fata ei zambitoare se citeste cu usurinta fericirea si degajarea! Continuam prin chei, mereu ne uitam si pe stanga si pe dreapta la pereti si la copacii abia agatati de stanci si practic sectorul de chei de 10 minute ne scoate in Garda Seaca. De unde ne asteptam la inceput la o plimbare grizonata, iata ca acum suntem mai mult decat bucurosi si luminosi de alegerea fericita!

E ora 16.00. Abia au trecut trei ore de cand am plecat si am vazut atatea locuri frumoase. Si, asa cum ii de obicei, jocul Naturii nu se termina aici. Chiar pe marginea drumului se desfasoara o perdea de gheata care ma tine un pic mai in spate. Stiu, am vazut multe perdele si cascade de gheata pana acum. Alintul apei transformata in coloane, sfere, ace, ferestre, zabrele si alte forme inexprimabile sub gradatia nula fixata de Celsius e mereu unic. Acelasi loc in doua ierni sau perioade diferite de inghet este o alta opera de arta. Pe langa coloanele unite de aici, mai avem inca un joc inghetat la un izvor putin mai jos. Ne rotim in jurul lui in diverse pozitii cu atentie la gheata lucioasa de sub noi si pornim in amonte mai departe dupa ce trece o sanie cu doi cai zdraveni si incantatori.

Pentru cate un cadru ma opresc un gard ce pleaca din drum, traverseaza Garda Seaca si urca spre padure si un perete care se lasa descoperit dupa ce ies putin din drum intr-o mica poienita de picnic. Va las sa le descopriti voi cand ajungeti pe acolo! Ajungem undeva cam pe la 17.30 la cabana, ciugulim de seara si apoi plecam cu intreg grupul la colindat. Mai avem cateva case din catunul nostru aflate pe un deal pe care nu ajunsesem aseara. De fapt prima casa ni-i cunoscuta din plimbarea de ieri spre Calineasa. E ultima casa locuita! Urcam pe drumul plin de ghetus si toti merg cu grija sa nu se aseze ca gandacii cu picioarele-n sus. Din toti is singurul care ia la un moment dat o tranta. Asa repede ma ridic ca primesc aprecieri: "Tu mai repede te ridici decat cazi!" Ajunsi in curtea omului, incepem noi sa il colindam asa cum stiam de ieri. Omul iese bucuros in usa si se scuza in fata noastra ca nu ne poate primi. Are alta ceata de uratori si fiindca am venit noi, gaseste prilej sa ii trimita mai departe. "Are afinata buna!" Intram si noi in casa, stam un pic la un pahar de visinata si la niste placinte cu branza si salutam gazda cu al doilea colind. Omul are niste baieti numa' buni de insurat si asta da prilej de rasete si chicoteli :D. Abia suntem la inceput in seara asta. Coboram apoi la a doua casa si la a treia si fiecare gazda ii tare fericita cand ajungem la ei. Nu contenesc sa ne povesteasca din ce au mai facut in ultimul an, pe unde le mai umbla copiii si cum o mai duc pe aici cu traiul greu de munte. La a patra casa Ovi ne spune ca is doi batrani mai modesti, asa ca bine ar fi sa-i colindam din ograda, sa le uram cele bune fara sa mai intram. Doar ii colindam si plecam mai departe. Ii vedem insa cu fetele luminate in usa din lemn gros si cand le termina Ovi urarea (asa faina ii ca de multe ori trezeste zambetul acestor oameni greu incercati), ne invita in casa. Apai hai sa ne incalzim o țâră! Omul se scuza ca nu are prea multa tuica si pahare si ne da o jumatate de sticla pe care o dam din doi in doi! Ca doar nu-i frumos sa refuzi! Si din ce nu au nici ei, ne dau cateva bucati de branza. Incercam noi sa le-o lasam fara pic de noroc! Ce-i dat, ii dat! Le multumim pentru caldura (si din casa si mai ales din sufletul lor mare) si pornim mai departe spre ultima casa. Urcam prin spatele curtii prin gradina si nu vedem nici o lumina. Probabil ca-s pe la vecini. Ca tot am venit, ne pornim pe colindat ca nu poti ajunge la o casa fara sa urezi. Dupa doua colinde cand ne pregateam de plecare (schimbam ultimele guri din tuica de la cei doi batrani), vedem ca se deschide usa si iese in prag batranul cu o tigara aprinsa i n coltul gurii. Parca s-a aprins viata in casuta lor! Mai cantam inca un colind si intram in casa. De unde nu speram sa mai fie acasa, tanti Maria ne-a facut cea mai frumoasa surpriza. Stam la povesti, bem niste vin de casa si avem parte de alte surprize.

