Chităreală la Folea 12-13.11.2016

Tură de chităreală la Folea 12-13.11.2016

Colegi de tură: mulți și faini (29 la număr: Pancu (Radu Ioanițescu), Mihaela Bacea, Nicoleta Mircea, Flore, Ștefan, Andreia Șerbănescu, Bogdan Alto, Tibi Buzdugan, Cristina Simionescu, Rodica, Nicu, Andreea, Cristina Bratosin, Alex Popa, Yoraan Reuben, Ihsan Kahef, Giovanni Avanzini, Răzvan, Cristina Vladu, Ana Maria, Gabi, Andrei Barbuc, Ioana-Dora, Cristian Tudor, Marius Florea, Raluca Fluture, Tibi Sabie, Andrei Toader, Cezar), (super)organizatori Pancu și Mihaela Bacea

Ziua 0 - 11.11.2016

Cum era propusă o tură lejeră prin estul Craiului (unii mai fuseseră pe aici, alții nu), locația pentru oameni mulți și diverși/complecși este Casa Folea. Pe care o ocupăm în cea mai mare parte, sămbătă seara având compania unui alt grup de 6 bucureșteni (și noi, în 90% din cazuri, venind tot din București)! Pe un nucleu cu vechime ne-am adunat o mână de oameni tare faini (eu îs tot nou în grup), printre care simpaticii Giovanni (italian), Yoraan (de origine indiană) și Ihsan (iraniancă). D-asta și toate au curs în aste două zile!

Cu organizarea pe mașini făcută de Miha, ajungem vineri seara, fiecare la ce oră reușește, la Casa Folea. Exceptând două mașini care vin sâmbătă dimineață! Miha ne aranjează în camere pe măsură ce ajungem acolo. După preferințe sau opțiuni! Unii chiar ne bucurăm în prima noapte de câte un pat dublu, în special în camera scârțâitoare de opt locuri :)! Și tot așa, unii se bucură de balmoș (acolo îi zic bulz) sau de câte o ciorbiță caldă!

Convenim ca a doua zi să așteptăm și restul trupei și apoi să pornim la drum.

Ziua 1 - 12.11.2016

Dimineață nu e chiar așa grabă, se întregește trupa, fiecare își ia masa de dimineață și locul în primire și pornim pe vreme de toamnă cu destul de mulți nori (estetici, fără ploaie spre Bucegi, albi-lăptoși spre creasta Crăiesei). Încă nu e zăpadă! Câțiva (echipa de asalt cu care ziceam că merg și eu și am rămas în urmă la povești) au pornit ceva mai repede cu gând de a urca pe la Grind spre Piscul Baciului. În șaua Joaca cred că erau cu vreo juma de oră mai în față și până la urmă s-au oprit tot la refugiul Grind. Acolo s-au întâlnit cu toții cu o trupă de jandarmi care le-au descris condițiile ”vitrege” din creastă: ceață, ceva zăpadă înghețată... 

Restul trupei pornim constant de la Folea în sus pe marcajul CR spre șaua Joaca. Tot povestim, tot pozăm, tot alegem variante de mers cu mai puțină apă sau noroi... Nico a ademenit-o pe Flore așa într-o mică plimbare spre ”Table” și rămân în spate cu ele și cu Ștefan. Mergem bătrânește că doar aici suntem acasă, nu are rost să ne grăbim! 

La cele două serpentine strânse ale drumului forestier regrupăm (poate și pentru o gură de vișinată și ceva poze de grup!) și mai departe mai urcăm puțin spre ”platoul” Toancheșului. Ne întâmpină ”piei vărgate de zăpadă”, parcă m-aș duce la o stână în dreapta... , Nico ne explică unde e în stânga stâna lui Folea (nu se vede, e după un dâmb!) și prin culoarul de pădure urcăm spre colegii care ne așteptau în șaua Joaca. De unde vedem cum arată vremea pe creastă și re-formulăm traseul. De aici am putea fie să facem circuit peste Toancheș (TG), fie prin Ciocanu (BR, TA), fie prin Prăpăstii (BA și apoi BR la întoarcere prin Măgura). Alegerea o facem pe traseu mai jos rămânând doar variantele peste Toancheș sau prin Prăpăstii (ultimele două cuvinte îmi aduc aminte de versurile ”Și prin prăpăd abia te văd/Dar tu să știi că pân'la moarte te-am iubit”).

