Rhodo în Rodnei 19-22.06.2025

De câteva luni, poate chiar un an, Rebeca îmi propusese o tură pe Pietrosul Rodnei, cu urcare din Borșa. Acum i-a venit rândul. Doar că nu vreau doar un dus-întors, ci o tură de trei zile (plus o jumătate de plecat și ajuns la Cluj, pentru mine) cu dormit la refugii. Îmi e drag și dor să le văd! Nu planificați astfel de ture cu dormit la refugii. Acelea sunt pentru urgențe. Sau, dacă planificați, întotdeauna să lăsați loc celor care vin în refugiu și sunt în condiții fizice mai precare. Refugiul montan este un adăpost în caz de vreme rea, nu ”rifugio” din Italia!

Ziua 1 - 19.06.2025

Pe seară (fiind iunie este lumină la ora 21.00) iau trenul care merge spre Sighetul Marmației, cu oprire/coborâre în halta Săcel. Vorbisem cu Rebeca să vină să mă ia de acolo, jurul orei 8.45-9.00. Și ea a plecat foarte matinal din Cluj. Se fac vreo trei ore și jumătate, dacă nu chiar patru când e întuneric și mergi mai încet!

Ziua 2 - 20.06.2025

La 8.15 sunt în halta Săcel și am un pic de așteptat. Este răcoare și parcă nu aș sta aici. Am vreun kilometru până la strada principală și îi scriu Rebecăi că o aștept la principală, să nu mai intre pe străduța ce merge la gară. Fac un sfert de oră și acolo găsesc o stație de mașină. Dau locația și mă pun pe așteptat. Nu mai durează mult! Oprește o mașină și șoferul mă întreabă unde merg. ”În Borșa, dar vine cineva să mă ia. Acum trebuie să ajungă! Mulțumesc!” Până să ajungă Rebeca fac câteva poze la biserica din lemn de pe partea cealaltă a drumului. Este relativ nouă (2008) și păstrează forma și construcția tradițională maramureșeană, din lemn. La fel ca și poarta!

Împreună urcăm la parcarea mănăstirii Borșa (10.00) de unde ne pornim la drum. Mai fusesem în iarnă cu colegii de club. Și Rebeca mai urcase o dată cu părinții, până la lacul Iezer. De mult ne dorim amândoi urcarea asta, cunoscută până puțin mai sus de stația meteo. 

Dacă acum câteva luni se vedea altfel traseul fiind acoperit de zăpadă și ceva gheață, acum ne bucurăm de fiecare metru al drumului ce urcă în serpentine prin pădure. Vederea Piciorului Moșului din ultima curbă ne anunță că suntem aproape. Urcăm apoi fain pe curba de nivel, printre tufele înalte de jneapăn. Este foarte greu să recunoști acum zona expusă iarna și doar panta și punctul maxim din capătul ei îți fac legătura cu imaginea de iarnă. Bine, în mod oficial de după prima curbă traseul de iarnă urcă direct la vârful cu stâlp și apoi coboară cumva la stație! 

Stăm puțin în zona stației pentru câteva guri de apă și apoi continuăm pe acum lejera potecă spre lacul Iezer aflat la circa 1820 metri altitudine. Luăm apă de la izvor, câteva minute pauză (în timp ce ne uităm un pic critic spre străinii care fac baie în lac neștiind că e interzis fiind lac glaciar, în parc național) și apoi punem bagajele în spate pentru a urca pe curba de nivel a căldării de deasupra lacului. Rhodo se vede bogat și acoperă fețele înclinate ale căldării. Fix de deasupra lacului se vede forma care ar trebui să semene cu cea a țării noastre. Doar așa, la mod general și foarte vag seamănă! Probabil că în anumite condiții de umiditate și ploi a semănat sau seamănă mai mult cu harta României.

Intrăm în vorbă cu câțiva turiști cam la a doua tinerețe și ne spun că au fost pe vârf. Plus alte detalii care ne fac să îi admirăm pentru voință. Aproape de cota 2000 încep serpentinele care așa fain se văd/intuiesc de jos, de la stația meteo. Dreapta, un pic urcare. Stânga, un pic urcare. Iar dreapta, iar stânga. Și tot așa până după 2200 de metri, un pic sub creastă. Pauză de privire înapoi. Așa fain pare lacul și toată căldarea... Imediat suntem în șa (circa 2230m) și vedem vârful aflat la dreapta, vreo 70 de metri mai sus. Mergem spre el! 

