Relaxare la Malaiesti 17-18.03.2012

Relaxare la Malaiesti 17-18.03.2012

Colegi de tura: Claudiu Paun, Gabriela Demian, Iuliana Bucurescu, Anda, Cosmin, Marian Murgu, Cezar Partheniu

Printre alte optiuni de ture (dintre care si o oferta la Omu cu curcare cu cabina) Dr imi propune o tura la ref Ascutit de pe creasta Craiesei daca o sa avem masina cu care sa mergem. Ideea era sa pelcam de dimineata din Bucuresti si sa urcam pe clasicul Botorog-Curmatura-Saua Crapaturii-Turnuri-vf Padina Popii. Doar ca pica varianta cu masina si tura asta facuta in doua zile e aproape imposibila cu trenul. Asa ca mergem pe a doua varianta: Malaiesti! Marian ne anuntase ca merge cu inca patru prieteni la Malaiesti (nu stiam cine sunt acestia!) si atunci a ramas sa ne vedem la cabana in cursul dupa-amiezei zilei de sambata. Noi ne-am fixat (cel putin la dus) traseul pe la Diham si Glajarie si la intors pe acelasi drum sau pe Tache daca se poate!

Ziua 1 - sambata 17.03.2012

Plec cu Claudiu (Doctoru') sambata dimineata (6.27) cu regio din Bucuresti pana la Busteni (9.30). Dr si-a luat bocancii de vara in picioare si plasticii in pungi. Si cu pungile va merge intr-o mana si in cealalta pana la Gura Diham! Il surprindem fotogenic pe eroul Musat ce supravegheaza gara Bustenilor si mergem pana la magazinul din colt DN1 cu str. Valea Alba pentru cateva dulciuri (turta dulce de doua feluri si napolitane).

Mergem putin in amonte pe DN si dupa casieria Electrica si hotelul Alexandros facem stanga spre Valea Cerbului si Gura Diham. Mai e gheata pe alocuri pe drumul de patru kilometri pana la Gura Diham si un localnic cu trasura (sanie careia i-au fost schimbate talpicile cu roti) ne da nr de telefon pt intoarcere (il cunosc dintr-o tura recenta cu coborare in Poiana Tapului). Stim drumul pe de rost si suntem luati la brat de Caraiman si de Costila care ne tin companie pe partea stanga deasupra padurii. Valea Alba isi arata bogatia non-culorii pana sus in stanga Blidului Uriasilor unde e o frumoasa cornisa sub iesirea in platou. Putin in fata Balaurul isi scoate spinarea tepoasa din padure si parca ar chema la ea pe montagnardul iubitor de stanci. Acum noi stam cuminti pe drumul de plimbare. La Gura Diham Dr schimba bocancii de vara cu plasticii, lasa bocancii in pungi la receptia hotelului in speranta ca ii vom mai gasi la intoarcere si incepem propriu-zis sa mergem pe munte. O mini-eoliana simpatica se invarte de zor in fata Balaurului.

La inceputul "pantei prostului" vad o cruce noua (o alta cruce, vor zice multi) a carei inscriptie imi place (nu neaparat si forma si culorile care sunt un pic kitch): "Inaltata pentu cei care au trait si traiesc iubind Bucegii si pentru tine, trecatorule!" Pentru prima data imi arunc ochii si spre Morar cu a sa vale a Bujorilor de la baza (alaturi de Caraiman, Costila si Bucsoiu).

Urcam agale pe "panta prostului" aducandu-ne aminte de vremuri trecute si Dr imi argumenteaza (faptic) ca uneori pasiunea nu e bine sa o combini cu ceea ce faci la serviciu. Imi povesteste ca la un moment dat era ghid montan si ajunsese ca drumul acesta ("conducta" pe TA) sa il parcurga ca si cum ar merge pe trotuarul din fata blocului. Nu il mai impresiona absolut nimic! Asa cand mergi de palcere si nu din obligatie de serviciu, vezi mult mai multe in jurul tau! la 11.50 lasam BR spre Poiana Izvoarelor si ne tinem marcajul nostru in dreapta spre saua Baiului. Din poveste in poveste ajungem in saua Baiului langa cei doi piloni de transmisiuni.