Trupa mare cam vrea să meargă până la refugiul Grind și e o variantă faină. Eu știu bine traseul (inițial le spusesem și de Colții Găinii pe unde se urcă iarna spre Piscul Baciului, nemarcat) și tare nu îmi place să urc prin defrișarea de sub Grind. Flore merge un pic greu cu genunchii, Ștefan stă cu ea, Nico a mai fost pe aici, eu am mai fost. Așa că rămânem în același grup (”codaș” ni s-a spus) să încheiem primii circuitul (care o fi el!). Coborâm pe CR/BR până ”La table” (se terminase jocul de table :) !) și aici luăm încă o dată decizia finală (după ciocolate de mai multe feluri și fructe uscate, energizante): trupa mare până la Grind, noi patru în jos spre Cheile Pisicii și Toancheș.

Sub stâna din capătul de jos al poienii Vlădușca (cea din estul crestei, în vest e valea Vlădușca) apa ne arată cât de liniștită e de a înghețat în forme rotunde. În alte locuri adună ace și muchii ascuțite, semn al energiei negative acumulate!

Mergem un pic prin poiană mai sus de potecă, coborâm la marcajele TR/CR ascultând susurul apei, lăsăm în stânga-sus marcajul TR spre Curmătura (aici era un stâlp la un moment dat, acum văd că a dispărut!) și prin pădurea de pini coborâm ușurel spre pârâul Vlădușca ce se transformă mai departe în râu și coboară prin Cheile Pisicii spre apa Prăpăstiilor. Pentru genunchii Florentinei eu mă gândeam mai lejer să mergem prin Prăpăstii și apoi să urcăm pe BR prin Măgura. E varianta cu panta cea mai lină! Vom alege alta un pic mai scurtă peste Toancheș cu gândul la vinul fiert de la Folea (vin super-bun adus de Nico și pregătit apoi tot de ea!).

Cu grijă ajungem la drumul forestier de pe valea Vlădușca (mai întâi Ștefan înregistrase sunetul apei sus în poiană, acum îl înregistrez și eu la o căscăduță), mai mergem un pic pe drum și dăm de marcajul TG dinspre Curmătura. Nu ne grăbim, tot povestim la vale (printre lacrimile înghețate agățate de surplombele stâncilor de pe marginea drumului) și hotărâm să urcăm pe TG peste Toancheș. Fără grabă, la plimbare!

Așa că tot mergem în sus pe potecă, spun de mușchii pe care mă rugase cumnatul meu să îi strâng pentru diorame, ținm poteca tot în sus cu poze peste poze la faine stânci îmbrăcate în verde, la rădăcini cu licheni foarte fotogenici pe ele, ieșim în culoarul dintre brazi tineri (îmi aduc aminte că acum vreo 15 ani pe aici era o mare defrișare și mă bucur că pădurea se reface singură), sărim peste trunchiuri cu zăpadă care ne dă prilejul (efemer) de a le lăsa colegilor noștri indicii (”Zura” sau ”Ursu”) sau ne arată urmele trecerii vreunei pisici sau vulpițe, urcăm printre brazi tineri care ascund perdele de zade roșiatice-galbene, ne oprim în pantă pentru masă și protejarea genunchilor cu fașă elastică, mai avem câteva zeci de metri de pădure și ajungem la ”poiana” Toancheșului. Risc de rătăcire aici dacă nu știi direcția, acum văd și eu un marcaj ascuns pe un copac în stânga! Acum doi ani (era prima dată pe aici!) am bălăurit până să găsesc marcajul! Fetele fac stânga pe marcaj, eu și Ștefan urcăm un pic în șa pentru belvedere, Ștefan le urmează și eu le spun că vreau să urc pe drumeagul ce se vede la stânga și recuperez distanța înainte să înceapă ei coborârea spre Folea. Sunt curios ce și cum se vede de sus din șa. Este de fapt capătul unul vâlcel paralel cu cel pe care vom coborî noi pe marcaj! Ajung sus, mă bucur de panoramă, fac stânga prin șa, cobor la poteca marcată și îi ajung din urmă pe colegi exact la începutul coborârii. 

Că am pus poza și nu v-am spus, de pe drum se vede cabana Curmătura dintr-un unghi mai puțin obișnuit!

