Schitul Călene, Cugir 25.02.2016

Îmi termin treaba de serviciu și îmi propun să fac o plimbare de câteva ore fiindcă mâncasem destul de mult... Unde să merg fiindcă în Cugir mersesem prin locurile principale. Îmi mai rămăseseră dealurile din jurul orașului (pe unde mi-am propus să merg mai pe lumină) și... mănăstirea Călene. Văzusem în iunie un indicator și primisem de la colegi părerea că este foarte departe, că ia vreo trei ore doar să ajungi până acolo și nu mai e vreme și de întors. Deci este un drum aproape imposibil de mers pe jos și doar într-o după-amiază. Ce-ar fi să dovedesc că imposibilul este posibil? Și plus că sunt atras de locurile care sunt pline de credință sinceră și curată. Și de obicei așa sunt mănăstirile retrase în munți...

La 18.40 din centrul orașului pornesc spre valea Râului Mare cu ideea de a merge cât se poate. După stadion cotesc de pe strada Victoriei pe strada Stadionului, las pe stânga fabrica de arme și în față văd fosta gară Cugir. Merg la peron și știam că linia de cale ferată iese puțin mai sus la podul peste Râul Mare. Urmez câteva străzi paralele cu calea ferată, trec pe lângă a doua fostă gară pe strada Griviței și abia îmi dau seama când ajung la podul mare peste Râul Mare dinainte de intrarea în vechea fabrică mecanică Cugir (cea inaugurată în 1799 cu o singură secție și extinsă peste vremuri). Trec podul la stânga și revăd indicatorul spre mănăstirea Călene, cel care mă intrigase chiar din vară. Coboară o mașină de sus de pe vale și un nene din ea. Îl întreb de drumul spre mănăstire. ”Cam doi kilometri pe asfalt până la cabana Căprioara, apoi la stânga pe drum forestier și după vreun kilometru iar drum la stânga”. După socoteala lui să fie cam 7 kilometri până la mănăstire. Acolo se termină drumul. Deci asta înseamnă o oră jumătate-două. Adică 19.10 plus două ore, maxim 21.10. Mă asigură că nu e pericol de animale (știam și eu că doar am încredere în pădure!) și pornesc la drum. 

Cum merg repede, transpir puțin și îmi propun să merg cât o fi. Dacă ajung sus, foarte bine, dacă nu, iarăși foarte bine... După vreo doi kilometri pe asfalt văd un drum la stânga: valea Groșerii. Ăsta o fi? Până aici au tot fost lumini de la fabrică de zici că mergi în oraș. La o poartă de fabrică întreb unde duce drumul asfaltat și care sunt cabana Căprioara și drumul spre Călene. E cel pe care îl bănuisem eu... Mă asigură cei doi paznici că până la miezul nopții cu mers bun sunt înapoi (”și mia stai și vreo oră acolo”). Or fi fost până sus sau or ști ei ceva... Le mulțumesc și la 19.37 pornesc la drum în sus pe valea Groșerii. Drum ba uscat, ba cu bălți, ba cu noroi... Lanterna de la telefon... Liniște a pădurii și foșnet al apei... Tot urmăresc ceasul și sutele de metri trec... După aproape un kilometru trece o mașină de mine și întoarce. Opresc și întreb de drumul spre Călene. 

”Aici faci stânga și apoi iar la stânga. De la a doua îs cam trei kilometri în serpentine până sus” ”Mulțumesc”

Urmez drumul cu pas repede, după două minute găsesc prima intersecție cu indicator la stânga spre mănăstire și după alte vreo 12 minute a doua intersecție cu săgeți: stânga spre mănăstire, înainte spre mănăstire pe ocolite. Merg la stânga, urc câteva minute abrupt în două serpentine pe drum și apoi cobor în vale și în fundul ei fac stânga. Văzusem lumini pe partea dreaptă a văii sus pe culme și sunt convins că acolo trebuie să fie! Mai urc câteva sute de metri și la dreapta văd biserica luminată. Oare am ajuns? 

Intru pe poarta bisericii legată doar cu un inel de funie și mă minunez cât de frumoasă este! De pe www.crestinortodox.ro aflăm că schitul de maici este fondat în 1991 și aici își duc viața patru suflete. Text care nu poate cuprinde senzațiile de aici! 

Încerc ușa bisericii și e închisă. Voi afla că abia s-a terminat slujba de seară. Fac câteva poze în pridvor la icoana înconjurată de cele douăsprezece luni și zodii și picturile ce reprezintă cele patru anotimpuri și aș vrea să mă conving că e mănăstirea. La stânga mai sus este lumină și un câine care latră. Găsesc o poartă și urc într-acolo. Aici e trapeza, locul de masă al mănăstirii! Câinele tot latră și ies pe rând câteva măicuțe. Doar cer niște apă și îmi dau cu reținere. Îmi pun tot felul de întrebări și puțin mai încolo voi afla de ce. A mai venit un alt om pe noapte și s-a dovedit a fi un fost pușcăriaș periculos. L-au dat pe mâna poliției. E de înțeles teama lor. Cheamă și părintele și toți mă întreabă cât mai multe informații. Nu am de ce minți și răspund la tot ce mă întreabă. Îmi dau apă și mă invită să mănânc ceva în trapeză. Alte întrebări și îmi cer și buletinul să noteze datele. Pot nota ce vor, eu știu că am sufletul și mintea curate și venite cu bine. Prin telefon primesc confirmare de la hotelul unde am cazare că tot ce spun e adevărat și se liniștesc. Chiar își cer iertare pentru purtarea lor pe care eu o consider normală știind experiența anterioară. După ce mănânc puțin din ce îmi dau aș porni la drum. Dacă se poate (și se poate), aș vrea să văd și biserica. Coboară părintele cu două suflete cu mașina puternică  și cu mine și mă bucură mult că au venit cu mine. În biserică e o liniște divină. Parcă e o altă lume plină de lumină interioară. 

”Se vede că nu ai venit degeaba!”

”Am în mașină o vedere cu mănăstirea. Să ai amintire de la măicuțele care te-au verificat!”

”Mai bine amintire de pe drumul care pentru alții părea imposibil!”

Cu atâta bunătate și deschidere nu ai de-a face prin multe locuri.

Îmi spun că mă coboară până la Căprioara și nu pot crede. Eram pregătit să merg pe jos așa cum am venit! Tot vorbim pe drum de toate și văd că la asfalt fac dreapta și mă duc până în oraș la hotel. Asta e prea de tot și întreb cum pot mulțumi.

”Cu gura, cum ai și întrebat!”

Ce mai pot zice? Ce se mai poate zice? La 21.50 să fii acasă când abia sperai să ajungi înainte de miezul nopții. Și cu binecuvântarea părintelui și ajutorul negândit al măicuțelor...