Taiem poiana direct pana la largul drum de masina (ce merge vara la Diham), acum doar o poteca deasupra unor adancituri in zapada si la 13.15 ajungem in marea poiana in care se afla cabana Diham. Zapada si panorama superbe ma fac sa opresc sa le admir putin. Le mai vazusem de zeci, poate sute de ori, dar de fiecare data sunt altfel! Pantele de zapada cu gheata deasupra stralucesc in bataia soarelui si inca nu lasa loc vreunei branduse sa razbata din plapuma alba.

La 13.30 coboram la mama Oara la cabana si este asa de cald si de multa lume incat ma simt de parca as fi la plaja undeva pe malul Marii Negre. Doar temperatura nu aminteste de nisipul marii! Mancam cate o ciorbita si o mamaliga cu branza si smantana (schimband si cateva vorbe cu draga mama Oara, cabaniera!) si dupa vreo ora ne gandim ca ar fi cazul sa plecam mai departe. Nu inainte de a ma gandi cateva secunde la nea Gigi, cabanierul care acum traieste aici din fotografiile intru amintire, din troita dedicata lui, din cei care vin aici in fiecare an pentru memorialul "Gioni Babos" si, cel mai important, din amintirile noastre, ale celor a caror viata s-a intersectat cu cea a lui nea Gigi si a mamei Oara in trecut!

Tot la fel de agale ca si pana acum, trecem peste gardul cabanei si coboram tot povestind pana in valea Glajariei (CA).

Trecem apa Glajariei pe cele doua poduri stabile (intre care vedem o placuta care avertizeaza ca aici este ultiam sursa de apa potabila!) si urcam pana la punctul unde schimbam marcajul in BA (pe aici au venit sibienii de la uzina electrica). De aici incepe urcusul constant spre Malaiesti. Tot vin la vale turisti coborand pe bocanci ca si cum ar fi pe schiuri (asa vom cobori si noi maine in viteza!). Urcam pana la locul de panorama (deasupra unei buze de pamant care se pravaleste in valea Malaiesti) langa care e si o masa de lemn (acum abia se vede banca de zapada). Aici ne intretaiem drumul cu un grup de patru fete cu care vom mai avea cateva intalniri pe traseu (mult timp am mers in paralel). Pana la panorama nu mai urc pana la crucea de pe o stanca-mormant pe care de multe ori am citit si mi-au placut versurile comemorative! 

Pe culoarul de brazi ajungem la prima poiana (marcata cu un mare "bolovan" insemnat cu BA ce strajuieste partea de jos a deschiderii de padure). In capatul de sus al poienii este un frumos culoar de avalanse de curand marcat cu semnul de atentionare. Vedem toate pantele de deasupra noastra de unde zapada se arunca spre vale umpland cu cativa metri grei partea de jos a culoarului. 

Mereu cu ochii si obiectivele indreptate in sus spre stancariile bucsoiene ajungem fara sa ne dam seama in ultima poiana unde un marcaj (stalp ce ne arata ca zapada e de circa 1.20 m) ne arata ca peste 30 de minute ar trebui sa fim la cabana. Mereu imi aduc aminte aici de urcarea la lumina farului noptii facuta tot cu Marian acum ceva ani. Liniste, frig, lumina, "vis de-argint si de petale"! Nu intelege nici unl dintre noi de ce a trebuit ca toate sagetile sa fie mazgalite cu inscriptii de oras.

Urcam lejer ultimele serpentine si la 17.45 ne intampina in fata cabanei Gabriela Demian din Deva (din tura din Ramet). Salutam lumea de pe aici (cu bucurie ma revad cu George Porancea!) si pana sa intram in cabana, ne iese si Marian in cale. 