De-aci ușurel la vale pe vâlcel, pe poteci cu noroi cam până la jumătatea pantei. Deloc nu ne place asta și nu avem ce face, Știm că scăpăm repede de noroiul alunecos (chiar Ștefan s-a bucurat de vreo patru alunecușuri în cascadă :D). Regrupăm, intrăm la stânga în pădure (varianta hard ar fi prin bălării pe vâlcel) și ieșim curând deasupra caselor printre stejari bătrâni și noduroși. Plini de energie și cu câte povești mute printre crengile lor! Căutăm pantele cele mai lejere și fiecare coboară în ritmul lui spre Folea. Nico un pic mai devreme pentru pregătirea vinului și un duș în tihnă, eu pentru poze la cele două faine case verzi de peste drum de Folea (le văzusem de sus), Ștefan și Flore în ritmul lor plin de zâmbete chiar și cu genunchii în pioneze! 

Căluțul de la Folea nu s-a lăsat mângâiat, chiar voia să mă muște, mâțele s-au lăsat pozate și zgribulite pe pervazul casei din spatele pensiunii. Le vedeți puțin mai încolo grupate în altă poză!

Cum văzusem patru căpițe fotogenice de mai sus, plec într-o plimbare spre ele (că tot avem program liber în așteptarea trupei mari). Ochisem direcția chiar în spatele pensiunii, cobor pe tăpșanul plin de mușchi (ce recoltă bună voi avea mâine pentru cumnatul meu, voi avea surpriză de a fi toți sub zăpadă) până la primul gard de la căpițe, le surprind aliniate și pornesc pe curbă de nivel tot înainte. Chiar înainte de vale văd două ciute (crezusem inițial că sunt căprioare și după descrierea făcută m-au lămurit colegii că sunt ciute!) alergând spre apă. Cobor în prima vale de după case (unde se duseseră și ele), mă strecor pe sub gard și la stânga, pe o poteca de animale prin pădurea întunecată de pini ies într-o poiană faină și urmez o potecă ce mă duce în culmea dealului defrișată (cel mai probabil de proprietar). În față mă opresc gardul și un desiș de pin și o potecă în zig-zag mă urcă spre curtea de aproape de drum. Nu intru în curte, fac dreapta înainte de gard și ajung între prima casă de cazare de la Folea în sus și casele cele mai de sus de pe vârful lui Stravăț. De aici pe drum la dreapta e o formalitate spre Folea. Însoțită de lătratul unui câine binevoitor și curios în același timp :D!

La Folea Nico ne aștepta cu vinul fiert (ce surpriză plăcută, mulțumiri calde!), ne bucurăm de aroma din căni pe rând, apare trupa mare și veselia crește pe măsură ce se ”aglomerează” sala de mese, ultima e Miha (ca o cloșcă ce-și adună puii!), ne punem pe povestit, glumit, râs, mâncat, iar râs, iar glumit. Avem o surpriză din partea lui Giovanni: plăcintă cu gorgonzolla, home made! Glumim noi că e mucegăită (tocmai asta e arta!) și ne bucurăm tare de ea. ”M-am gândit să aduc ceva ce nu faceți pe aici!” Grazie, Giovanni, buonissima! Yoraan ne va face mâine surpriza cu ceva gătit de el (pentru cine are poftă sau pentru cine mai rămâne): paste cu pui cu condmente specific indiene (e din Mumbai)! Ce încântare a gusturilor! 

Pas cu pas, tacticoși precum ardelenii clasii, Pancu și Bogdan montează instalația de sunet, un panou (cearșaf) adus special, laptopul și fac ultimele verificări tehnice. Pentru a rula versurile cântelecelor să putem cânta toți! Genial, bravo, superb! Cu tot felul de sticle cu diverse grade alcoolice, cu multe sărățele și tot felul de alte aperitive, cu tot felul de reflecții muzicale, cu tot felul de râsete și voie bună, cântecele curg unul după altul. De multe ori alternativ între Pancu, Miha și Yoraan! Da, Yoraan care ne face încă o surpriză prin asta! Thanks a lot! Nu știm cum trec orele, nu știm cum trec cântecele. 