Pentru mine fix în locul ăsta este o realizare mare. De mulți ani (8, mai exact!) de când am parcurs creasta Rodnei legată de Suhard, până în Vatra Dornei, îmi doream urcarea asta. Și toate se întâmplă, dacă și când trebuie! Simt o împlinire interioară. Știu că nu pare mare lucru, dar pentru mine contează!

În 10 minute suntem pe Pietrosul Rodnei, 2303m, punctul cel mai înalt din Făgărașii Nordului. Pauză de poze și apă. Pentru Rebeca simt că aici este destinația finală. Adică de acum ”fie ce-o fi”! Bine, poate fi doar senzația mea! Eu nu mă grăbesc prea mult fiindcă îmi comentează un pic genunchii și știu cât mai avem. Adică vreo trei ore de mers! Realitatea este că atunci când nu cunoști terenul cumva teama de întunecare este mai mare pe munte. Uneori este o plăcere să mergi și noaptea, dar dacă poți folosi orele de lumină ca să ajungi la destinația zilei, este recomandat să faci asta. Are un coleg de club o vorbă (mă iertați dacă citez cu aproximație): mai bine pleci pe întuneric și te oprești pe lumină decât să pleci pe lumină și să te oprești pe întuneric!

Cam la 16.15 pornim la drum pe BA. Cumva aici este o ieșire din poteca principală. Revenim la șaua unde urcasem de la Iezer (marcaj BA de jos, din Borșa) și de acolo mai departe la vale până în Curmătura Pietrosului (2110m). Aici mai sunt câteva limbi de zăpadă pe care le ocolim pe dreapta. Sub noi sunt, pe valea Repede, Tăurile Buhăiescului. Îmi încolțește în minte o idee de a coborî cândva pe aici, cu campare lângă tăuri. Citesc acasă, ulterior, despre ture ale unor colegi sau prieteni care descriu dificultatea zonei inferioare a văii. Cine știe când îi va veni rândul... Buza căldării superiaore a văii este undeva cu vreo 500 de metri diferență de nivel mia jos. Zboară gândurile spre viitoarea tură... 

De aici poteca urcă ușor pe curbă de nivel până pe la 2180m, mergem pe sub Buhăescu Mare (2268m), coborâm apoi spre și pe dreapta Buhăescului Mic (2225m) și apoi tot pe piciorul său sudic până în Curmătura Buhăescului aflată la 2085m altitudine. Vârful Rebra ar fi teoretic pe potecă și practic este o curbă de nivel ce merge prin stânga lui. Și așa faină este! Chiar dacă este în umbră, este plină de rhodo care ne îndeamnă la multe poze. Câteva minute după ora 18.00 ieșim după Rebra în șeuța în care primim marcajul BR din dreapta. De acum este potecă pe care am mai fost până în Tarnița La Cruce (1710m) (18.30).

 

La stânga e un drum mai larg ce pare să coboare undeva spre un alt izvor al văii Repede și o stână ceva. Inițial am fi fost tentați să coborâm și trebuie să dezamăgesc: avem de urcat pe vârfulețul Obârșia Rebrii (2052m) și apoi să coborm în șaua omonimă aflată la 2002m. Hm, pe săgeată scrie în șa altitudinea de 2055m... Sau săgeata era în vârf, nu mai țin minte. Așa ar fi logic! 

Uf, de aici marcajele sunt proaste rău. Adică lipsesc pe varianta de vară pe care alegem noi să mergem dinainte de a urca pe vârful La Cățâni (2025m). Facem stânga pe sub vârf și coborâm pe sub el. Nu mai avem chef de poze, suntem destul de obosiți și doar vrem să ajungem în Șaua Între Izvoare/La Cărți. După o ușoară curbă ne nivel avem de coborât spre vale. Trebuie să ne orientăm puțin fiindcă se vede un stâlp tocmai jos, în vale. Pe ceva poteci de animale facem stânga și apoi dreapta pe panta de iarbă, tot în jos. Ajungem pe o curbă de nivel unde găsim un marcaj BR și este scris ”loc de camping”. Probabil fiindcă aici ai sursă de apă și pe vremea aceea nu era refugiul ”La Cărți”! Urcăm pe curbă de nivel până la intersecția (marcată cu alb, pe piatră) cu traseul de iarnă care vine de pe vârful Repede (2074m) (19.33). Nu am mai fi avut energie să urcăm pe vârf. Doar dacă era musai! 