In sala de mese o recunosc pe Iulia Cristina (dintr-o tura din 2008 tot de pe Hornul Mare) si mai stau de vorba cu ea putin. Ei (ea cu un prieten) au hotarat sa coboare dimineata spre Diham. In grupul sibienilor pe langa Gabi (La multi ani, Gabi!) o vad si pe Iuliana Bucurescu si ma bucura intalnirea (chiar ii spusesem lui Claudiu ca ar fi fain sa fie si Iuliana pe aici!). Stam la povesti, radem sub efectul tuicii de Sibiu, ciugulim din tot ce e pe masa pana pe la 22.00 cand treptat ne retragem la somn (fiecare in momentul in care a simtit ca aipa noptii il mangaie pe umeri si pe crestet). 

Ziua 2  -duminica 18.03.2012

Trezirea e o data cu lumina (7.30 ultimul trezit) si hotaram plecarea intr-o plimbare la 8.30 spre horn. Nu am stabilit o ora fixa de trezire, dar totul a venit de la sine! Eu cu Dr stabilim la 10.00 sa ne intoarcem pentru a ajunge la tren (restul au masina la uzina si nu se grabesc). Vorba Iulianei: "Asa ne grabeam si noi cand trebuia sa prindem trenul!" Iuliana pleaca in sus la ora stabilita, eu peste doua-trei minute, Dr dupa mine si apoi Anda si Cosmin. 

Marian si Gabi pleaca ultimii, dar recupereaza repede pana la buza primei caldari. Urcam pe urme pe drumul de vara (BA) (cu ceva teama la traversarea unei pante cu zapada moale) si vorbim de intoarcere pe varianta de iarna. Cand intram in caldarea mare regrupam in primele raze de soare de dupa Bucsoiu. Am ajuns in Rai, asa de frumos e aici! 

Cel putin pentru Iuliana si pentru mine valea Malaiesti este un loc special. Fiecare are amintiri dragi de aici si de fiecare data ma intorc cu mult drag intre peretii Bucsoiului si al Padinii Crucii. E unul din cele cateva locuri  populate din Bucegi unde orice umbra de civilizatie este atenuata puternic de cetatile de stanca din jur. Brana caprelor se vede suuuus de tot si ne arata acum ca este imposibil sa mergi pe acolo. Chiar Dr ne povesteste ca intr-o iarna a incercat sa coboare pe brana si datorita zapezii si ghetii extrem de inclinate a fost fortat sa renunte si sa coboare pe un valcel in zig-zag pana la cabana. Mi-a aratat valcelul care are ceva panta! Eu sincer nu stiu daca m-as aseza pe rucsac si sa ma duc la vale, asa cum a facut Dr in acea tura! In fata se ridica parca pana la cer inaltul turn al Malaiestilor care cumva limiteaza spre creasta zona de pereti verticali. Aici stiu ca la inceputurile alpinismului erau cateva trasee dificile si, din cate am auzit, nu au mai fost urcate si pitonate. Mai in dreapta (fiindca am pornit cu descrierea in sensul acelor de ceasornic) sunt platourile suspendate pe care urca poteca de vara. Apoi urmeaza Hornul Mic (mai ingust si mai inclinat, nemarcat) si Hornul Mare (marcat, unul din putinele drumuri de iarna deschise, nu neaparat usoare spre platou) care taie peretii din capatul vaii Malaiesti. Mai departe urmeaza muchia ce urca spre caciula de calcar alb a vaii Tiganesti (urmata pana in vf Scara de fereastra Tiganesti (o idee viitoare de traseu!)) din care se desprinde pe deasupra Malaiestilor Padina Crucii. Pe aceasta este marcajul BG ce uneste cabana Malaiesti de lacul Tiganesti si apoi de saua Tiganesti cu noul refugiu semisferic. Mai la vale Padina coboara spre padurile Paraului Rece (o alta idee de traseu ce imi ocupa de ceva timp gandurile de explorator). Urmeaza apoi crestele Postavarului si platoul Pietrei Mari in zare deasupra muntilor Dihamului. Si in final ca sa inchidem cercul, in piciorul Bucsoiului este saua Prepeleac, singurul loc din care se vad simultan cabanele Diham si Malaiesti. Prin aceasta sa trece traseul "Tache Ionescu" pe unde acum iarna nu ne ingaduie sa ne intoarcem.