"Inchina un pahar cu vin de casa
Ai casei le raspund ca un ecou" 

(Karma - "Colinda trista")

Tanti Maria ne aduce niste sunca si o farfurie mare cu placinte intinse. Sunt asa de gustoase si bune ca se topesc in gurile noastre. Dia intreaba cum se fac si de poate sa o invete si ii zîce ca-i simplu si se inteleg ca la vara sa revina sa faca impreuna placinte. Facem poze, ma bucur ca imi merge si mie aparatul (chiar de am spart filtrul ce nu era al meu!) si luam in chip cativa dintre noi si pe gazde.

Parca a fost un facut sa terminam colindele noastre in acest fel minunat! La plecare ne aduc din alta camera o galetusa de mere si aproape ca nu ne lasa pana nu luam cateva! Fericiti ca am facut cattiva oameni fericiti, mergem la cabanuta noastra, mai petrecem de seara si stabilim ce si cum facem in ziua urmatoare (in principal plecarea spre căși).

Ziua 4 - 2 februarie 2013

Fiind ziua plecarii, fiecare masina isi face propriul program. Nu-i musai sa merem impreuna! Pana sa ne hotaram care cum plecam, tanti Maria ne face o surpriza: vine pe la 8.0 cu o tava mare cu placinte! Recunosc ca mi-i un pic lene sa cobor in sala jos sa o vad pe tanti Maria si voi avea un mic regret pentru asta. De fapt nici nu a avut timp sa stea mult ca are multe treburi pe acasa! Cand cobor eu, vad ca Ovi plecase sa o duca pe tanti Maria spre casa. Cu siguranta o voi revedea data viitoare cand ajung aici! Fiecare isi face propriul ritm de strangere a bagajelor, mai stam putin in sala (Dia, Dana, Cezar) sa mai adunam inca doua-trei amintiri de aici (caldurica din casa incepe sa iasa si afara si se simte primavara), strangem ce mai e pe aici si facem curatenie prin bucatarie, pe holuri si prin camere (ca nimeni nu e obligat sa curete dupa noi!). Din camara Ovi ne rugase chiar dinainte sa venim, sa luam tot ce ne-a mai ramas fiecaruia fiindca e prea mult ramas. Chiar ne imparte cate un pachetel (evident cui vrea) cu cateva "porcării" (adica tot felul de produse traditionale din carne de porc!) si ne tot agitam prin cabana sa lasam totul cel putin asa cum am gasit. Pana sa plecam, primesc cu drag ceva intrebari despre viitoarea mea vacanta in Europa. Adevarul e ca nici eu nu stiu prea multe fiindca vrem (eu si Iulian Sirbu) sa lasam aventura sa curga de la sine. In perioada urmatoare voi incepe sa va poestesc si despre Europa vazuta din tren prin unghiul strict personal. Ne salutam deja cu dor spre viitoarele revederi, indesam bagajele in masina (parca-s mai multe decat la venire!) si pornim la drum! mai avem pana acasa inca o zi scurta si foarte faina! Dia stie locurile foarte bine si alege unul din cele mai frumoase locuri de pe Pamant: catunul Dumesti! Ii unul din locurile "ascunse" de aici unde poti veni de nenumarate ori si te intorci de fiecare data mult mai linistit si impacat decat ai venit. Chiar o casa de aici sta mereu in camera Diei intr-o imagine A0. Te linisteste si te incarca doar privind-o! Sa revenim la fapte. Undeva dupa miez de zi ne pornim la drum, coboram pe Garda Seaca pana in Garda de Sus si de aici pe valea Ariesului pana in Sălciua. Dia stie drumul si in ghideaza pe Gabi spre Dumești. Doar ce mergem cateva sute de metri si asfaltul prinde o pojghita serioasa de gheata. Debarcam si Gabi mai incearca sa treaca de zona cu gheata. Zadarnic fiinddca nu are suficienta aderenta! Asa ca hotararea e destul de simpla! Da inapoi pana la un loc plat unde poate lasa masina in siguranta si vom urca pe jos. Trecem de zona cu gheata, urmeaza vreo doi kilometri pe asfalt si dupa ceva serpentine vedem sus stapana dealului, o casa luminata de soare. Iesim din asfalt si urcam spre ea. In stanga noastra se afla peretele Bedeleului pe care l-am surprins spre apus in ceva nuante rosiatice. Din ce mi-a povestit Dia, cred ca doar pentru un apus pe Bedeleu as veni pana aici! In fata avem muntii Trascaului prin ale caror cotloane am ajuns de cateva ori si in spatele nostru muntii Bihorului. Avem o "profesoara de geografie" cu noi si putem astfel sa deslusim prin mana Diei sa vedem Muntele Mare, Baisoara, Scarita, Cheile Posegii, Vf Plesii, Cheile Pociovalistei, Bedeleul cu peretii lui, sub noi valea Morilor cu Huda lui Papară in capatul ei, Vânătarea si tot asa ne rotim pe tot orizontul! E prima data cand reusesc sa ajung aici (si total neaspteptat ca si Vladeasa si Groapa Ruginoasa) si imi doream de mult! Chiar in Huda lui Papară vreau sa ajung de ceva ani si cine stie cum mi se va indeplini dorinta! Multumesc Dia >:D< !