Încă o ușoară curbă de nivel și coborârea în zona șeii Între Izvoare. Vedem că mai este o persoană la refugiu și oricum mereu suntem pregătiți să lăsăm loc și altora care vin în regim de urgență. Din șa coborâm la dreapta în viroaga unde este izvorul. De aici nu se mai vede refugiul și știm că este pe partea cealaltă, un pic mai sus. Ajungem la căsuța de peste noapte! Ne aranjăm în refugiu, mâncăm afară în culorile apusului și ne retragem la somn poate chiar înainte să se întunece complet! Mulțumiri pentru ziua asta faină!

Ziua 3 - 21.06.2025

Trezire de voie! Pe la 10.00 suntem gata de drum, cu toate bagajele făcute. Facem și planul pentru azi și mâine. Decât să ne întoarcem pe unde am venit (nu are farmec) hai să mergem o zi la refugiul Gărgălău și apoi mâine să ne întoarcem pe la fosta cabană Puzdrele spre mașină. Confirmaseră niște colegi de club că există acel drum, verificat de ei cel puțin până în valea Repede. Și de acolo văzusem că ar fi ceva drumuri până la mănăstire... Peste vreo 20 de minute urcăm în șa și apoi facem dreapta pe BR. În față avem vârful Negoiasa Mare (2041m) care pare ca o cetate imposibil de ”cucerit”. Nu neapărat ca diferență de nivel, ci ca pantă acoperită de tufe mari de jneapăn! Ne apropiem de șaua de dinaintea vârfului, cu priviri tot în spate peste imensa căldare a Repedei, spre zona înaltă a Pietrosului.

Depășim pe stânga un mic vârfuleț cu jnepeni și răsuflăm ușurați: poteca merge pe stânga vârfului, pe curbă de nivel. Sunt mici sus-jos-uri, fără diferență mare de nivel. Și multe poteci de animale, paralele. De fiecare dată trebuie să intuim care este poteca cea bună! După Negoiasa Mică (2010m) ieșim, printr-o poiană largă și apoi o zonă cu jneapăn, în șaua Laptelui. În față este masivul Puzdrele-Laptelui Mare. Ne tot uităm pe partea dreaptă pe lungile culmi ce coboară pe valea Someșului Mare... Urcăm spre Tarnița Bârsanului și de aici se vede și mai clar imensul Puzdrele împodobit de rozul rhododendronului. Pe aici, pe unde suntem noi, sunt doar pete roz, când și când. Urcăm vreo sută de metri diferență de nivel spre piciorul Puzdrelor. Chiar dacă nu e în potecă ne propunem să ajungem pe vârf. Cine știe când va fi altă ocazie. Găsim în jurul cotei 2000 niște pietroaie imense și băgăm rucsacii sub unul mare. Peste ei punem câteva pietre plate și alungite și ascunzătoarea este perfectă. La întoarcere aproape că și noi era să ratăm rucsacii :D! 

Printre tufe de rhodo urcăm vârful în”roz”it din ultima poză. Văzusem dinainte să ne apropiem de masiv că e doar un picior sudic și că vârful Puzdrele este mai la stânga. Sus vedem mai bine: coborâm într-o șa/platou și apoi urmează vârful propriu zis. La nord mai este încă un vârf mai mic. În estul acestei muchii a Puzdrelor vedem căldarea largă a Negoescului Mare până în linia Galațului - Păltinișul - Buza Muntelui și spre nord peste valea Vișeului, munții Maramureșului. Pe acolo doar o dată am călcat și mai este nevoie :)! Continuăm și la 13.14 suntem pe vârful Puzdrele la 2189 metri!!! Bravo, suntem tari! Dinspre Vârful Feței și mai exact tarnița Negoescu Mic (1994m) vedem că urcă o echipă. Măi să fie! Am șapca cu Maraton Apuseni și văd că strigă Marius Florea. Logic că așteptăm să urce toți. E o tură a câtorva colegi de club, așa, mai în privat. Adică ne-anunțată pe site sau pe mail. Dar chiar ne bucurăm de întâlnire! Mno, ce șanse să fie să ne întâlnim colegi de club tocmai pe Puzdrele? Povestim un pic și apoi noi pornim la drum. Ei vor să ajungă la refugiul ”La cărți” și apoi nu știu exact pe unde să coboare spre Borșa. Așa că ne vor apărea într-o poză, într-un fain monom, în coborâre pe muchie.