Facem poze in toate directiile, mai urcam pana in a doua caldare si vine timpul sa ne despartim. Facem poza de grup si pornim in jos spre cabana (eu cu Dr). Colegii urca pana la baza hornului si inca vreun sfert din acesta. Zapada moale si pudroasa ii determina sa se intoarca. Mai bine inapoi si sigur decat inainte si cu ceva incertitudne pentru drumul de intoarcere! Noi coboram in 30 de minute la cabana. Dr coboara pe drumul de vara pe urmele pe care venisem si eu pe varianta de iarna prin valcelul plin de zapada. Mi se pare mult mai sigura coborarea pe aici chiar daca in partea superioara a valcelului este o placa imensa de gheata pe mijlocul valcelului. Dr ma avertizase de sus de gheata si am coborat foarte lejer pe marginea stanga aproape de stanca. 

La cabana mai schimb doua vorbe cu George, bem cate doua ceaiuri si la ora stabilita 11.00 pornim la vale. E o vreme de vis si am mai fi stat (precum colegii nostri care pot sa plece chiar is la ora 16 de aici!), dar avem totusi ceva de mers pana in Busteni. Asa ca mai salutam o data crestele si in gand promitem sa revenim candva. 

Chiar si cu poze multe intr-o ora si 15 minute suntem la apa Glajariei. Pana sa ajungem la apa gasim o cartita inghetata si o aranjam pentru cateva poze (fara a chinui animalul care nu a reusit sa supravietuiasca iernii).

Incepem urcarea spre Diham pe ceea ce tatal meu numea "panta fumatorilor" dintr-o excursie de-a lui din tinerete cu elevii fumatori care isi dadeau duhul pe aici la urcare. Suisul acum pare lejer fiindca nu tragem foarte mult de noi. Urcam calm si cu pasul apasat. Dihamul ne primeste cu aceeasi atmosfera ca si ieri in jurul orei 13.20. Bem o gramada de ceaiuri (1 leu/ceai), stam de vorba cu mama Oara si cu angajatii ei, stam la plaja (temperatura ajunge la 40 de grade in soare si 23-26 de grade in miscare in soare) si ne apuca asa o moleseala de la soare ca nu ne mai vine sa plecam. Si cum sa pleci ci asa peisaj si asa paznic :D! 

Abia al 14.45 resuim sa ne urnim din loc spre Gura Diham (TA). Pana in saua Baiului il intreb pe Dr de variante de traseu pentru a nu ne intoarce pe acelasi drum. Si agreem amandoi o idee (dorita de mine de ceva timp): explorarea Vaii Seci situata in vestul piciorului pe care coboara "conducta"! Dr mai fusese pe partea inferioara a vaii! Isi pune parazapezile si coboram direct prin padure pe un picior care se strange intre doua valcele pline de zapada. In capatul lui urmam niste urme de animal chiar pe firul valcelului (de unde stiu animalele pe unde e zapada tare si e mai usor de mers?). Urcam pe versantul stang al valcelului si in capatul lui coboram in firul Vaii Seci vazand pe versantul stang al acesteia urme de rachete. Mergem in jos pe aceste urme si de multe ori il pomenim pe cel care le-a facut: noi ne afundam in zapadasi chiar in apa unde el a mers pe suprafata zapezii. Avem de cateva ori surpriza sa intram pana la brau sau mai sus in zapada (eu mai mult cu cele 90 de kg fata de 75 ale lui Dr). 

Dam de forestierul pe care il stia Dr si apoi de drumul larg amenajat spre Gura Diham. Insa zapada ne cam taie speranta sa mai ajungem la Regio spre casa. 