Dia imi arata Politele Bedeleului unde au fost de curand intr-o tura de suflet in decembrie trecut pentru batranii singuri din Valea Poienii. Sau alta data cand au mers pe la Schitul de sub Piatra de pe aceeasi vale a Morilor (continuare a vaii Seci ). Simt atata incarcatura emotionala in aste locuri si mi-i tare drag ca Dia ne-a adus intr-unul din locurile ei de meditatie/atingere a Absolutului/autodescoperire. Cand va fi totul verde pe aici, cu siguranta imi voi reumple si eu rezervorul Naturii. Mergem pe culme spre ultima casa si in fata tot vad cat de mica pare distanta intre Bradesti (pe unde am ajuns de cateva ori) si Hudă. Cum de nu am venit si pana aici?

In saua unde alta data soarele o trezise pe Dia lucind pe zapada prin usa cortului, ne oprim zece minute pentru niste clatite minunate luate la pachetel de la Ovi, o mandarina si o cana de ceai (in jurul orei 16). Putem opri clipa (cu care masori eternitatea - inscriptie de pe cel mai inalt varf al tarii noastre!)? Vine vremea sa ne intoarcem pasii si sa coboram spre masina. Pe culmea dealului ne intoarcem pana la ultima casa si de aici vin si eu cu o propunere: sa continuam pe culme in jos printre casele din vale si apoi sa urcam cumva spre masina. Ii prea tarziu sa ne aventuram la asta si alegem sa ne intoarcem pe acelasi drum asfaltat pe care am venit. Un gand le vine lui Gabi si Diei: ce-ar fi sa prelungeasca zilele de vis din Casa de Piatra cu o seara de paste (a la Gabi) intr-una din zilele urmatoare? Mi-i asa un pic trist ca eu nu pot veni si cu atata drag accept sa vina Andreiu (Andrei Aschilean) si Ibi sa imi tina locul ;). Ca sa imi treaca tristetea, ne promitem reciproc ca vom asezona candva pastele pe primul la usa cortului cu un curcubeu de apus drept lampadar! Coboram la masina si de aici acasa la Cluj. Si vine vremea cand trebuie sa ma despart de dragii mei ca sa plec spre Bucuresti. Imi las schiurile gaj ca voi reveni cat de curand s-o putea intr-o tura relaxanta prin apropiere. Mai povestim nitel, ciugulim ceva si se face ora cand trebuie sa plec spre gara. Gabi e super sofer si gaseste drumul cel mai rapid pana la gara cu 10 minute inainte de plecarea ghezășului spre capitala. Inca o data le multumesc fratilor mei pentru zilele speciale si ma urc in tren prelungind pe cat se poate amintirea acestui reveillon extraordinar.

In drum spre casa reusesc rareori sa ma desprind de Apusenii care-mi sunt din ce in ce mai dragi, de frumusetea, complexitatea si bucuria fiecarei clipe de aici si abia ce-mi mai mut gandurile si planurile spre ceea ce va urma in urmatoarele trei saptamani: mult nou, multe, foarte multe informatii, foarte multe senzatii, aventuri, implinire si bucurie!