Pe seară începe să plouă afară, vremea se schimbă, mâine vom avea parte de altceva. După ce testez un pic ploaia și răcoarea de afară, mă cam retrag pe la 22.30 la somn. În puține jumătăți de oră fiecare va pune colțu-n pernă. Garantat cu mare încântare pentru toată ziua asta faină!

Ziua 2 - 13.11.2016

Unii din colegi se treziseră pe la 7.00 și văzuseră surpriza de afară, eu abia la 8.00 mă trezesc și văd ce este! Totul e alb, e ceață, ninge cât de frumos se poate! Waw! Unii colegi se pregătesc de masă, alții abia se trezesc, Marius caută să termine o carte pe Kindle, Miha va susține un minirecital chitaristic cu mare chef de dimineață. Eu nu mai am răbdare, doar ce mă spăl pe față, pun polarul pe mine, iau aparatul foto și la plimbare și pozat. În pantaloni scurți, ce contează că ninge și bate vântul! Sunt, ca de fiecare dată la primele zăpezi (pentru mine nu e prima de anul ăsta, dar așa se simte!) ca un copil care aleargă fericit prin zăpadă. Pentru că sunt fericit, trupa și vremea mă alintă cum știu ele mai bine! Poze în stânga, poze în dreapta... Știu planul de azi, ceața nu vrea să ne ajute și prefer să mă bucur de minutele astea de început de iarnă. Urc un pic pe drumul marcat cu CR pe care am fost ieri, aproape că nu mai protejez aparatul de ninsoare la cât de multe aș poza (case, copaci încărunțiți - ieri era cu totul altfel, măceșe la prima căciulă albă, case cu acoperișul dublat de ninsoare...). Nu urc prea mult, revin la BR și merg un pic și pe acolo fiindcă nu știu dacă mergem mai încolo. Alte poze, alte unghiuri, alte minuni... Pe o potecă peste pârleazuri revin la Folea chiar la strângerea oilor și la deszăpezirea mașinilor. Am atâta energie că ajut la mașini fără să spună nimeni! Frigul nici nu se simte! Îl simt pisicile care stau, ca ieri, înghesuite unele în altele pe pervaz...

Pancu ne cheamă înăuntru să rezolvăm partea financiară a turei (nu e deloc plăcută, fiecare știe cât a stat și ce are de mâncat și de plătit), mai ciugulim un pic, mai ceva dorințe și rugăminți de chitară și cam mâncă picioarele. Chiar să stăm toată ziua înăuntru? E foarte adevărat că nici vremea de afară nu îmbie deloc. E ceață de uneori nu se vede nici la 20 de metri de pensiune! Planul este să mergem pe vârful Măgura. Tot negociem ce facem. Parcă unii ar pleca la drum, parcă unii ar sta... Până la urmă cea mai mare parte dintre noi pornim la drum. Eu mă mișc ceva mai încet, oscilez mai mult între a pleca prin cețuri și a sta la căldurică și hotărăsc să merg. Știu pe unde au pornit colegii și voi recupera distanța fiindcă știu o scurtătură (poteca pe care m-am întors mai devreme). 

Urc pe poteca prin grădina omului, ies peste pârleaz și ajung colegii din urmă. Prin aceeași atmosferă de vis din imaginile de mai sus...

Abia ce începuseră să coboare pe drumul ”marcat” cu BR că i-am și ajuns din urmă. Și acum nu mai e nevoie să mai trag, merg cu grupul mare. Ne mai adunăm, mai facem poze, mergem pe deasupra bisericii noi, lăsăm în stânga adâncul Prăpăstiilor Zărneștilor, tot ne ținem drepți prin ninsoare până la intersecția cu drumul care coboară la biserică. Pe drum găsim pe jos un merișor roșu un pic ros cu o căciuliță de zăpadă pe el. După o poză verific cât e de gustos și e de apreciat mai mult decât un kilogram de mere de la supermarket!