La 17.00 ajungem la cabana, Dr isi recupereaza bocancii cu care se incalta rapid, chemam un taxi si pornim in graba in intampinarea lui (17.17). Parcurgem circa jumatate de drum in viteza pana ce ne intalnim cu taxiul cerut si soferul ne grabeste spre gara (20 lei). Ajungem chiar cand intra trenul in gara, ne urcam in el si pana la Bucuresti jucam carti, ne uitam la pozele din tura, vorbim cu alti muntomani (grupul de fete cu care urcasem in paralel de la panorama in sus si cu care schimbasem cate o gura de tarie in cabana si cu Emil - camarad de munte - care fusese la plimbare cu prietena Vali  prin Talea) si la 21.00 ajungem in sfarsit in Gara de Nord. 

Cu multumiri prietenilor intalniti pentru starea de spirit deosebit de vesela si calda, Muntelui pentru bratele deschise cu care ne-a primit, atmosferei faine de la Malaiesti si cu dorinta de a reveni cat mai repede acasa "in Munti", inchei si aceasta povestire din locuri atat de obisnuite si dragi!

In cautarea stanei din Bai 3-4.03.2012

In cautarea stanei din Bai 3-4.03.2012

Colegi de tura: Adina, Emil, Cezar

Vorbisem de miercuri sa mergem la prima stana din Baiului. Eu nu as fi mers ca sa imi treaca raceala (mi-a trecut o buna parte datorita aerului de munte!), dar m-au "corupt" colegii :D. Abia vineri pe seara reusesc sa aflu, cu o precizie cat de cat buna, unde e stana la care vrea Emil sa ne duca ("prima stana de sub vf Doamnele Tituleni"). Nu sunt suficient de multumit de informatiile primite, dar merg cu ei! Vineri dupa-amiaza facem cumparaturile si sambata la 6.00 ne intalnim in Gara de Nord pentru trenul regio de 6.28.

Ziua 1 - sambata, 3.03.2012

Duap drumul obisnuit in personalul plin de oameni, ajungem in jurul orei 9.30 in halta Posada. Stim ca nu are personal CFR, coboram pe gheata de pe peron si descopar vechea sala de asteptare in care "intrarea calatorilor este permisa" (conform inscriptiei de pe usa). Intru in sala parasita, vad vechiul ghiseu de bilete si atmosfera ma duce imediat cu gandul la versurile:

Gara-i moarta de mult, gara e numai un sat

Si aici nici un tren n-a venit, n-a plecat

Asteptati in zadar si fluierati la refren

Nu exista ce vreti, nu exista nici tren.

(Gil Ionita - "Sala de asteptare")

Urcam la DN si mi se pare ca traseul nu e prea clar. Emil lasa la latitudinea noastra sa alegem pe unde mergem in sus. Fiindca mai fusesem cu Adina pana in prima curba dinspre Brasov, acum alegem sa urcam prin curtea muzeului cinegetic si apoi sa tinem muchia impadurita de dupa acesta. Vazand o placuta ce marcheaza prezenta aici a Marthei Bibescu. Castelul Martha Bibescu a fost construit in 1934 ca resedinta de odihna a familiei Bibescu. In 1948 a fost nationalizat si a avut multe destinatii. In prezent o cladire a castelului adaposteste (din 1992) muzeul cinegetic, unicul de acest fel din tara. Dupa mine acesta este un muzeu al crimei asupra vietii! Ce vina au animalele ca umbla prin padure, casa lor de generatii si ca specia parazita Homo sapiens s-a gandit sa le prade?

Iesim din curtea muzeului pe un drum acoperit de gheata si in nehotararea noastra (eu nu mi-am asumat rolul de ghid) uitasem sa luasem apa/lichid suficient la noi. Eu aveam ca de obicei termosul cu ceai fierbinte (un litru) si atat. Adina ia atunci toate sticlele si coboara la muzeu de le umple! Revine in forta la noi si simt iarasi nehotararea in traseu. Pe unde o luam? Discutii seci si vedem niste urme in sus. Adina porneste pe ele si curand iesim prin arbusti la un drum de taf in serpentine. Taiem fiecare serpentina si iesim intr-o poiana lunga si plina de zapada. Ghicim o poteca ce urca de-a lungul poienii pe langa ruinele unei foste case. Tinta noastra este culmea cu brazi din fata spre care gasim niste valcele nu prea inclinate si acoperite partial de albul iernii. Urcam pe un unul din ele si ajungem cu rapiditate la limita padurii unde regrupam.