Coborâm în șaua sudică a vârfului (pe acolo Marius și Alina ne arătaseră un vâlcel pe care au coborât iarna spre est), trecem de piciorul sudic, coborâm de recuperăm rucsacii și apoi mergem la marcajul BR spre est. Chiar când să coborâm între șaua dintre Puzdrele și Laptelui Mare ne întoarcem și vedem fainii noștri colegi în drum spre Șaua Între Izvoare.

Pantele nordice ale vârfului Laptelui Mare (2172m) sunt pline de rhodo care ne încântă privirea și puțin și mirosul. Nu este foarte pregnant! În Șaua Laptelui ne întâlnim cu un grup pestriț și vorbăreț care tocmai ce coborâse de pe vârful Galațului. Schimbăm câteva vorbe și mergem mai departe. Urcăm pe platoul masivului din fața noastră și apoi tot la stânga aproape de buza platoului până la Roza Vânturilor care marchează vârful ridicat la 2048m altitudine. Totul e roz în jurul nostru (rhodo) și vedem spre nord linia Păltinișul (1773m) - Buza Muntelui (1663m). Avem o coborâre ceva mai abruptă până în Șaua Galațului pe unde ne vom întoarce mâine. Deocamdată acum vedem în față larga căldare sudică a Anieșului între noi și linia Omului (2134m) - Corongiș (1987m). Este ora 16.50 și vedem refugiul Gărgălău, ”ținta” noastră de azi. Nu ne-am plănuit mult de mers, ci doar de asimilat în gând cât mai mult frumos din Rodnei. În ultima poză din serie se vede curba de nivel pe care vom coborî mâine spre Puzdrele și valea Repede...

Drumul de acum larg merge pe sub Muntele Cimpoiașului (1931m) și apoi, pe curba de nivel de deasupra izvorului ajunge sub șaua Gărgălău. De fapt ajunge la refugiu unde avem noi treabă. Ne aranjăm și lăsăm rucsacii într-un colț (17.22). Rebeca ar vrea să urce pe Gărgălău și eu nu am starea necesară. Îi zic că poate să urce, dacă vrea, și eu o aștept aici. Văd că are reținere. Nu urcă singură și atunci se adaptează la ideile mele. Care de fapt sunt idei de relaxare și totodată de descoperire/călcare cu pașii a vârfului Musceta pentru ceva poze spre valea Bistriței și spre Șaua Știol. Doar nu putem sta pe loc până se înserează. Mai este un cuplu cu un cățel care ies la plimbare un pic în sus spre Gărgălău. Nici ei nu vor merge prea mult în sus...

Urcăm în șa și de acolo se vede poteca ce coboară la tăul Știol/Iezerul Bistriței. Sunt serpentine pe care noi nu le avem ca idee acum. Dar tot așa se conturează un alt gând de a urca din șaua Știol la tăul omonim și apoi aici sus, în șa. Cine știe când se va îndeplini... Acum mergem spre Musceta pe poteci largi de animale. Printre tufele de jnepeni găsim un loc unde dosim sticlele cu apă și le vom prelua la întoarcere. Potecile faine ne duc chiar pe Musceta (1899m) pe unde este varianta de iarnă pe care o văzusem ”arată” de snowmobile iarna. Hm, conduc și eu snowmobil, dar asta mi se pare teribilism. Să zicem că accept mașinăriile până în șaua Știol, dar mai departe e abuz asupra naturii. Admirăm în toate direcțiile înainte de a reveni spre șa. Recuperăm sticlele și un sac de rafie de un metru cub care fusese adus cu materiale la refacerea refugiului și apoi a fost mutat de vânt. Îl vom lăsa lângă refugiu alături de alt sac rupt. Peste ei vom pune ceva pietre zdravene în speranța că nu îi va duce vântul din nou. Sau luăm sacul cu noi pentru aruncat, nu mai țin minte! Revenim la refugiu și ne pregătim ceva masă de seară, chiar dacă e cam rece afară, pe bancă. Resimțim amândoi oboseala de ieri adunată cu drumul de azi. Apare un grup de cehi care își pun corturile la vreo sută de metri de refugiu și încă o pereche care va dormi în refugiu. Avem loc cu toții! Apusul (circa 21.20) aduce cu el frigul înserării și ne băgăm în saci pentru încălzire și somn. Știu că au fost ceva tensiuni între noi și sigur se datorează oboselii și a discuțiilor strict personale.