Aici e momentul de răscruce! Parcă unii ar merge mai departe spre Măgura. Alții s-ar întoarce spe pensiune fiindcă ar vrea să plece mai devreme. O colegă trebuie să ajungă mai repede în București și fiecare se hotărăște dacă să se întoarcă sau să meargă mai departe. Câțiva se întorc, mai rămân 10 (negri mititei!) să meargă spre Măgura. Tot în același peisaj continuăm pe uliță printre case verzi de vânzare, la dreapta vedem pe o casă reclama Elenei care vinde ”caș, ouo, mere de la munte polifră”. Au și un afiș cu tipuri de miere și numere de telefon scrise, e drept! Cum America este ”țara tuturor posibilităților”, India este incredibilă (”Incredible !ndia”), România este ”țara mereu surprinzătoare”! Când crezi că ai văzut totul, o inscripție ca aceasta te uimește. Gândul îmi zboară la ceea ce îmi spuneau ai mei că la un aprozar înainte de '89 scria ”Azi nu avem oo.”

Niște oi se adăpostesc de viscol sprijinite e un zid de casă. Nu știu cât se adăpostesc că vântul și ninsoarea vin fix pe ele!

Tot printre case mai vechi sau mai noi ajungem la intersecția principală a satului de unde porneste drumul la stânga spre Fântâna lui Botorog și Zărnești.

Curățăm de zăpadă un panou informativ și mergem la dreapta spre biserică. În drum vedem pe stânga o gheretă pe care scrie ”La ciocolată”. Vă dați seama că la întoarcere trecem pe acolo, măcar să vedem ce este!

Regrupăm  în fața bisericii unde se ținea slujba. Cum am obiceiul să observ ce se întâmplă în jur, văd pe drum o femeie îmbrăcată destul de subțire. Tremura în așteptare cu două sacoșe lângă ea și se vedea că așteaptă pe cineva. Soțul sau vreo vecină care intrase să aprindă o lumânare! Mi-a trecut un gând prin minte: oare de ce o aștepta afară în ninsoare și n-o fi intrat în biserică?

De sub o mașină se aude un lătrat subțire și un pufulete de cățel vine să mă joc cu el. Îmi zice Dora că nu e bine ce fac că va (vor veni de fapt că sunt doi frați) veni după noi și în același timp știm amândoi că nu poți lăsa un suflețel așa mic fără un pic de alint (e și dragul de animăluțe și conștiința care nu le lasă să se apropie de noi). Mai avea un pic să mă pupe cu boticul lui micuț! Pe dreapta mai facem niște poze la doi cai zdraveni, gonim cățelușii să nu vină după noi, lăsăm să treacă o căruță și mergem după colegi.

Facem o curbă la stânga, apoi alta la dreapta (pe aici recunosc poteci pe care am coborât de pe Măgura) și sunt bucuros când văd colegii care fac stânga pe un drum pe care nu mai fusesem. Inițial cred că drumul ajunge undeva mai departe spre Bran, doar spun că am o bănuială (că ar da în înseuarea mai mică sub care este cătunul Măguricea din Moeciu de Sus). Mă înșel, ajungem chiar în șaua Măgura! Urcăm, urcăm pe drum prin ninsoare și vânt, printre case care de care mai faine și în stânga se vede abruptul muntelui Gălbinarea. Măgura e mai în dreapta!

Ajungem colegii care cotiseră în ultima curbă și ajunseseră la o casă de oameni gospodari. Doar că drumul nu e pe acolo! Ne întoarcem la prima serpentină și îmi cer sfatul. Poteca nu se vede acum pe pantele dinspre Gălbinarea. Le arăt pe unde ar fi poteca și pe unde este direcția șeii Măgura. Chiar în direcția ei sunt niște lătrători care nu fac mare plăcere. Am putea să mergem și prin dreapta pe după ei. Ne gândim puțin și mai abordăm și varianta ”în jos”. Adică să nu mai urcăm spre șa și aici să se termine plimbarea noastră. Ultima e soluția finală! Înainte de a porni la vale facem câteva poze de grup și apoi drumul ne poartă pașii în jos.

În primele sute de metri ”vizităm” căpițele și șurele de la marginea drumului, așteptăm să treacă o turmă de mioare cu ciobanul lor (chiar câteva sunt curioase și îmi miros mâna și aparatul foto), urmăm drumul cunoscut până la biserică și ne propunem o mică pauză la ”La ciocolată” să vedem ce e acolo. Intră doi-trei colegi și abia văd spațiul interior prin aburii de la alcool, doar ne echipăm cu mănuși și pornim la drum (auzim dinăuntru ”am fost la biserică și am venit la bisericuță!”). Pas întins până la intersecția centrală, mai vorbim despre gazdele de pe aici și despre oamenii incredibil de puternici în ciuda aspectului firav, nu mai vedem turma de oițe adăpostite și destul de repede suntem la intersecția unde ne împărțisem mai devreme. În mod clar o luăm la stânga, în jos spre biserică. Pe drum eu intuisem pe unde am putea reveni spre partea de sus a Peșterii (pe drumul ce urcă pe curbe de nivel pe dealul din stânga). La curba mare cu troița bisericii Mihaela mă întreabă de direcție (”că tot ești tu cu hărțile”). Harta îmi/ne confirmă intuiția și urmăm la deal drumul gândit mai devreme.