Dupa ce patrundem printre brazi si foioase, zapada creste cam pana la genunchi si urcam cu greu pe piciorul Florei. Noroc ca avem urmele adanci intarite ale unui cerb masiv! Acestea ne ajuta de multe ori sa nu ne cufundam in zapada si sa razbim in sus prin padure. La 11.10 iesim la o poiana lunga de unde vedem culmile muntelui Doamnele (unite la origine in vf Razoare). Bem putin ceai cald si incepem sa urcam pe partea de sus a poienii.

In zare vad Vanturisul (varful si saua si culmea Ogoarele pe care coborasem in alta tura din aceasta iarna cu Emil si Mitica). Vremea nu da semne ca ar fi prea buna pe platoul muntelui dacilor (unul din acei Munti mistici).

Intram intr-un culoar prin padure si prin aceeasi zapada chinuitoare ajungem la gardul unei defrisari/plantatii. Recunoastem locul (eu si Adina) din o mai veche tura cu dormit intre vf Baiul Mare si Baiutul. Trecem primul gard, taiem ascendent ingradirea, trecem si al doilea gard si pe langa el urcam pana in saua din care se vede Secaria.

Aici conform hartii ar fi trebuit sa coboram "la prima stana". Dar noi tot urcam spre vf Doamnele Tituleni! "Dupa varf facem asa in dreapta si mai jos e stana!", tot ne spune Emil. Sunt iritat de explicatiile astea neclare! Urcam, urcam spre nord, vad o stana in dreapta jos sub culmea noastra. "Uite asta e prima stana si apare pe harta!" Tot continuam urcarea cu vant din fata (care ne cere cagule!) si pe ultimul platou de sub vf facem stanga pe sub acesta pe curba de nivel spre muchia ce il uneste cu vf Razoare. Urcam in muchie si in sfarsit apare stana cautata, nu inainte ca Emil sa o pacaleasca pe Adina cu stana de pe piciorul Mierlelor (nici una din aceste ultime doua stane amintite nu e marcata pe harta veche din MN a lui M. Ielenicz). Stana aceasta din piciorul Mierlelor cheama la o alta tura asemanatoare prin zona!

Coboram cu atentie la stana partial acoperita de zapada (pana deasupra ferestrelor, cu rimaye la intrare, asemanatoare cabanei Omu in ultimele saptamani inainte sa se deschida in fiecare an!). La ora 14.00 suntem la stana dorita la -4...-5 grade! Facem curatenie in "dormitor" si in "bucatarie", facem focul din lemnele gasite prin stana, mai stam la povesti si imediat vedem ca se intuneca! Si frumos mai este apusul de soare deasupra zapezii maturate de vant. Caci Eol s-a apropiat de noi si sufla cu putere!

Imi si trece prin minte zapada care e posibil sa se adune pana maine in jurul stanei noastre si sa ne forteze la un efort mult mai mare decat am facut pana acum! Eu sunt mult mai tacut decat de obicei, ma multumesc sa ajut la mentinerea focului si la maruntirea lemnelor, mananc destul de putin si suficient, refuz carnaciorii care dispar repede in stomacul colegilor (m-am hotarat ca cel putin o perioada de timp sa renunt la a mai manca produse din carne!), raspund colegilor dioar asa cate putin si li se pare ca as fi suparat pe ei! Nici gand (cu exceptia neclaritatii localizarii stanei)! Pur si simplu mi se pare ca prea multe cuvinte irosesc senzatiile pe care le simti in tine si numai in tine si pe care altii rar le pot intelege! Si mai ales cand vorba lunga are doar rolul de a mai descarca din tensiunea acumulata in timpul saptamanii!