Ziua 4 - 22.06.2025

Bună dimineața, Munte! Bună dimineața, soare! Pe la 7.30 suntem în picioare și ne strângem bagajul. Discuțiile de aseară m-au cam indispus și nu prea am stare de mâncare. Totuși mănânc ceva fiindcă nu pot pleca la drum cu foamea în stomac. Preferăm să facem asta afară, pe laterala nordică a refugiului, unde bate soarele și e călduț. Altfel, chiar la mijloc de iunie, dimineața îți cam îngheață degetele pe munte! La 8.45 suntem gata de drum lăsând totul cel puțin la fel de curat precum am găsit. Salutăm colegii de refugiu și pornim la drum.

Întâi facem oprirea normală la izvor să alimentăm cu apă toate rezervele. Nu știm unde vom mai găsi apă mai încolo. Și apoi până în șaua Galațului este doar încălzirea picioarelor. Nici măcar atât că este aproape plat terenul. Lăsăm stâlpul căzut și facem dreapta pe marcaj TA și curba de nivel de sub piciorul nord-estic al Galațului. Este, deocamdată, singurul segment vizibil din traseu! Chiar dacă pe hartă avem idee cum merge drumul până la fosta cabană Puzdrele, terenul ne oferă unghiuri și peisaje superbe!  

Atenție fix în piciorul de munte! Sunt două posibilități: una merge înierbat, în jos și asta, printre jnepeni, urcă în stânga. Cum nu există nimic pentru orientare, încercăm întâi varianta pe iarbă. Ne îndepărtează de ceea ce găsim pe Osmand ca potecă marcată. Deci nu e bine: cealaltă trebuie să fie varianta corectă! Și în câteva zeci de metri se dovedește că așa este! Avem vizibilitate mai departe și putem vedea serpentinele unui drum larg ce coboară pe la 1720-1730 m altitudine, prin căldările superioare ale firului Cimpoaiei. Plăcut la mers, chiar un pic uscat! Lăsăm pe dreapta niște stânci, ajungem în piciorul care formează în jos muchia Păltinișul - Buza Muntelui, facem dreapta pe drumul larg de pe el și curând părăsim drumul larg și noi vom coti în stânga spre valea Negoescului Mic. Interesant marcajul de ”mergător” de aici. Duce spre capătul telegondolei. Sunt mulți turiști care urcă cu gondola și de acolo fac mișcare în sus, spre căldările de sub creasta Rodnei.

Drumul coboară foarte fain până deasupra fostei cabane Puzdrele. Acum mai rezistă doar parte din structura pereților, ceva mai mult decât structura vechii cabane Piatra Mare. Și când te gândești câte zeci sau sute de tabere pionierești au fost la ambele cabane menționate!!! În jurul cabanei sunt multe vaci care pasc foarte liniștite. Urmăm drumul care ne bagă în pădure pentru o scurtă perioadă de timp. Hm, mă uit pe aplicația Mapy și văd o grămadă de trasee marcate în zonă. Unde or fi ele în realitate? Sau sunt așa de bine ascunse că îți trebuie ochelari speciali ca să le poți vedea? Gânduri poate un pic exagerate! Un pic de pauză la intrarea în pădure cu o ultimă privire spre crestele de unde am venit. Și apoi coborâm spre stâna turistică amenajată mai nou. Acum aș fi critic la adresa omului și prefer să apreciez. Dacă nu contribuie nimeni la refacerea cabanei, măcar să facă cineva turism în zona asta atât de frumoasă!!! Proprietarul stânei turistice! Vorbim la un moment dat cu ciobanul care coboară cu oile la stână. Trecem de simpaticii lătrători care vin după noi, cum trebuie, atât cât le este teritoriul! O dată trecuți de cascadă Negoescului Mare, mai avem câteva sute de metri, în ușoară urcare, și intrăm în pădure. Ce bine este!!!