Lăsăm să urce cu elan o mașină Opel (parcă), ne minunăm de cât de frumos ne duce drumul, povestim despre tot felul de specii și clasificări, despre subspecii, despre mușchi. Chiar găsesc câteva specii foarte faine și iau câte o perniță verde pentru cumnatul meu. În câteva minute s-a umplut jumătate de pungă. Având expertul biolog cu noi, chiar aflăm că taxonomia a ajuns acum la nivel de structură ADN chiar dacă biologic două specii pot fi identice! Mulțumesc pentru noutatea asta ca pentru multe altele!

Din vorbă în vorbă suntem pe culmea dealului și vântul începe să sufle cu putere și să viscolească zăpada. Și noi avem de-a face cu furia naturii pe care și reușim să o surprindem în câteva imagini.

Într-un moment de acalmie trecem pe lângă casa unui om unde îi ieșise turma de mioare între curți. Doar stau la poză, nu acceptă să mă apropii de ele. Prilej de a ne bucura de ceea ce ne lipsește la oraș și de a deschide discuții despre legislație, specialiști, aplicarea legilor pe hârtie și pe teren, problematica agrară pe munte... Interesante discuții și puncte de vedere și cu bucurie văd că sunt și alții (de acum deveniți prieteni) care gândesc ca mine.

Ultimii pași pe drumul de culme îl facem prin palele de zăpadă până la drumul principal de mașină și de aici mai avem teoretic doar câteva sute de metri până la Folea. Sute de metri pe care vom avea de ”luptat” cu viscolul!

Am nimerit într-un așa vârtej de ne-a biciuit fața cu ace de gheață și aproape era să ne ia pe sus! Noroc că noi suntem oameni de munte și nu picăm/zburăm așa ușor! Se liniștesc apele și mai departe spre Folea. Mă gândesc cum vom urca panta asta înghețată cu mașinile...

La Folea intrăm la cald, ne mai punem pe o partidă de mâncat (cu ce mai avem prin desagi - și mai sunt destule), strângem toate cele și hai să plecăm. Chiar Raluca a zis pe la 16.00 că ar vrea să ducă mașina la Nobillis să nu înghețe! Până să strângem tot și să pornim la drum, ne trezim exact cu ceea ce ne temeam: drumul e înghețat! Așa că unii urcă cu ceva emoții, alții au nevoie de lanțuri. Bine că plecaseră doi colegi dimineață și alții mai devreme că nu au avut parte de asta! Eu sunt în mașina lui Tibi care știe să o dirijeze fără probleme, ajungem la Nobillis și așteptăm celelalte mașini. Vine Mihaela și continuăm. Toți sunt în regulă, au trecut de zona dificilă. Eeee, mai urmează serpentinele dificile de sub biserică și apoi cele de jos dinainte de DN. Mari emoții pentru fiecare șofer să cobori pe serpentine în ac de păr pe gheață! Bine că nu a venit vreo mașină din sens opus exact în serpentină că nu știam ce e de făcut! Jos la DN așteptăm colegii, ajung toți în regulă, fără incidente și Miha ne spune că au auzit la radio de copaci căzuți pe DN1 și accidente și să mergem pe Târgoviște. Ca urmare pe noapte pornim toți pe drumul prin Târgoviște spre București cu ceva caramele cu lapte clasice, ceva sucuri chimicale și multă mulțumire pentu aste două zile extraordinare! Tibi și Raluca sunt atât de faini încât, după tot drumul ăsta lung, mă mai și duc până în Rahova să ”livrez” mușchii, chiar dacă și eu și ei stăm în altă parte a Bucureștilor.

Cu alte mulțumiri pentru tura faină și cu de toate, deja ne gândim la următoarea tură împreună!
Să fim iubiți!