Pe la 21.30 focul se restrange intr-o gramada de jar ninsa prin stana si noi ne retragem la somn. Ne imbracam cu ce avem fiecare, eu pun bocancii, aparatul foto si o sticla cu apa in sacul de dormit si ma incalzesc rapid langa sacul Adinei. Emil a motait mult timp si din spusele lui ulterioare, a cam simtit frigul si nu s-a odihnit cum trebuie! Gradele coboara peste noapte undeva spre -10 si ne lasa sa dormim mai profund abia spre dimineata!

Ziua 2 - duminica 4.03.2012

Pe la 6.00 si ceva Emil iese afara la prima geana a zilei si ne invita sa vedem rasaritul. Nu reuseste sa ma convigna sa ies din sac! E prea bine la caldurica! Pe la 8.00 ne trezim cu totii, incalzim niste supa si ceai, mancam cate ceva si ne apucam sa facem curatenie in locul unde am stat si de unde astazi vom cobori spre civilizatie. Undeva i njurul orei 9.30 verificam stana si pornim la drum spre Secaria. Avem un moment de consultare asupra traseului. In mod normal in conditii de iarna urci pe creasta si cobori pe linia matematica a acestuia, mai ales ca vantul paote sa mai faca figuri. Acum vad ca Emil si Adina agreeaza ideea de a merge pe curba de nivel pe la limita padurii. Eu ma uit un pic la zapada si ma astept sa ne afundam ceva in ea. Dar accept si eu ideea stiind ca am mai trecut prin multe experiente cu zapada indoielnica si pot spune ca am o bruma de experienta de iarna. Fie! Mergem asa si ocolim varful Doamnele Tituleni!

Mergem pe curba de nivel si imediat ce iesim din curtea stanei dam de placi de gheata inclinate. Hai mai jos pe calcaie pana unde placa se transforma in pulvar fiindca e mai sigur. Trecem pe sub placa si in padure zapada creste din ce in ce mai mult ajungandu-ne uneori si pana la mijloc. La un moment dat Adine ii cade o manusa vreo 30 de metri mai jos si coboara de o recupereaza. Revine la rucsac si preiau conducerea. mai bine zis incep sa sap prin zapada de un metru.
"E prea greu si zapada prea mare! Hai in sus!" aud din spate.
Trece Adina in fata si Emil dupa ea. Eu ma opresc sa ma odihnesc un pic. Emil si Adina opteaza pentru urcarea direct spre varf. Ar fi ok daca ar avea si experienta de a urca pe panta de 40 de grade cu placa de gheata pe ea. Ma uit la ei si ii vad ca urca total aiurea: in loc sa sape trepte cu varful bocancilor, ei urca pe lateralele bocancilor! Le spun de cateva ori sa sape trepte si vad ca nu asculta! Ma si astept sa nu se intample ceva neprevazut! Si evident ca vine evenimentul: Adinei ii cade un bat din mana si se duce pe langa noi la vale! Invatare de minte sa tii chinga peste incheietura mainii! Si nu ar fi nimic! Ma ofer eu sa cobor cativa metri sa recuperez batul! O vad pe Adina ca se lasa pe fund si aluneca la vale incercand sa franeze cu calcaiele! Degeaba pe gheata! Aluneca cu viteza!
"Intoarce-te si zgarie zapada cu degetele macar!"
Noroc ca se opreste intr-o sparurtura in zapada facuta de noi la urcare, ca altfel nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat! Nu e deloc distractiv, asa cum percep colegii! In secundele alea imi trec prin minte cateva alunecari care au avut efecte grave asupra altora! Sunt un pic iritat si incep sa dau "comenzi" privitor la urcare!
"Fa trepte cu varfurile bocancilor si sapa-ti prize in gheata sa te tii cu mainile!"
Eu urc in felul acesta mai incet, dar cu siguranta maxima. Folosesc cu brio manerele betelor ca sa sap de fiecare data o gaura in gheata, o verific, ma tin in ea si mai urc un pas. Si apoi urmatorul si tot asa!
Ajung in varf (Doamnele Tituleni 1403m ) dupa ei si vad ca pornesc in stanga spre Secaria. Inteleg ca au asteptat si e frig, dar practic de aici cu cateva exceptii, voi merge singur si ei mereu in fata! E alegerea lor in fond! Fac cateva poze in spate spre coada Baiului si cobor dupa colegi spre primele case pe pante ce trec uneori de mijlocul unghiului drept.