Câteva zeci de minute prin pădure, ușor în urcare (la un moment dat sunt două variante de drum și ambele duc în același loc) și ajungem într-o faină șa la 1420 m. Este ultima dată când vedem înălțimile Laptelui Mare, Galațului și Gărgălăului! Facem o pauză în soare, pe banca improvizată și căzută de lângă troiță. Ne bucurăm de un energizant și de casele faine, din lemn care încep de aici. E un cătun de vară împrăștiat (ăsta e termenul oficial!) unde urcau și încă mai urcă oamenii cu animalele. Dovadă că sunt multe vaci la păscut, mai ales pe partea din aval a drumului. Trecem Pârâul Mic și ieșim curând în zonă de pajiște, caldă și uscată. Dovadă și un pui de viperă care traversează drumul în fața noastră! Deci putem găsi vipere peste tot și mereu trebuie să fim atenți la pași!

Urmăm câteva serpentine ale drumului și la ultima, la dreapta, noi ar trebui să facem un pic stânga. Ieșim pe ceva poteci de capre. Acum totul e uscat și, puțin mai în față, se vede că este locul unui țarc, după vegetația specifică. Aplicațiile din telefon îmi spun că trebuie să facem la stânga. Urmăm un fel de drum care ne scoate, după câteva episoade de urcare prin pădure, în niște poieni faine și lungi. Hm, pe undeva ar trebui să facem dreapta. Trecem de un loc unde miroase a hoit și apoi pădurea, sub poiană, este din ce în ce mai deasă. Suntem undeva pe la cota 1000. Mno, nu e bine! Hai înapoi după zona cu miros. Pe acolo intuim o potecă pe sub crengile copacilor. E înclinată și ne scoate pe un tăpșan. Tot la vale prin poieni imaginate și înlănțuite și ultima are o casă de lemn semi-căzută. Aici trebuie ăs fie un drum de acces fiindcă sub ea iarăși este pădurea deasă! La dreapta se vede o fostă potecă, acum plină de iarbă. Coborâm pe ea, cu atenție la noroiul de sub iarbă. Este destul de alunecos. Scade ușor panta și ieșim într-o poiană, ceva mai jos îngrădită. Avem vizibilitate și pe acolo trebuie coborât! Printre bulbuci faini, galbeni în verdele ierbii, ieșim la curțile oamenilor, la gardul din spate. Găsim soluția de a trece prin ceva zone mlăștinoase și vedem poarta din spate a unei curți. Intru eu primul și traversăm curtea. Dacă e vreun câine trebuie să ne apărăm/descurcăm! Ieșim apoi pe poarta principală, liniștiți că am depășit terenul potențialilor lătrători! Printre câteva case ieșim la strada Repezi și puțin la vale pentru a urma soluția propusă de aplicații mai departe. Mai jos este un magazin și mergem pentru o cafea sau un suc. Neobișnuit, beau o cutie de Coca Cola. Știu cât de nocivă este și apelez foarte rar la soluția asta. Aveam nevoie de ceva dulce! Povestim câte ceva cu un nene înainte de pleca mai departe. Îi confirmăm că știm pe unde trebuie să mergem! Chiar dacă e de-al locului și cunoscător (din ce spune!) tot ne alarmează cu știrile de tembelizor cu urși și lupi. Ăsta e nivelul de conectare al fiecăruia cu natura! Mulțumim și pornim mai departe. Vreo 150 de metri la deal și apoi dreapta pe ulița indicată de aplicație.

În capătul uliței ar trebui să fie cabana Lehanu (la un moment dat avusesem tendința de a merge la dreapta, pe coama împădurită și ne redresăm repede). Așa, dacă vreți să vă orientați un pic cam pe unde hoinărim prin superbele locuri de la nordul crestelor munților Rodnei spre Borșa și valea Vișeului. Sunt locuri atât de pitorești care îmi aduc aminte de multe pasaje de pe Via Transilvanica! Nu ajungem la cabana amintită și ne oprim un pic la drumeagul de pământ ce ne duce la dreapta, în unghi cam de 70 de grade față de direcția noastră de mers. Niște apă și mai departe! Uite o imagine tipică de ”hoinar prin România”:

Ieșim într-un fel de intersecție-platou și cotim la stânga pe drumul ce se anunță a fi curbă de nivel. Un pic urcare (vreo 20-30 de metri diferență de nivel) și tindem să mergem tot în sus. Se pierde drumul prin iarba mare și am nevoie să verific dacă suntem bine. Hm, am depășit drumeagul bun cu câteva zeci de metri. Înapoi și pe cel bun, printre ceva șure-case faine. Peisaj pitoresc, foarte liniștit! Ușoare ondulări ale drumului pe dealuri, pe la 950-970 m altitudine, apoi o altă intersecție unde facem stânga și iarăși dreapta. Se vede asfaltul care urcă la mănăstirea Borșa. Eu merg un pic mai încet fiindcă mă jenează piciorul (plus iritațiile care apăruseră de aseară!) și Rebeca pare un pic grăbită. Realitatea e că toate variațiile astea sunt destul de obositoare psihic și își dorește să ajungă cât mai repede la mașină. Vrea să scape de greutatea bagajului de pe umeri și bazin. Eu merg mai încet puțin fiindcă vreau să asimilez fiecare moment. Cine știe când mai ajung pe aici. Și uite, acum când scriu, parcă și cu ochii deschiși văd fiecare pas. Și peste ani sau zeci de ani, când îmi voi aduce aminte și sau voi citi ce scriu aici, voi revedea mental fiecare metru al drumului! 

La 15.30 suntem la mașină. Ne schimbăm hainele cu unele uscate și o rog pe Rebeca să mă aștepte că vreau să intru un pic în mănăstire. Ea nu simte nevoia să intre și este foarte ok. Înțeleg gândul drumului (atenția la maxim) până la Cluj. Doar că eu mai am, în plus, și gândul drumului spre București. Dar e ok: am de multe ori capacitatea de a fi mai calm și mai adaptabil la variantele posibile. 

Pornim la drum și este ceva oboseală și tensiune combinată. Las pe Rebeca să fie atentă la drum și cumva mă concentrez pe variantele de tren spre casă. Probabil mult mai tăcut decât se cere! Am variante de la Cluj și din Beclean și în funcție de locul unde suntem și întârzierile celor două trenuri trag concluzia că este mai bine să iau trenul din Beclean. Simt o mare oboseală în mușchii picioarelor și asta îmi provoacă o mare indispoziție. E adevărat că nu am mai cărat greutate de mult timp, pe așa multe zile și cu diferențe așa mari de nivel. Și am mai făcut și niște iritații ale pielii în anumite zone, iritații care deranjează extrem de mult la mers, chiar și cu folosit creme ajutătoare. Exact cum am pățit pe Via acum doi ani. Hm, asta e mai greu de înțeles pentru cineva care nu pățește așa ceva! 

Mergem la gară în Beclean, iau bilet și avem vreo jumătate de oră până la tren. Avem nevoie amândoi și de mânca și de ceva pauză. Așa că găsim/convenim la terasa restaurantului Bachus. Ceva mâncare ușoară, ceva sucuri naturale de mere, locale, comercializate în colaborare cu firma producătoare. La un moment dat, stând la masa de la terasă, cu coada ochiului văd doi colegi de club, dragii Adriana Andreica și Florin Grec. Doar anunț pe Rebeca să mă aștepte și alerg pe trotuar, cât de repede pot, după ei. Surpriza este foarte mare fiindcă nu ne așteptam nici unul să ne vedem în Beclean. Ceva povești, 5-10 minute, înainte de a porni fiecare mai departe la drum. Ce bucurie a revederii! Terminăm masa și pornim spre gară. 

Mulțumesc pentru toată tura faină, urc în tren cu rugămintea către Rebeca să mă anunțe când ajunge acasă. Va face întocmai >:d<! Încă o dată mulțumesc! Cu siguranță a fost o tură superbă care va rămâne mereu în amintirile, în inimile și în sufletele noastre!