La primele case ajungem cam pe la 11.45 si de aici urmam drumul de caruta ce ne duce prin nordul vf Coltul (1071m) pana sub izvorul captat pentru cele cateva case din valea ce desparte vf Coltul de vf Comorilor (1015m).

La un moment dat ma opresc si vad ca la usa unei case este o naframa neagra, semn ca de curand un suflet s-a stins in aceasta casa. Sa fie ultimul sau perechea lui sufera acum in tacere dupa dorul celui cu care a trait o viata! Ma simt foarte apropiat de sufletul ce paraseste locul si parca ii simt respiratia printre garduri si zapezi! Cred ca nu degeaba se spune ca 40 de zile spiritul dainuie prin locurile pe unde a fost in cutia ce s-a dus acum intre patru scanduri! Putin mai incolo cativa caini ma latra de dupa un gard. Isi pazesc proprietatea fiindca nu indraznesc sa treaca de fragilul gard de lemn!

Vedem in fata muntele Secariei in care e sapata o mare cariera si vom face stanga spre gospodaria Corneliei, prietena foarte simpatica a lui Emil, care ne promisese la telefon un bulz! Asa de harnica e femeia ca imediat se pune pe treaba printre povesti si bulzul (branza intr-o "bila" de mamaliga facuta la ceaun) e gata!

Tanti Cornelia ne invita sa stam in casa, dar noi preferam sa stam in bucataria mica sa mai stam de vorba. E atata lume in aceasta bucatarie. O fotografie veche si o candela stau agatate pe un perete si ii amintesc batranei de familia poate acum disparuta. Si ceasul sta langa fotografie ca sa arate cum trece timpul. Pe un dulap luna Martisorului din calendarul religios aduce aminte ca suntem in postul Pastelui. Tanti Cornelia refuza sa manance cu noi chiar si oua sau branza. Doar tine post complet! Si nu e deloc greu fiindca mereu se gaseste cate ceva de mancare! Doar de ar trece mai repede zapada si gheata pe care se pare ca a alunecat si s-a lovit la un ochi. Bine ca e doar vanataie si vede cu ochiul! Are totul aranjat aici in bucatarie fiindca aici trece o mare parte din iarna! Mai ales acum cand zapada a trecut de cateva ori de geam! Ne umflam stomacul, mai povestim un pic si la 14.20-14.25 pornim la vale spre centrul satului salutand in urma gazda mereu primitoare! Cei 5 km ne iau cam o ora si pierdem microbuzul de 15.00.

Hai pe jos atunci pana in Comarnic fiindca urmatorul microbuz e la 17.30! Eu as fi vrut sa mergem pe muchia Bungheza pe care o ochisem de ceva timp, dar cum Adina si Emil nu mai aveau chef de zapada, au pornit in fata pe drumul de masina (8 km de asfalt in bocanci de iarna!!!). Eu am ramas mai mereu in urma si i-am prins abia la ultimele serpentine stranse in DN1 (dupa vreo 2 ore de mers).

Mai asteptam in gara vreo ora si la 18.24 ne urcam in trenul regio care ne duce in Bucuresti (21.00). Ne mira multele locuri libere din tren si timpul care trece extrem de repede!

A fost o tura placuta care mi-a sters cea mai mare parte din raceala, mi-a aratat-o pe tanti Cornelia cu viata ei de ciobanita destul de chinuita, mi-a deschis si alte cai in muntii Baiului (huliti de multi ca neinteresanti) si mi-a dat energie pentru cel putin o saptamana de supravietuit in stresul orasului! 

Multe multumiri pentru rabdarea de a ajunge cu cititul pana aici!